Dupa ce ne-am recunoscut pacatele, trebuie sa plângem pentru ele, sa ne strapungem pentru ca le-am facut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sunt vinovat" nu e departe de a spune: „De ce am facut toate astea ?", de a-i parea rau pentru pacate, de a se rusina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricosa de judecata Lui si de necazul care îl asteapta pe cel ce va ramâne neîndreptatit întru pacatele sale ! Totusi, aceasta cere sa îti dai osteneala, silinta cu tine însuti - fiindca este o împietrire a inimii potrivit careia, chiar recunoscându-si pacatul si neavând cu ce sa se dezvinovateasca pentru el, omul spune: „Si ce daca ?" Iata ca trebuie sa apucam de mânerul meditatiei ciocanul zdrobitoarelor adevaruri Dumnezeiesti si sa lovim cu el inima împietrita pâna ce se va înmuia, se va frânge si va suspina. Adu-ti aminte de negraitele mile ale lui Dumnezeu aratate fata de tine în zidire, în purtarea de grija si, mai presus de toate, în rascumparare, precum si de nerecunostinta ta; adu-ti aminte de desavârsirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ti aminte de soarta cea amara pe care o meriti si care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ti aminte de tihna dinainte si de împovararea de acum a duhului; adu-ti aminte de câte ori ai zis: „N-o sa mai fac ! N-o sa mai fac !", însa tot ai pacatuit, chiar mai mult si mai cu încapatânare decât înainte; adu-ti aminte ca nimeni nu te-a silit, ci singur, dupa naravul tau cel rau, ai pacatuit si L-ai jignit în fata pe Dumnezeu, Care vede toate - si mâna cu care El voia sa te opreasca i-ai dat-o la o parte. Adu-ti aminte de moarte, de judecata, de iad; adu-ti aminte si toate celelalte prin care ai nadejde sa frângi inima ta încapatânata. Nelinisteste-o în tot chipul, stârneste-o si pune-o în miscare. La aceste cugetari adauga rugaciunea catre Domnul, ca El, Stapân fiind al tuturor, sa-ti dea stapânire peste inima ta si, intrând ca focul, sa topeasca încapatânarea inimii tale si sa te izbaveasca de nesimtirea cea împietrita, întrebuinteaza toate mijloacele legiuite ca sa ajungi a suspina din inima, fiindca aceasta este radacina pocaintei. Suspinarii îi premerge cunoasterea pacatelor si îi urmeaza hotarârea de a nu mai pacatui. Dar ceea ce premerge e nefolositor si ceea ce urmeaza nu ai de ce s-astepti daca nu exista aceasta veriga ce le leaga: întristarea din inima pentru parate. Doar „întristarea care este dupa Dumnezeu lucreaza pocainta fara de cainta (hotarâre neclintita de a nu mai pacatui) spre mântuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocainta este cea din care lipsesc întristarea îndurerarea si frângerea inimii?
            În urma îndurerarii inimii pentru pacate vine si hotarârea de a le parasi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul dându-ne în acelasi timp pierzarii pe noi însine. Iar dupa ea urmeaza marturisirea cât se poate de sincera a pacatelor si dezlegarea desavârsit lucratoare de ele. Si astfel se savârseste pocainta cu adevarat mântuitoare. Daruieste-ne, Doamne, tuturor sa ne învrednicim în zilele de fata de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos daca vom sta fara simtire, cu plictiseala sau împrastiere la slujba, suparându-ne ca tine asa de mult; daca vremea când nu sunt slujbe o vom petrece în motaiala si nelucrare, iar apoi vom rosti cu raceala: „Am pacatuit" când ne întreaba duhovnicul daca am facut cutare si cutare pacat, fara sa ne gândim câtusi de putin ca scopul nostru de capetenie trebuie sa fie desavârsita îndreptare a vietii ? ! Ce folos ? Asta va însemna ca împlinim un obicei, nu ca ne pregatim de împartasire în chip mântuitor. Vegheati, deci, fiindca umbletul vostru este cu primejdie - mai ales în aceste zile când vrajmasul, neispitindu-ne cu pacate, se straduieste în chip viclean sa faca nefolositoare mijloacele daruite noua de catre harul lui Dumnezeu spre curatirea noastra de pacate, si prin aceasta sa-si prelungeasca stapânirea asupra noastra. Amin.
            […]Pocainta dimpreuna cu spovedania sunt inima pregatirii pentru împartasire. Nevointele premergatoare, slujesc drept pregatire pentru ele, iar Sfânta Împartasanie încununeaza si desavârseste totul. Fara adevarata pocainta si marturisire nevointele ramân neroditoare, iar Sfânta Împartasanie nu va fi spre tamaduirea sufletului si trupului. Sa intram, deci, în noi însine si sa ne îndeletnicim cu aceasta asa cum trebuie.
            Marturisirea pacatelor nu ridica mari greutati atunci când omul reuseste sa aiba stapânire de sine si sa ia hotarârea de a lasa pacatul; dar omul nu dobândeste stapânire de sine pâna ce nu se pocaieste; nu se pocaieste atâta vreme cât nu se osândeste si nu se osândeste pâna ce nu-si cunoaste pacatele sale. Deci, totul în pocainta pleaca de la cunoasterea pacatelor proprii.
            Asadar, sa intre fiecare în sine însusi si sa se îndeletniceasca mai întâi de toate cu cercetarea vietii sale si a tot ce a ramas neîndreptat în ea. Bineînteles, fiecare este gata sa spuna despre sine ca este pacatos, ceea ce si face - si nu doar ca o spune, ci deseori se si simte pacatos; însa aceasta pacatosenie ni se înfatiseaza într-un chip foarte tulbure si nedefinit. Nu este de ajuns: mergând la spovedanie, trebuie sa ne lamurim limpede ce anume este în noi necurat si pacatos, si în ce masura. Trebuie sa ne cunoastem pacatele limpede, pe fiecare în parte, socotite si numarate, ca sa zic asa. Pentru aceasta, iata ce sa faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealalta viata ta - si uita-te: în care privinte se potrivesc si în care nu ? Ia fie faptele tale si du-le în fata legii ca sa vezi daca sunt legiuite sau nu, fie legea si uita-te daca a fost împlinita asa cum trebuie în viata ta sau nu. De pilda, ai fost jignit si te-ai razbunat: asa porunceste legea crestina ? Ai vazut pacatosenia altora si ai osândit: asa spun poruncile lui Hristos sa faci ? Ai facut un lucru bun si te-ai îngâmfat sau ai trâmbitat înaintea ta: oare este îngaduit unui crestin sa faca asa ceva ? Legea porunceste sa mergi la biserica fara lene si sa stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte si rugaciune: oare ai împlinit lucrul acesta ? Legea porunceste sa nu poftesti, sa nu te mânii, sa nu pizmuiesti, sa nu îti însusesti bun strain si asa mai departe: oare este purtarea noastra pe potriva acestor porunci ? În acest fel sa treci prin legea toata si prin toata viata ta. Dar pentru a nu scapa din vedere nici o parte din aceasta însemnata lucrare care este cercetarea de sine, e bine sa pastram în ea o anumita rânduiala. Fa-ti o idee cât mai limpede despre toate îndatoririle noastre fata de Dumnezeu, fata de aproapele si fata de noi însine, si apoi verifica-ti toata viata, cât mai exact si mai amanuntit, în toate aceste privinte. Sau ia poruncile "Decalogului, una dupa alta, dimpreuna cu toate prescriptiile particulare ce tin de ele, si uita-te: ai împlinit toate cerintele lor? Cine poate sa mai citeasca si predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieste Legea Veche, umplând-o de duh crestin, sau sa citeasca ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfatisate faptele la care sunt îndatorati crestinii si hotarâri în privinte de însemnatate obsteasca: de pilda, capitolul 12 al Epistolei catre Romani, sau capitolul 4 al Epistolei catre Efeseni, Epistola Apostolului Iacov si prima Epistola a sfântului Ioan Teologul, si asa mai departe. Priviti în toate acestea ca într-o oglinda, si veti vedea ce pata sau slutire este în voi si unde.
            Ca urmare a acestei verificari a vietii noastre, iese la lumina ca în rândul faptelor, cuvintelor, simtamintelor, gândurilor si dorintelor noastre sunt o multime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumatate legiuite - adica în care intentiile nu au fost tocmai curate, desi pe dinafara ele erau potrivite cu legea; se aduna cu totul o mare multime de acest fel - si poate ca viata întreaga se arata alcatuita numai din fapte rele, ca dintr-un lant sau sir necurmat de lucruri urâte si dezgustatoare.
            În aceasta, însa, este doar începutul cunoasterii de sine si nu se cade sa ne oprim aici. Este nevoie sa înaintam în cunoasterea propriei pacatosenii, altfel spus sa patrundem mai adânc în inima noastra pacatoasa. Sub fapte si cuvinte, sub gândurile, dorintele si simtamintele luate în parte stau dispozitiile statornice ale inimii, care sunt izvorul acestora. Suma acestor dispozitii ale inimii alcatuieste personalitatea omului si defineste caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales sa le cunoastem. Aici nu e nevoie de multa osteneala: constiinta noastra sincera fata de noi însine nu ne va îngadui sa ascundem ceea ce stapâneste inima noastra si ce stapânitori locuiesc în ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cadem deseori, si cu asemenea putere ca nu ne putem stapâni, arata ca avem în inima aplecarea, patima corespunzatoare, care le si pricinuieste mereu. Daca, de pilda, cineva, aratând pe altul, într-un caz spune: „Ia uite ce face !", în altul repeta cu asprime: „Ce lucru urât!", facând o fata batjocoritoare si, îndeobste, vorbeste mai cu placere si mai mult despre partea urâta a faptelor straine, pentru acela nu este greu de ghicit ca sufera de patima potrivnica lui Dumnezeu a osândirii.
            O astfel de verificare ne duce la cunoasterea patimilor care domnesc în noi sau a celei care precumpaneste asupra tuturor celorlalte. Stiti ca radacina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau nastere trufia, lacomia si împatimirea de placeri - iar din acestea vin toate celelalte patimi. În oricine pacatuieste se afla toate aceste patimi, dar nu la toti în aceeasi masura: la unul precumpaneste trufia, la altul lacomia, la altul împatimirea de placeri. Nici trufasul nu e strain de felurile lacomiei si de placeri, dar le biruie lesne atunci când satisfacerea lor îl poate înjosi în ochii celorlalti; si lacomul e gata sa se desfete daca asta nu îl costa nimic, si asa mai departe. Asadar, la fiecare domneste doar o patima, iar celelalte stau în umbra si sub ascultarea acesteia. Noi trebuie sa vedem si sa definim tocmai aceasta patima precumpanitoare, ca dupa aceea sa putem si lucra în chip mai hotarât asupra ei. Oarecare dintre Sfintii Parinti spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii întelepciuni, iar tu faci azile si paraclise: îndreapta mai înainte lucrul dintâi, si atunci cel de-al doilea va fi placut înaintea Lui!"
            Totusi, trebuie sa înaintam si mai mult în ce priveste cunoasterea de sine. În cele din urma, trebuie definit duhul în care se desfasoara îndeobste viata noastra, sau trasatura caracteristica a ei - si anume: Cui slujim? Domnului sau noua însine si pacatului? Ce avem în vedere? Pe noi însine sau pe Domnul - slava Lui si buna placerea Lui? Pentru ce ne luptam? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Aceasta trasatura defineste ce suntem în noi însine si ce putem, ca atare, astepta de la noi însine. Aceasta cunoastere încununeaza cunoasterea de sine. Aceasta este concluzia generala a tot ceea ce se spune mai înainte în constiinta, se defineste limpede în mintea omului si se marturiseste înaintea Domnului, Celui Atoatestiutor. Astfel, în cele din urma, se va zugravi întregul tablou al pacatoseniei noastre si toata istoria vietii noastre pacatoase: faptele, simtamintele si dispozitiile, si duhul care stapâneste în viata noastra ! În urma acestui fapt, se cuvine sa ne îndureram pentru noi însine si sa ne plângem pacatele.
            Dupa ce ti-ai cunoscut pacatosenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe lânga ea cu gândul la fel de nepasator cum umbla cineva pe un câmp strain, parasit si plin de buruieni. Apropie-ti aceasta cunoastere de constiinta si începe împreuna cu ea sa stârnesti în inima simtamintele mântuitoare ale pocaintei. Aceste simtaminte ar trebui, în chip firesc, sa urmeze în noi de la sine; din pacate însa, nu se întâmpla asa întotdeauna. Pacatul înaspreste inima. Omul care face munca de jos se înaspreste ca urmare a muncii sale: si inima se înaspreste în omul care se da pe sine la munca de jos în folosul pacatului si patimilor, care aduna roscove si se hraneste cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocainta. Iata înca o osteneala, si o osteneala mai însemnata: fiindca în lucrarea pocaintei totul depinde de simtamintele inimii!
            Purcezând la aceasta lucrare, mai înainte de toate sileste-te sa ajungi la demascarea de sine, asa încât în adâncul inimii tale sa se rosteasca: „Sunt vinovat!" Aici se va purta lupta cu îndreptatirea de sine, altfel spus cu dezvinovatirile pentru caderile si pacatele proprii. Pentru a le alunga, îndeparteaza de la luarea ta aminte totul, lasa-te singur cu Dumnezeu-Judecatorul si mustra-te fara ascunzisuri: „Ai stiut ca nu se cade sa pacatuiesti, si ai pacatuit; ai fi putut sa te înfrânezi si sa fugi de pacat, si nu ai întrebuintat spre bine stapânirea de sine pe care ti-a dat-o Dumnezeu; si constiinta te ameninta, dar tu ai înabusit cu dispret acest glas al lui Dumnezeu catre tine". Dupa aceea, adu-ti aminte de locurile, timpurile si împrejurarile în care ai pacatuit, si din toate acestea scoate marturiile care pot face inima ta si constiinta ta sa se patrunda de simtamântul vinovatiei: „Sunt vinovat! Nu am nici o îndreptatite!" În acest fel, treci de la un pacat la altul si de la o asezare sufleteasca necurata la alta, si la suma tuturor adauga ca pe o semnatura spusa: „Sunt vinovat!"
            Savârsind cu constiinta buna aceasta lucrare a demascarii de sine, vei recunoaste din inima toate pacatele tale; vei recunoaste ca esti vinovat si în cutare privinta, si în alta, si în cealalta - ca întru toate esti vinovat; te vei îmbraca, parca, în pacatele tale si vei simti ca ele zac asupra ta cu toata greutatea lor; îti vei da seama ca esti fara de raspuns si vei striga: „Ticalos om sunt eu !" Iar dupa ce se va petrece asta în inima ta, grabeste-te sa stârnesti ori sa scoti din inima, care a fost deja predispusa la asta, simtamintele îndurerate ce alcatuiesc cuprinsul adevaratei pocainte - si anume: întristarea ca L-ai jignit pe Dumnezeu; rusinea ca ai ajuns atât de neispravit; parerea de rau ca puteai sa te înfrânezi si nu te-ai înfrânat si supararea pe voia ta cea pacatoasa, care n-a luat aminte la nici o insuflare a ratiunii si constiintei. Aceste simtaminte sunt gata sa se nasca în inima de la sine dupa constientizarea pacatelor si vinovatiei proprii; însa si tu sa le ajuti sa se dezvolte si sa le stârnesti din ce în ce mai puternic. Sufletul sa arda în ele ca în foc: cu cât va arde mai mult si cu cât va fi mai puternica arderea, cu atât va fi mai mântuitoare. Limita pâna la care trebuie dusa aceasta îndurerare pentru pacate este ura fata de pacate si dezgustul fata de ele. În acest dezgust se afla temeiul hotarârii de a nu mai pacatui si nadejdea îndreptarii de sine. Cel ce a dobândit dezgust fata de pacat, acela a ajuns în afara pacatului, altfel spus l-a alungat din sine si are acum deplina libertate de a lucra fara sa simta atractiile lui. Iata, aceasta este clipa când poti sa purcezi cu îndrazneala la fagaduinta de a nu mai pacatui, fagaduinta ce se rosteste în inima ta înaintea fetei Domnului. Sa cazi atunci înaintea Lui si sa Îi spui: „Nu o sa mai pacatuiesc ! Nu o sa mai pacatuiesc niciodata, chiar de ar fi sa mor, numai sa ma mântuiesti si sa ma miluiesti!" Aceasta fagaduinta din inima trebuie sa încununeze simtamintele de pocainta si sa dea marturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie sa fie nu în cuvânt, ci în simtamânt, si alcatuieste legamântul cel launtric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii.
            Pâna aici am vrut sa aduc luarea voastra aminte începeti prin cunoasterea pacatoseniei voastre, treceti prin demascarea de sine si simtamintele îndurerate de pocainta si sfârsiti prin hotarârea de a nu mai pacatui, întarind-o prin legamântul dat înaintea fetei Domnului de a fi de aici încolo îndreptati si cu viata. Cel care va strabate tot acest sir de lucrari nu va avea nici o greutate în a-si descoperi la spovedanie, cu inima curata, toata necuratia sa: el va aduce marturisire deplina, sincera, fara crutare de sine, si pentru asta va primi dezlegare atoatelucratoare de la Domnul prin gura parintelui sau duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adânca pace si bucurie toata fiinta lui. Harul Atotsfântului Duh, care nu a putut salaslui în inima iubitoare de pacat, se salasluieste iarasi în el si omul se arata înnoit, asa cum a iesit la început din scaldatoarea botezului. […]
            Lucrarea pocaintei este simpla: un suspin si un cuvânt: „Am pacatuit, n-o sa mai fac !" însa acest suspin trebuie sa strabata cerurile, sa devina mijlocitor înaintea tronului Dreptatii; si acest cuvânt trebuie sa stearga din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo pacatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fara crutare si din frângerea fierbinte de inima. Iata, într-acolo si trebuie sa fie îndreptata toata stradania noastra de a ne pocai: înmuiati-va si frângeti-va inima - si apoi, în ceasul spovedaniei, nu va rusinati sa destainuiti tot ce va face de rusine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.
            În lucrarea pregatirii pentru spovedanie si împartasire, cel mai greu ne vine sa ne calcam pe inima si sa ne destainuim parintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însa, acesta ar trebui sa fie lucrul cel mai îmbucurator. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de rani sa fie vindecat, pentru cel patat de toata necuratia sa fie spalat, pentru cel legat în lanturi sa fie slobozit ? Dar tocmai în aceasta sta puterea dezlegarii preotesti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecam vindecati, venim necurati si plecam albiti, venim în lanturi si plecam liberi. Aceasta e fagaduinta lui Dumnezeu: „Spune tu faradelegile tale mai înainte, ca sa fii îndreptatit!" Vei fi îndreptatit fara nici o îndoiala; dar mai înainte spune faradelegile tale fara sa tainuiesti nimic. Sa stii ca numai rana descoperita se vindeca, numai necuratia data în vileag se spala, numai lanturile aratate se desfac. Ia seama, dar, sa nu pleci netamaduit, nealbit si neslobozit!
            Cel ce lucreaza aici e Domnul. Parintele duhovnicesc îl reprezinta si spune cuvântul Lui. Domnul stie pacatul tau, si tu nu poti sa nu ti-l recunosti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea sa stie daca tu ti-ai da pacatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfatisa El însusi, ori te-ai ascunde asa cum au facut protoparintii. De aceea a si rânduit sa îti arate fata Sa în parintele duhovnic care te spovedeste, poruncindu-i sa spuna în numele Sau si cuvânt dezlegator care, rostit fiind pe pamânt de o faptura slaba, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.
            Si înca o fata mai închipuie parintele duhovnicesc: fata întregii omeniri. Cel ce se rusineaza sa se dea în vileag la spovedanie sa alunge aceasta rusine prin gândul ca schimba rusine cu rusine: o rusine mare cu o rusine mica, o rusine fara bucurie si fara folos cu o rusine mântuitoare! Înaintea fetei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, si ne vor acoperi cu o asemenea rusine ca mai bucurosi ne-am învoi sa cada muntii peste noi decât sa fim supusi unei asemenea rusini. Iata, de aceea a si rânduit Domnul sa ne rusinam înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta sa ne scape de rusinarea înaintea întregii omeniri.
            Este o anumita viclenie preapierzatoare în inimile noastre: uneori oamenii îsi arata cu placere toate pacatele afara de cel principal, de cel care rusineaza mai mult decât toate fata noastra. Cel mai ades e un pacat trupesc, însa poate fi si oricare altul. Cel în care se afla o asemenea neputinta e gata a purta orisice nevointe si a savârsi orisice virtuti, numai sa ramâna neatinsa boala pe care a îndragit-o. La Domnul, însa, legea e asa: „Nu îmi da milostenie daca patimesti de lipsa întregii întelepciuni; nu îmi da post, daca esti împovarat cu dragostea de agonisita; nu îmi da osteneala rugaciunii daca esti bolnav de slava desarta. Descopera-ti rana, ca sa se vindece si sa se preschimbe în frumusete prin virtutea potrivnica ei". Sa se însufleteasca, asadar, tot sufletul, sa se înfrânga pe sine mai ales în privinta a ceea ce se împotriveste înfrângerii.
            Acest rod nevrednic al pocaintei este urmarea pregatirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregatirea prin ostenelile postirii, însingurarii, privegherii si rugaciunilor. Aceasta parte a vietuirii aspre, care chinuie si frânge trupul, a fost rânduita cu scopul ca sub aceasta nevointa exterioara sa se zamisleasca si sa se desavârseasca întru strapungere miscarile de pocainta ale inimii. Ea e neaparat trebuincioasa ca mijloc, dar fara simtamintele de pocainta nu are scop si îsi pierde însemnatatea. Despre cel ce se strapunge numai la aratare nu se poate înca spune ca are deja putere pentru o spovedanie deplina, fara rusinare; dar cel ce pe lânga asta se strapunge si launtric face spovedanie curata, deplina, fara ascunzisuri. Cel ce si-a cunoscut pacatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns si a ajuns sa se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip launtric, prin asezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o sa mai fac !" Unul ca acesta e gata sa se marturiseasca înaintea întregii lumi, nu numai a parintelui sau duhovnicesc. Si iata unde este radacina deplinatatii pocaintei: în frângerea inimii pentru pacate însotita de dezgust fata de ele ! Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, înmoaie-ti inima, topeste-o frângând-o - si ea va lepada afara de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toata necuratia prin focul rusinarii si al dezlegarii de catre Dumnezeu.