Sufletele dupa moarte

            Sfîntul Ioan Damaschinul scrie despre cei raposati care nu au lasat nici rude, nici mijloace pentru a face milostenie sau pentru a sluji Liturghie spre odihna lor: „Domnul Cel îndurat va mîntui lucrul mîinilor Sale, afara de cei ce apartin osînditilor, care au calcat în picioare adevarata credinta” („Cuvînt asupra celor ce au murit în credinta”). […] Vechiul si Noul Testament, vorbind despre viata de dincolo de mormînt, ne arata suflete înzestrate cu simtul vederii. Bogatul si Lazar se vad unul pe altul. Prin urmare, în rai, toti fericitii se vad. În iad, în timpul primei perioade (adica dupa judecata particulara), înaintea judecatii vesnice, pacatosii sînt lipsiti de bucuria de a se vedea, însa ei vad, în schimb, spre marele lor chin, pe sfintii din rai. Vederea este, în învatatura Sfintelor Scripturi, simtul cel mai înalt al sufletului, un simt care, mai mult decît celelalte, îmbratiseaza toata viata sufleteasca a omului, un simt care patrunde în adîncimile sale cele mai ascunse si se arata în legaturile sale cu lumea vazuta, materiala, si în lumea nevazuta, duhovniceasca; un simt ce slujeste la primirea si pastrarea impresiilor pricinuite de faptele din afara. […]
            Deci, dincolo de mormînt constiinta pe care fiecare om o are despre sine însusi va descoperi sufletului, cu ajutorul diferitelor sale însusiri, un tablou neasteptat de amanuntit asupra petercerii sale pamîntesti, buna sau rea. […] Pretutindeni în Vechiul, ca si în Noul Testament, unde se pune problema vietii viitoare, sufletul este înfatisat ca pastrînd o amintire deplina a vietii sale trecute de pe pamînt, precum si o amintire a tuturor acelora cu care el era în legatura pe pamînt. Aceasta este învatatura sfintei noastre Biserici („Teologia ortodoxa” a lui Macarie, Mitropolit de Moscova). […] În prima parte a vietii de dincolo de mormînt atît sufletele din rai, cît si cele din iad ramîn în împreuna-unire cu cei vii de pe pamînt; ele îsi amintesc de aceia care le erau scumpi pe pamînt si îi iubeau. Cu toate acestea, aceia care au avut ura pentru aproapele lor pe pamînt si care nu s-au vindecat de acest rau continua sa urasca si dincolo de mormînt, în gheena, unde iubirea nu exista. […]
            Constiinta este glasul legii, glasul lui Dumnezeu în om, facut dupa chipul Domnului; ea este o însusire înnascuta sufletului si nu-l paraseste niciodata, oriunde s-ar afla. Urmarile lucrarii sale - judecata si osîndirea - sînt hotarîri vesnice, care nu se schimba niciodata. Lucrarea constiintei nu înceteaza nici pentru sfintii din rai, nici pentru osînditii din iad. Judecata constiintei, ca judecata a glasului lui Dumnezeu în om, este grozava; de aceea, sufletele urmarite înca de pe pamînt de mustrarile constiintei, nestiind sa le slabeasca prin pocainta, asa cum au facut fiul risipitor, vamesul, Apostolul Petru sau femeia preadesfrînata, si, dorind sa se fereasca de osînda si chinurile acesteia, ajung la sinucidere, crezînd ca pot gasi alinarea lor în moarte. Însa sufletul nemuritor nu face decît sa treaca la starea de dincolo de mormînt, stare ce este pe potriva celei de dinainte de moarte; de aceea, sufletul chinuit de cainta trece dincolo de mormînt în aceeasi stare a osîndirii de sine si a mustrarii vesnice a constiintei. Slobozit din trup, sufletul intra în viata ce se potriveste firii sale, unde nimic nu-l mai poate tulbura. Cunostinta de sine, constiinta deplina a vietii pamîntesti, unita cu lucrarea memoriei care-i va aminti pururea viata sa pamînteasca, ca temei al starii de dincolo de mormînt cu fericitii sau cu osînditii, va fi viata sufletului, cunostinta de sine, în timp ce lucrarea cunostintei care judeca va umple aceasta viata de odihna vesnica sau de nesfîrsite pareri de rau, ce nu vor lasa nicidecum loc odihnei, caci aceasta nu poate fi decît acolo unde nu este nici parere de rau, nici mustrare, nici osînda legii. […]
            Unirea, legatura si împreuna-vorbirea sufletelor dincolo de mormînt pricinuiesc înraurirea lor întreolalta în viata de dincolo de mormînt din prima perioada; însa, în a doua perioada, dupa ce dreptii vor fi despartiti de osînditi, orice legatura între ei va înceta. Legaturile unora cu altii în rai vor continua vesnic, caci fara ele fericirea este cu neputinta; însa în iad ele au încetat cu totul de la învierea lui Iisus Hristos, cînd Domnul i-a scos din iad pe drepti. Nu sînt, deci, legaturi între pacatosi, deoarece ei sînt lipsiti de aceasta fericire în iad. Ei nu se vad deloc unii pe altii si nu vad decît duhurile raului. […] De aceea, sufletele în privinta carora nu a fost rostita o hotarîre ultima sînt în legatura cu sufletele ce sînt înca pe pamînt, precum si cu acelea ce sînt în rai. Însa sufletele osînditilor nu pot vorbi nici cu sfintii, nici cu sufletele pacatosilor care nu sînt cu totul pierdute pentru împaratia cerurilor, caci aceste suflete osîndite pentru vesnicie n-au avut, în timpul vietii lor pamîntesti, nici o împartasire cu sufletele evlavioase ale sfintilor, nici cu sufletele nedesavîrsite. […]
            Iisus Hristos a lamurit de ce sînt plîngerile nefolositoare, zicînd Martei, sora lui Lazar, ca fratele ei va învia, iar lui Iair ca fiica lui n-a murit, ci doarme. El învata, în alt loc, ca Dumnezeu nu este Dumnezeul mortilor, ci al celor vii; prin urmare, cei ce au trecut la lumea de dincolo de mormînt vietuiesc. Pentru ce am plînge noi, deci, pentru niste vii cu care ne vom întîlni în putin timp? Sfîntul Ioan Hrisostom învata ca trebuie sa cinstim un mort nu prin lacrimi si suspinuri, ci prin cîntarea psalmilor si a cîntarilor si printr-o viata plina de fapte bune. Ce bine pot face raposatilor plîngerile si suspinurile neîncetate? Astfel de plîngeri sînt oprite de Domnul, care a zis: „Nu plînge!” Numai lacrimile ce se varsa pentru pacatele raposatului pot sa-i daruiasca celui ce plînge fericirea vesnica, si Dumnezeu le încurajeaza, caci Dumnezeu fagaduieste mîntuirea celui ce a cîstigat, prin lacrimile sale, mîntuirea aproapelui: «Fericiti cei ce plîng! ». Lacrimile deznadejdii, lacrimile lipsite de credinta în viata viitoare, sînt oprite de Dumnezeu si de Apostolul Pavel. […] Despartit de trupul sau si intrat în viata de dincolo de mormînt, sufletul îsi pastreaza toate puterile sale, precum si nadejdea în Dumnezeu si în cei de aproape ai sai, care au ramas pe pamînt. Fericitul Augustin scrie: „Raposatii nadajduiesc sa dobîndeasca ajutorul de la noi, caci timpul lucrului a trecut pentru ei”. Sfîntul Efrem Sirul întareste aceasta învatatura, zicînd ca raposatii îsi pun nadejdea în cei vii: „Daca pe pamînt, trecînd dintr-o tara în alta, avem nevoie de o calauza, cu cît mai vîrtos ne este de trebuinta o calauza pentru a trece de la aceasta viata la viata vesnica!”
            Nadejdea este o însusire a sufletului nemuritor. Noi nadajduim ca, prin mijlocirea sfintilor, sa ne bucuram de binecuvîntarea lui Dumnezeu si sa capatam mîntuirea; prin urmare, avem nevoie de ajutorul lor. De asemenea, si raposatii care nu au ajuns la desavîrsire au nevoie de ajutorul nostru si nadajduiesc în noi. […] Daca, însa, raposatii sînt lipsiti de ajutor ca urmare a lipsei noastre de grija, daca noi ascundem drepturile si averea lor, ei pot ruga pe Dumnezeu sa-i razbune; atunci Dreptul Judecator nu va întîrzia îndeplinirea dorintei lor si pedeapsa Sa îi va ajunge curînd pe vinovati. Averea ascunsa a raposatului si bunurile necredinciosului care si le-a însusit sînt în curînd „date flacarilor si aduse în cenusa”. Multi au suferit si sufera înca si acum pentru necinstirea amintirii, averii si a drepturilor unui raposat vatamat. Suferintele sînt nesfîrsit de felurite. Oamenii sufera cîteodata fara a cunoaste pricina suferintei lor sau, mai bine spus, nu voiesc sa-si recunoasca greseala lor, lipsa de iubire catre aproapele. [...] Vom înfatisa acum viata viitoare în amîndoua împrejurarile, viata în rai si viata în iad, sprijinindu-ne pe învatatura Sfintei Biserici cu privire la cele doua stari diferite ale sufletelor dupa moarte. Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune ca izbavirea unor suflete din iad prin rugaciunile Bisericii este cu putinta. Deci, unde se gasesc aceste suflete pîna la mîntuirea lor, fiindca nu este alt loc de trecere între rai si iad? Ele nu pot fi în rai, deci ele sînt în iad. Semnificatia iadului si starea sufletelor a caror soarta nu este hotarîta pentru totdeauna arata faptul ca iadul cuprinde suflete în amîndoua starile: suflete osîndite, pierdute pentru totdeauna pentru împaratia cerurilor, si suflete ce pot înca nadajdui la mîntuire. Dar pentru ce soarta unor suflete n-a fost hotarîta pentru totdeauna la judecata particulara? Pentru ca ele nu sînt pierdute pentru împaratia lui Dumnezeu si mai pot avea înca nadejde de mîntuire, de viata vesnica cu Domnul.
            Potrivit Noului Testament, sînt doua stari dincolo de mormînt: raiul si iadul. Dreptii, cei care s-au facut placuti lui Dumnezeu, merg, parasind pamîntul, drept în rai, unde se întîlnesc cu dreptii Vechiului Testament, pe care Dumnezeu i-a trecut din iad în rai la slavita Înviere a Domnului Iisus Hristos; Dumnezeu nu i-a lasat în iad decît pe cei care erau osînditi pentru toata vesnicia, si al caror numar va creste necontenit pîna la judecata cea mare si se va împlini cu cei care nu cred în Iisus Hristos. Nu numai cei care nu cred în Mîntuitorul, dar chiar si acei credinciosi care nu s-au pocait pe pamînt si care, prin urmare, sînt mai mult sau mai putin împovarati de pacate, se vor pogorî în iad dupa moartea lor. Deci unde se gasesc sufletele a caror soarta n-a fost hotarîta la judecata particulara? Înainte de a raspunde la aceasta întrebare, sa cercetam mai întîi ce înseamna starea vesnica a sufletelor si iadul. Pentru a arata într-un chip cît mai limpede raspunsul la aceasta întrebare, sa asemuim doua împrejurari asemanatoare pe care le întîlnim pe pamînt: închisoarea si boala. Închisoarea este sortita a închide pe raufacatori, spitalul a primi pe bolnavi. Dintre raufacatorii, unii, dupa greutatea vinovatiei lor si felul nelegiuirii lor, sînt osînditi la o închisoare vremelnica, altii pe viata. La fel se întîmpla si cu cei din spital, unde sînt primiti bolnavii. Aici unii pot sa se vindece, în timp ce boala altora este fara leac. De aceea, unii parasesc spitalul dupa cîtva timp, altii ramîn acolo pîna la moartea lor. Deci, pacatosul nu e decît un om bolnav duhovniceste; sufletul sau, trecînd în viata viitoare, purtînd semnele pacatului, nu este, desigur, în stare de a locui în rai, unde nimic necurat nu ar putea patrunde. De aceea, un astfel de suflet bolnav de pacat intra în iad ca într-o închisoare duhovniceasca. De aceea, sufletele în iad, dupa greutatea vinovatiei si dupa felul pacatelor lor, sînt oprite pentru un timp mai mult sau mai putin lung. Acestea sînt sufletele care n-au pierdut nadejdea de a fi mîntuite, dar care n-au avut timp de a face adevarata pocainta pe pamînt. Ele sînt vindecate prin mijlocirea unei pedepse vremelnice în iad, de care nu pot fi scapate decît prin rugaciunile Bisericii, si nu prin rabdarea lor de a suferi pedeapsa, asa cum învata Biserica Catolica. Toate celelalte suflete ramîn în iad pîna la Judecata de Apoi si nu ies decît pentru a intra în locul pregatit nu pentru om, ci pentru diavol, adica în gheena. […]
            «Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru», învata Mîntuitorul. Cei care supun trupul duhului, care lucreaza în frica lui Dumnezeu, gusta din bucuria cereasca, caci scopul existentei lor este Domnul Iisus Hristos, cerul, fericirea, viata viitoare laolalta cu rudele si prietenii lor rascumparati din pacat prin moartea Mîntuitorului. Duhul si inima lor sînt cu totul în Dumnezeu si în viata viitoare; pamîntul este nimic pentru ei. Nimic n-ar putea tulbura bucuria lor cereasca: acesta este începutul, presimtirea fericirii ce îi asteapta în viata viitoare. Sufletul ce se bucura în Dumnezeu va trece în vesnicie, fata în fata cu izvorul fericirii sale. […] Cei care, fiind înca pe pamînt, cauta împaratia lui Dumnezeu n-au nevoie de multe bunuri; ei se multumesc cu putin si paruta lor saracie este pentru ei o desavîrsita îmbelsugare. […] Sufletele primesc rasplata numaidecît dupa judecata particulara, însa rasplata deplina o vor primi laolalta cu toti ceilalti oameni, la Judecata de Apoi.