Inima care lacrimeaza si se îndurereaza atrage întelepciune, ce îl învata pe cel care se pocaieste sa lucreze în pocainta sa, atât launtric cât si în afara, în asa chip încât sa culeaga cu mâinile pline roadele ei, în rândul carora intra nu numai miluirea si deplina iertare, ci si deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vietii. Cel ce si-a strapuns adânc inima se marturiseste deplin si dupa spovedanie se arata cu totul înnoit. Aduceti-va aminte de pilda Manei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului si a altora. La o asemenea schimbare sa râvneasca acum oricine se pregateste pentru spovedanie!
            În urma dezlegarii de pacate, frângerea inimii si spovedania dau nastere unirii în pocainta a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o faptura noua, asa cum a iesit la început din scaldatoarea botezului. De asta sa va si învredniceasca Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toti, ca toti sa iesiti din spitalul pocaintei întru totul tamaduiti si cu desavârsire înnoiti în toate simtamintele si aplecarile inimii voastre; ca de acum înainte sa iubiti ceea ce mai înainte vreme va lasa reci si sa urâti cele fata de care mai înainte erati împatimiti; ca sa iubiti în locul mâniei blândetea, în locul trufiei smerenia, în locul betiei trezvia, în locul curviei întreaga întelepciune, în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei darnicia, în locul iubirii de placeri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneala, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecarii si clevetirilor cinstirea aproapelui - într-un cuvânt în locul oricarui pacat si oricarei patimi, virtutea si buna aplecare potrivnica.
            Cineva care s-a pocait asa cum trebuie, atunci când dupa spovedanie tovarasii de viata pacatoasa pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la placerile lor obisnuite, a raspuns: „Eu nu mai sunt acelasi !" Iata cu ce întocmire sufleteasca se cade sa ne aratam si noi la sfârsitul pregatirii pentru împartasire, asa încât atunci când se vor rascula patimile cu care ne-am deprins, cerând sa fie satisfacute, toate oasele noastre sa le raspunda: „Noi nu mai suntem aceiasi!" Si asa va fi, daca ne vom cunoaste pacatele, ne vom marturisi vinovatia pentru ele si le vom plânge, si vom dobândi dezgust fata de ele, si le vom marturisi fara sa tainuim nimic parintelui nostru duhovnicesc, luând hotarârea nestramutata de a nu le mai repeta: fiindca atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi si ne vom arata ziditi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele sa umblam, ferindu-ne de tot raul. Amin. […]
            Întristarea pentru pacate, supararea pe ele si dezgustul fata de ele ar trebui sa fie atât de firesti în suflet încât nici sa nu am pentru ce pomeni de ele. Pacatul este rana sufletului. Daca se întâmpla sa capatam vreo rana în trup, simtim durere si ne grabim sa doftoricim rana; asa ar trebui sa fie si cu sufletul în privinta pacatului ! Si totusi, se întâmpla cu totul altceva: pacatul, rana sufletului, aduce cu sine si o anumita tâmpire, care îl face pe cel care s-a înrobit pacatului sa nu îsi vada nenorocirea, sa nu o simta si sa nu aiba grija de a iesi din ea. Orbirea, nesimtirea si nepasarea sunt urmarea iubirii de pacat, care apoi îi si tine pe iubitorii de pacat pe tarâmul pacatului, într-o stare fara de iesire. Pe buna dreptate este asemanat pacatosul cu cineva cufundat într-un somn adânc, la care trebuie sa tipi tare: „Scoala-te, adormitule !" ca sa se scoale.
            Si iata ce aveti acum de facut cu sufletul vostru: sa-l treziti din somnul pacatului; sa-l faceti sa vada primejdia pacatului, sa simta aceasta primejdie si sa se îngrijeasca a se izbavi de ea. Veti întreba: „Si cum sa facem asta ?" Raspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afara de voi însiva''. Trebuie sa intrati voi însiva înauntrul vostru si, stând înaintea sufletului adormit de pacat, sa îl treziti din acest somn, fiecare asa cum poate si cum se pricepe, în aceasta sfânta a sfintelor din voi nu poate patrunde altcineva si ceea ce trebuie sa se înfaptuiasca acolo nu se poate înfaptui prin nici o fapta si nevointa exterioara: totul se savârseste acolo prin împreuna-vorbirea tainica ce are loc între voi si sufletul vostru înaintea numai a fetei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreuna-grairea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de capetenie pentru a-l trezi din somnul pacatului.
            Intrati, deci, în voi însiva si începeti sa lucrati cu constiinta buna! Toate, doar, va sunt cunoscute: va sunt cunoscute patimile si pacatele voastre. Toate acestea îi sunt cunoscute si Domnului, pe Care nu puteti sa nu-L vedeti din inima voastra. N-aveti ce sa ascundeti. De oameni, care sunt în afara noastra, putem sa ne ascundem: dar de noi însine si de Domnul unde sa ne ascundem ? Iata, luati tocmai aceasta limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreuna-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneti-i: „Nu te mai ascunde dupa deget, suflete: si patima asta e urâta, si pacatul asta este cumplit, si obiceiul asta este prost!" Poruncile limpezi si bine statornicite au fost calcate, si judecata pentru calcarea lor este limpede si bine statornicita. Iata, înaintea constiintei noastre este si Domnul, Care a dat poruncile si a statornicit judecata ! Nu avem încotro sa ne mai întoarcem: ramâne fie sa pierim împreuna cu osânditii, fie sa ne grabim a iesi din starea aceasta pierzatoare. Luând aminte cu constiinta buna la aceasta împreuna-vorbire înaintea fetei Domnului, va veti pune în starea cea întru mântuire fara iesire, cu totul potrivnica starii fara iesire în care va tine, spre pierzania voastra, iubirea de pacat. Temerea pentru voi însiva, pentru soarta voastra vesnica, va fi în mâinile voastre pârghie, cu care veti rasturna toate cele dinauntrul vostru si veti pricinui acolo o prefacere mântuitoare.
            Iarasi repet ca acest lucru trebuie sa-l savârsiti chiar voi înauntrul vostru: nimeni din afara nu-l poate face în locul vostru. Sufletul fiecaruia este acoperit de întuneric în fata altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însusi, atunci când el intra în sine însusi si începe a tine sfat cu sine despre felul în care trebuie sa fie si despre ceea ce trebuie sa întreprinda. Deci, intrati acum în voi însiva si acolo, împreuna cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taina, spuneti: „Dar ce, suflete, sa ne tot tavalim în pacat ? Sa ne sculam si sa mergem cu picioare nesovaielnice la Domnul, Care e gata sa ne primeasca !" Pentru a lucra în aceasta privinta mai cu izbânda asupra voastra, înconjurati-va cu gânduri însufletitoare despre scârbosenia pacatului, despre cât de mult II jigneste el pe Domnul, Care este atât de milostiv fata de noi, despre cât de mult ne înjoseste el pe noi, care am fost meniti asemanarii cu Dumnezeu, si despre necazul în care el ne arunca, aici lipsindu-ne de odihna si dincolo gatindu-ne muncile cele vesnice. Adaugati la aceasta închipuirea ca muriti sau ati murit deja si ca stati înaintea nefatarnicei judecati a lui Dumnezeu. Închipuindu-va toate acestea, purtati o discutie cât se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o sa facem acum, suflete, si cum o sa hotarâm ? Stii ca toate acestea adevarate sunt. Întocmai, pacatul e scârbos înaintea lui Dumnezeu si a tuturor Sfintilor, precum si înaintea constiintei noastre; si chiar aceasta soarta amara asteapta în vesnicie ca plata pentru el, daca nu ne vom desparti de el. Si de ce sa ne pierdem eu si cu tine pe noi însine ? Dulceata pacatului este mica si trecatoare, iar amaraciunea lui fara de masura si vesnica: s-o lepadam! Oare suntem noi mai rai decât altii, sau altfel decât restul lumii ? Sau Domnul tuturor nu e si Domnul nostru ? Sau mântuitoarele Lui asezaminte din sfânta Biserica sunt închise pentru noi ? De ce sa ne facem de râs înaintea tuturor si sa pricinuim placere vrajmasilor nostri si ai lui Dumnezeu ? Sa lepadam pacatul! Iata, la spovedanie vom primi dezlegare; prin Sfânta Împartasanie Domnul ne va primi la Sine si apoi vom începe sa traim împreuna cu El dupa poruncile Lui, desfatându-ne aici de pace sufleteasca si pregatindu-ne dincolo fericire vesnica".
            Asa sa stati de vorba cu sufletul vostru si sa-l înduplecati: poate îsi va veni în fire, se va simti si se va însufleti ca sa îsi schimbe, în sfârsit, viata cea rea si naravul cel neplacut lui Dumnezeu. Îmbarbatati-va! Domnul este aproape ! El urmareste miscarile lucrarii noastre de taina si este gata sa ne ajute, îndata ce va vedea ca înclinati spre bine, va întari în voi prin harul Sau aceasta aplecare. Fara Domnul nimic nu putem face - însa El asteapta totdeauna propria noastra încordare spre bine, si doar atunci când o vede este gata îndata sa ne ajute. Ca atare, sfatuindu-va cu sufletul vostru si încordându-va sa dati nastere în el unor miscari bune, întoarceti-va mereu spre Domnul în rugaciune - toate acestea în camara cea de taina a inimii voastre. Vorbiti cu sufletul si cadeti la Domnul cu strigare îndurerata ca sa va înmoaie sufletul si sa lucreze spre schimbarea lui. Dupa aceea, începeti iarasi sa vorbiti cu sufletul si iarasi întoarceti-va catre Domnul. Chemati în ajutor pe Stapâna de Dumnezeu Nascatoare, pe Îngerul vostru pazitor, pe Sfântul al carui nume îl purtati si pe toti Sfintii. Faceti asa mereu, fie ca stati în biserica, fie ca va rugati si meditati acasa, având în minte un singur lucru: cum sa va frângeti, în cele din urma, sufletul împietrit si sa îl îndreptati la bine. Osteniti-va ! Cautati ajutor ! Sculati-va din cursa diavolului si spuneti cu îndraznire, asemenea fiului risipitor: „Sculându-ma, voi merge !"
            Si mergeti deja, fara a va uita înapoi si fara a da ascultare nici unor insuflari pe care le va semana atunci în voi vicleanul. El va începe sa atâte compatimirea de sine ori sa va insufle fie frica pentru viata voastra, fie temerea ca va veti da peste cap felul de trai, fie ca piedicile în calea înstapânirii noilor rânduieli de viata sunt de netrecut - doar-doar va va abate de la buna voastra hotarâre. Nu luati aminte si rostiti cu hotarâre în sinea voastra: „Toate le voi jertfi Domnului: si starea materiala, si toate ostenelile, si însasi viata. Nu ma voi abate de la hotarârea mea chiar daca viata mi-ar fi ca mersul pe ace". O astfel de hotarâre necrutatoare va risipi îndata tot norul de gânduri tulburatoare si va pune capat tuturor încercarilor vrajmasului. El e neputincios sa se lupte cu cei care sunt gata sa moara pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a rastignit. În hotarârea aceasta se vede umbra mortii de cruce, care a stricat stapânirea lui, si vrajmasul fuge de ea ca de foc. Aici e moarte pentru moarte: moartea cea pierzatoare întru pacat este înlocuita cu hotarârea de a fi gata sa murim în lupta cu pacatul, întru mântuire; si iata samânta vietii celei noi întru Hristos Iisus, Domnul nostru! […]
            Iar daca cineva întreaba :”De unde sa stim daca ne-am necajit destul pentru pacatele noastre, sau ca frângerea inimii pentru ele si-a împlinit lucrarea în noi?” - aceluia îi vom raspunde: ”Hotarul frângerii inimii pentru pacate este hotarârea nestramutata de a nu-L mai jigni cu pacatele noastre pe Dumnezeu ”. Aceasta hotarâre este plânsul nemijlocit al frângerii inimii si arata ca frângerea inimii noastre a fost nefatarnica, deplina si bineplacuta lui Dumnezeu. Si aceasta hotarâre, la rându-i, înraureste frângerea inimii: alina amaraciunea ei si o îmblânzeste, în vreme ce buna nadejde a miluirii o însufleteste si o înalta. In pocainta toate sunt legate între ele ca un sir neîntrerupt: ca atare, nu te multumi cu simtamintele de întristare, ci în timp ce te întristezi sileste-te si sa parasesti pacatele, facând în asa fel încât sa nu mai cazi în ele si sa nu te mai pui într-asa o pozitie necajita si chinuitoare. Care bolnav dupa ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotaraste îndata sa îndeparteze acea pricina? Cine dupa ce s-a poticnit de o piatra si s-a lovit, nu se jura ca n-o sa mai mearga pe acea cale? Asadar, cel ce simte durere din pricina pacatelor si recunoaste ca acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gânduri, ci va pune îndata capat iubirii sale de pacat; si totodata, când se va îndurera pentru pacate, îsi va aduce aminte toate prilejurile când a pacatuit – si vazând unde a fost greseala va lua hotarârea de a fugi de ele în tot chipul, statornicindu-si si mijloacele pentru asta. De pilda: “Am fost într-o casa si am cazut în cutare pacat: nu voi mai merge acolo; m-am împrietenit cu cutare si cutare, si iata ce m-au învatat: acum o sa rup orice legatura cu ei. M-am dedat cutarei distractii, si iata ce s-a întâmplat: acum nu o sa-mi mai ingadui acel lucru pentru nimic în lume”. Astfel, cercetându-si toata viata pacatoasa, cel care cu adevarat se pocaieste si se întristeaza pentru pacatele sale ia hotarârile cele bune: cum, unde, ce sa îndrepteze pe toata întinderea vietii sale ca sa nu mai cada în pacate; si îndata face rânduieli potrivite cu hotarârile acelea, spunându-si: ”De-ar fi sa mor, nicicum nu voi mai merge pe caile ce m-au adus în starea asta pierzatoare”. Cel care îsi simte respiratia îngreunata intr-o camera strâmta fuge repede afara ca sa traga în piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haina strâmta arunca de pe sine povara lor si fuge repede din casa necurata si stricatoare a pacatului în tarâmul curat si larg al vietii bineplacute lui Dumnezeu. […]
            Vrajmasul ataca fiecare parte a firii noastre, asupra fiecareia trimite patima si pacatul potrivit ei. Cel ce se apara trebuie sa apere împotriva navalirii, cu o arma, fiecare parte a sa. Iata, uitati-va care sunt partile noastre, care sunt atacurile patimilor împotriva lor si care sunt armele împotriva acestor patimi. Sa cercetam pe bucatele alcatuirea firii noastre si sa o înarmam asa cum trebuie. Avem trup. Viata trupului este sustinuta prin lucrarea armonioasa a feluritelor lui parti. Satisfacerea necesitatilor trupului este o lege a firii; dar se apropie de ele patima, aceasta satisfacere pierde masura si chipul cuviincios si devine pacat. Trupul nostru trebuie hranit. Organele legate de hranire sunt cel gustativ, gâtul si stomacul, Patimile care ataca aceste parti sunt: multa mâncare, mâncarea de bunatati – luxul în mâncare si condimente, îmbuibarea si betia. Armele cu care se taie aceasta patima sunt înfrânarea si postul. Trupul nostru simte. Simturilor le slujesc nervii si organele de simt. Patimile care le ataca pe acestea sunt multe. Fiecare simt – ochiul, urechea, gustul – are sminteala sa; iar patima lor comuna este patima excitarii placute a simturilor, altfel spus a placerii simturilor. Arma cu care trebuie înarmata aceasta parte se numeste la Sfintii Parinti paza simturilor, mai ales a vazului si auzului, de toate impresiile smintitoare, mai ales prin mijlocirea însingurarii si ferirea de întâlnirea cu lucrurile, persoanele si locurile smintitoare. Trupul nostru se misca. Organele miscarii sunt mâinile si picioarele, cu muschii si oasele lor. Patimile care ataca aceasta parte sunt, pe de o parte, lenevia si somnolenta, pe de alta agitatia, patima jocurilor si distractiilor, dânsul, actoria, bataile si asa mai departe. Armele cu care trebuie aparata aceasta parte a trupului sunt: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasa a miscarilor. Trupul are limba - organul cuvântului. Patimile ce navalesc asupra ei sunt: vorbirea în desert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie aparata ea este tacerea înteleapta a gurii. Acesta este trupul nostru; acestea sunt patimile lui si acestea sunt armele împotriva lor. Suma acestor nevointe se cheama la sfintii Parinti nevointe trupesti. Asadar, pe trup trebuie sa punem frâul si sa îl învatam cu viata evlavioasa. „Cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul împreuna cu patimile si poftele (Galateni 5, 24)".
            Sa trecem la suflet. Aici, pe primul loc vine închipuirea împreuna cu memoria: magazinul sufletesc împreuna cu ghidul comorilor lui. Patimile care tulbura aceasta capacitate a sufletului sunt: visarea, împrastierea sau rapirea mintii, fantezia aprinsa de citirea romanelor si de discutiile desarte. Arma împotriva lor este luarea-aminte sau trezvia, împreuna cu privegherea duhului. Dupa închipuire urmeaza discernamântul cu ratiunea, prin care este cunoscut cu gândul orice lucru. Vrajmasii care le vatama sunt: iscodirea desarta, îndoiala, trufia, încrederea doar în sine, încapatânarea în pareri, lipsa convingerilor. Armele cu care trebuie ele înarmate sunt: citirea Cuvântului lui Dumnezeu si a scrierilor Parintesti, discutia cu oameni încercati în viata duhovniceasca, supunerea propriului discernamânt fata de glasul Bisericii.
            Lânga discernamânt vine vointa - capacitatea faptuitoare de a voi si a întreprinde. Patimile care o chinuie sunt: grija de multe, lacomia, nesupunerea, obraznicia. Arma împotriva lor este ascultarea în toate privintele, altfel spus supunerea fata de rânduielile legiuite - obsteasca, bisericeasca si cea data de parintele duhovnicesc. În continuare vine gustul - capacitatea de a cunoaste placeri estetice. Patimile care îl biruiesc sunt: iubirea de moda, scliviseala, patima distractiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele duhovnicesti pentru paza lui sunt: cântarea duhovniceasca, icoanele si mai ales mersul la biserica, prin care gustul nepervertit capata satisfactia cea mai deplina. Acesta este sufletul; acestea sunt patimile lui; acestea sunt armele împotriva lor. Toate aceste arme luate împreuna alcatuiesc cercul nevointelor sufletesti, prin mijlocirea carora îl proslavim pe Dumnezeu si în sufletele noastre (1 Corinteni 6, 20), totodata câstigam sufletele noastre (Evrei 10, 39) si le curatim (1 Petru 1,22).
            În fine, mai presus de suflet e duhul, putere îndreptata catre Dumnezeu si lucrurile Dumnezeiesti. Aici vrajmasii sunt: necredinta, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, înabusirea constiintei, neiubirea fata de cele sfinte, deznadejdea. Armele împotriva lor: credinta si iubirea devotate lui Dumnezeu, însufletite de nadejde si lucrând întru umblarea înaintea Domnului, prin necurmata întoarcere a mintii si a inimii catre Dumnezeu, sau întru rugaciunea neîncetata. Scurtez cuvântul, pentru a da libertate luarii voastre aminte obosite, pe care am purtat-o pe un tarâm cu care ea nu e obisnuita: ma voi multumi sa însir la rând toate armele luptei noastre duhovnicesti. Ele sunt: credinta, rugaciunea, mersul la biserica si petrecerea întru toata rânduiala bisericeasca, ascultarea în toate privintele, citirea Cuvântului lui Dumnezeu si a sfintilor Parinti, discutiile cu oameni încercati duhovniceste si cugetarea la cele Dumnezeiesti, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupeasca, privegherea, metaniile, însingurarea, paza simturilor, tacerea, înfrânarea, postul. […]
            Asadar, lucrarea de capetenie în ceea ce ne priveste e lupta cu pacatul. Lupta-te, nu te da batut - si vei învinge, si nu va fi pacat întru tine. Daca si ceilalti vor face la fel, nici în ei nu va fi pacat - si va fi pretutindeni împaratie luminoasa a sfinteniei si dreptatii.