Cel ce se lupta trebuie sa aiba arme si sa stie cum sa le foloseasca - altfel spus, sa stie cum sa lupte. V-am înfatisat cu un alt prilej panoplia crestina si v-am lamurit ca este neaparata nevoie sa va înarmati cu ea. Aduceti-va aminte care sunt armele din aceasta panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simturilor, metaniile, mersul la biserica, citirea Cuvântului lui Dumnezeu si a Scrierilor Parintesti, ascultarea în toate privintele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugaciunea, credinta. Ati vazut ca ele decurg din firea noastra si din felul de a fi al luptei: puteti fi siguri ca toate sunt neaparat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva pacatului.
            Sa presupunem, însa, ca cineva s-a înarmat cu toate aceste arme; cu asta a facut tot ? Nu. Mai ramâne sa si lucreze cu ele - si sa lucreze nu la nimereala, ci potrivit cu scopul urmarit. Nu ma voi apuca sa descriu în amanunt cum se poarta lupta duhovniceasca. Acest subiect este foarte vast. Va voi arata doar metodele principale care sunt suficiente pentru a va asigura succesul în lupta.
Unu. Nici nu va gânditi sa porniti razboi împotriva întregii osti a patimilor, ci înarmati-va de fiecare data împotriva acelei patimi care va lupta. Va lupta trufia? Luptati-va cu trufia. Va lupta mânia? Luptati-va cu mânia. Va biruie invidia ? Luptati-va cu invidia. Luptati-va cu vrajmasul pe care îl aveti în fata, asupra acestuia îndreptati-va toate „fortele armate" si toata luarea-aminte. Vrajmasul ne întinde cursa, abatându-ne fortele în alta parte decât aceea dinspre care vine primejdia.

Doi. Grabiti-va sa va deosebiti de vrajmas si sa deveniti potrivnici lui. În lupta duhovniceasca nu e la fel ca în lupta trupeasca. În cea trupeasca, vrajmasul vine în fata ta si îl vezi - iar în lupta duhovniceasca atât vrajmasul, cât si noi suntem în acelasi suflet si în aceeasi inima; si tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul ca nu stim sa-l deosebim pe vrajmas de noi însine si sa ne despartim de el. Noi credem ca miscarea patimasa care ne tulbura ne reprezinta pe noi, firea noastra, o cerinta fireasca, ce trebuie satisfacuta - în vreme ce ea nu ne reprezinta pe noi, firea noastra, ci pe vrajmasul nostru, cel venit de aiurea. Aceasta ratacire este izvorul tuturor caderilor noastre în pacat si al tuturor faptelor noastre gresite. Daca am reusi sa deosebim patima de noi însine ca pe ceva dusmanos noua, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufletiti de ura si împotrivire fata de ea.

Trei. Dupa ce ati deosebit de voi însiva patima care ne strica linistea si ati recunoscut-o ca vrajmas, începeti sa luptati împotriva ei, folosind arma dupa arma, pâna ce va fugi si se va ascunde de noi sau pâna ce sufletul va dobândi odihna. Postiti, rugati-va, cititi, meditati, vorbiti cu parintele duhovnicesc, mergeti la biserica, faceti metanii acasa: într-un cuvânt, întrebuintati toate mijloacele pe care le gasiti de cuviinta pentru a-l învinge pe vrajmas. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se lupta vreme îndelungata. Treaba noastra este sa nu slabim, ci sa rabdam cu barbatie în nevointele luptei, pâna ce nu va ramâne nici urma de vrajmas pe pamântul sufletului nostru.

Patru. Vrajmasul a fost izgonit, patima a fost stinsa, sufletul a dobândit odihna. Niciodata sa nu credeti ca ati lovit de moarte acea patima. Nu. Ea s-a îndepartat doar pentru o vreme, neavând putinta de a tine piept iuresului fortelor voastre: însa îndata ce se iveste prilejul, ea se ridica degraba si începe sa lupte. Ati învins patima numai cu un prilej: însa ea va afla mii de asemenea prilejuri, si iarasi va începe sa lupte si sa provoace la lupta. Pe lânga asta, daca o patima este înlaturata, iese în fata alta; si arena noastra nicicând nu e pustie. Asta înseamna ca niciodata nu are voie crestinul sa lase armele sale, ci sa ramâna echipat cu ele ziua si noaptea. El este ostas caruia niciodata nu-i vine schimbul si care trebuie sa fie totdeauna gata de lupta. Aici este „rabdarea (Apocalipsa 13, 10)". „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19)": fiindca numai „cel ce va rabda pâna în sfârsit se va mântui (Marcu 13, 13)".
            Iata întreg programul luptei! Dupa ce ai recunoscut ca vrajmas al tau patima care te lupta acum, loveste-o cu armele tale, întrebuintându-le una dupa alta, pâna ce o vei goni. Ai gonit-o ? Stai si priveste, asteptând navalirea aceleiasi patimi sau a alteia: si atunci când navaleste, fa cu ea ceea ce ai facut si cu prima - si tot asa în fiecare zi, în fiecare ceas si în fiecare minut. Întrebati: „Dar când se sfârseste asta ?" În fapt, fiecare va vedea singur când va veni pentru el anume sfârsitul bataliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atât: cu cât se va lupta cineva mai cu barbatie, fara a se supune nici unei înrâuriri pacatoase, cu atât mai repede vor începe patimile sa slabeasca, si pe masura ce aceasta lupta staruitoare se va prelungi, pacea si linistea vor începe sa se salasluiasca în suflet. Si este nadejde ca sufletul va ajunge, în cele din urma, într-o stare plina de pace, în care, ca în linistea de la miezul noptii, va împarati o tacere adânca - semn ca toti vrajmasii au fost goniti departe sau rapusi. Atunci sufletul va praznui launtric sabat neîncetat, strigând: „Am trecut prin foc si prin apa, si ne-ai scos pe noi la odihna (Ps. 65,11)".
            Milostivul nostru Domn, Calauzitorul nostru, sa va dea voua tuturor, celor care va osteniti în lupta, sa ajungeti la aceasta mare fericire ! Amin.[…]
            Astfel, si patimile sunt însetari launtrice arzatoare, sunt pofte aprinse ale sufletului iubitor de pacat. Aici, pe pamânt, le satisfaci si ele tac pentru o vreme. Dupa aceea, însa, ele cer iarasi cu putere sa fie satisfacute si nu-ti dau pace pâna nu vor fi saturate iarasi. Iar pe lumea cealalta nu vei mai avea cu ce sa le satisfaci, fiindca toate obiectele patimilor sunt lucruri pamântesti. Aceste lucruri ramân aici, iar patimile ramân în suflet si trec dincolo împreuna cu sufletul, si vor înseta dupa satisfacere; vor înseta si vor chinui sufletul cu aceasta sete, fiindca el nu va avea cu ce sa le satisfaca. Si cu cât va trai în continuare sufletul, cu atât va fi mai chinuit si mai sfâsiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va înceta sa tot creasca, si aceasta crestere si întarire nu va avea sfârsit. Iata si iadul! Pizma e vierme; mânia si iutimea sunt foc; ura este scrâsnire a dintilor; pofta e întunericul cel mai dinafara !
            Acest iad al patimilor începe înca de aici: fiindca cine dintre patimasi cunoaste desfatarea odihnei de patimi ? Numai ca aici patimile nu arata pe deplin cât sunt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul si viata în societate abat si modereaza loviturile lor. Pe lumea cealalta aceasta pavaza nu va mai fi, si patimile îsi vor arunca asupra sufletului toata otrava - si ca sa va încredintati mai bine, va voi spune cuvintele Cuviosului Avva Dorotei despre aceasta: „Aflându-se în acest trup, sufletul primeste usurare de patimile sale si oarecare mângâiere: omul manânca, bea, doarme, sta de vorba, umbla împreuna cu prietenii sai iubiti. Iar dupa ce iese din trup, sufletul lui ramâne singur cu patimile sale, si de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburare lor si este sfâsiat de ele. Precum cel ce patimeste de fierbinteala [febra] este ars de focul launtric, asa si sufletul patimas va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul sau cel rau, având pururea în sine aducerea-aminte amara si lucrarea chinuitoare a patimilor, care îl pârjolesc fara încetare. Iar de vreme ce asa stau lucrurile, cu adevarat ne asteapta un sfârsit cât se poate de crunt daca nu vom fi cu luare-aminte la noi însine. De aceea va si zic totdeauna: straduiti-va sa lucrati în voi însiva asezarile sufletesti cele bune, ca sa le aflati dincolo; fiindca ce are omul aici, aceea va si pleca împreuna cu el dincolo, si aceea va avea pe lumea cealalta". Acelasi lucru îl voi adauga si eu la cuvântul meu. Sa ne îngrijim atâta vreme cât suntem vii, a ne curati de toata întinaciunea patimilor, si în locul lor sa sadim toate virtutile. Fireste, asta cere osteneala, si înca nu putina: însa cum ar putea fi altfel ? Fara osteneala nimic nu se înfaptuieste. […] Luati aminte ca prin cuvântul “lume” se are în vedere la modul propriu nu societatea omeneasca nu lucrurile acestei vieti, ci tot ce este pacatos, patimas, potrivnic lui Dumnezeu. Lumea este acolo unde lucreaza pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, sau acolo unde împarateste un pacat oricare ar fi el. Luate astfel cuvintele: “Mie lumea s-a rastignit, si eu lumii” vor însemna acelasi lucru cu: “Fata de mine orice pacat este rastignit, si eu m-am rastignit fata de orice pacat”. Cum si când se întâmpla asta?
            În primul rând, bagati de seama ca în fiecare pacat sunt doua laturi: pe una o alcatuiesc faptele pacatoase, iar pe alta - patima pacatoasa. Patima este izvorul si pricina faptelor pacatoase, iar faptele sunt produsul si manifestarea patimii. Astfel, de pilda, mânia sau irascibilitatea este o patima pacatoasa, care traieste în inima - iar faptele prin care ea se manifesta sunt crizele de mânie, certurile, scandalurile, bataile, uciderile. O singura patima, dar câte fapte! Si toate iau nastere din ea. De asemenea, iubirea de placeri sau senzualitatea este patima pacatoasa a placerii simturilor - iar faptele ei sunt: îmbuibarea, iubirea de mâncare buna, iubirea de multa bautura, iubirea de bauturi bune, frecventarea cârciumilor, a bordelurilor, a teatrelor, a balurilor [în ziua de astazi a discotecilor - n. tr.]. La fel trebuie sa întelegem lucrurile în privinta oricarei patimi. Orice patima, una fiind în inima, se manifesta în exterior, prin trup, în multe fapte. Dupa aceasta, nu va e greu sa întelegeti cum se face ca pacatul, altfel spus lumea, se rastigneste fata de noi si noi fata de pacat, altfel spus fata de lume.
            Atunci când cineva se lasa de faptele pacatoase sau patimase, pacatul - altfel spus lumea - se rastigneste fata de el; iar atunci când cineva stinge si dezradacineaza în sine însasi patima pacatoasa, si el se rastigneste fata de pacat - altfel spus, fata de lume. Astfel, de pilda, atunci când cineva se lasa de teatre, cârciumi, chefuri si celelalte, asa încât nimeni nu îl mai vede niciodata în fapte si locuri netrebnice, ci este vazut întotdeauna purtându-se drept si cuviincios, înseamna ca pacatul - altfel spus lumea - a murit prin acea parte a sa fata de el, altfel spus s-a rastignit fata de el. Cu toate acestea, nu se poate spune însa cu siguranta ca si el s-a rastignit fata de pacat, altfel spus fata de lume: caci cu toate ca el nu este cu trupul în acele locuri si fapte, poate sa fie acolo cu inima si mintea. Nu e în teatru cu trupul, dar poate sa se gândeasca la teatru si sa spuna cu dor: “Ce bine ar fi sa fiu acolo !“ Nu e în cârciuma si la chefuri cu trupul, dar poate fi acolo cu mintea si cu inima, poate gândi si dori cum sa nimereasca acolo, parându-i rau ca nu este acolo. În toate aceste cazuri si în cele asemanatoare, chiar daca pacatul – altfel spus lumea - s-a rastignit fata de el, el însusi nu s-a rastignit înca fata de pacat - altfel spus fata de lume -‚ înca îl mai iubeste, înca îl mai doreste si se mai îndulceste de el. S-a biruit pâna la a se departa de faptele pacatoase; dar pe inima înca nu si-a calcat, înca n-a dezvatat-o sa iubeasca faptele pacatoase, sa se dezguste de ele si sa le urasca. Înaintea lui Dumnezeu el este înca iubitor de pacat, altfel spus iubitor de lume: fiindca Domnul cauta nu numai la fapte, ci mai ales la inima. Ca atare, trebuie nu numai sa încetam cu faptele patimase si pacatoase, ci sa biruim si sa stingem însesi patimile, asa încât sa nu ne desfatam cu nici un fel de lucruri si fapte patimase, ci sa avem fata de ele dezgust si sa ne departam de ele. Iata, atunci când cineva a ajuns deja la starea aceasta, atunci când nu numai ca nu face fapte pacatoase, ci a stins în sine însasi împatimirea de ele, poate sa spuna despre sine ca si el s-a rastignit fata de lume.