Începutul amagirii mintii este slava desarta: nevoitorul mânat de ea se straduieste sa îsi înfatiseze Dumnezeirea prin chipuri si asemanari. Si trebuie sa stii urmatorul lucru: dracii se împart uneori, primii venind cu înfatisarea lor cea adevarata, iar ceilalti dupa aceea, în chip de îngeri, pasamite în ajutorul tau. Preacuviosul Grigorie Sinaitul, în povetele sale catre un isihast spune: „Vreau sa cunosti cu deamanuntul despre înselare, ca sa te pazesti de ea, ca nu cumva, nazuind întru nestiinta (spre minciuna acoperita cu masca binelui) sa capeti vatamare cât se poate de mare si sa îti pierzi sufletul. Voia de sine stapânitoare a omului se pleaca lesne spre împartasirea cu cei potrivnici (cu duhurile cazute), mai ales voia de sine stapânitoare a celor ce nu au cunoastere (întelegere) duhovniceasca, fiindca acestia se afla mereu sub înrâurirea lor (a duhurilor).[…]
            Daca vezi ceva în chip simtit sau cu mintea, înauntrul sau în afara ta, nicicum sa nu primesti, ori ca va fi chipul lui Hristos sau al unui Înger sau al vreunui Sfânt, ori ca va fi înfatisata prin închipuire lumina în mintea ta: fiindca si mintii însasi îi este proprie prin firea ei închipuirea, si ea alcatuieste cu usurinta chipurile pe care le doreste, cum se întâmpla de obicei cu cei care nu iau aminte la sine cu asprime, lucru prin care ei îsi aduc vatamare siesi.[…]
            Diavolul, atunci când vede pe cineva ca vietuieste cu plângere, nu ramâne acolo, temându-se de smerenia pe care o aduce plânsul. Iar daca cineva, având drept calauza parerea de sine, viseaza sa ajunga la ceva înalt si a dobândit râvna care vine de la satana, iar nu râvna adevarata, pe acela satana lesne îl încurca în laturile sale, ca pe o sluga a sa. Din aceasta pricina, mare arma este a îmbina cu rugaciunea si plânsul... Iar cei ce vietuiesc cu obraznicie si se calauzesc dupa a lor socotinta, lesne sunt vatamati... Omul are nevoie de multa dreapta socotinta (adica de întelegere duhovniceasca) ca sa ajunga a deosebi între bine si rau. Nu te încrede grabnic si cu usuratate în aratari, ci, ramânând anevoie de urnit, pastreaza ceea ce este bun dupa multa punere la încercare, iar ceea ce este viclean leapada: fiindca esti dator sa pui la încercare si sa deosebesti, si abia atunci sa crezi (în ceea ce se arata vrednic de crezare). Sa stii ca lucrarile harului sunt limpezi. Diavolul nu le poate da, chiar daca se preschimba la aratare: nu poate da nici blândete, nici liniste, nici smerenie, nici urâre a lumii, nu alina poftele si patimile, acestea toate fiind lucrarea harului; ci lucrarea ce vine de la diavol este înfumurarea, semetia, înfricosarea si toate felurile rautatii. Dupa lucrare (a asupra sufletului tau) poti sa cunosti lumina ce rasare în sufletul tau, daca e de la Dumnezeu ori de la satana”. Îndeobste, si gândurile, si simtamintele inimii, si aratarile dracesti simtite se cunosc dupa roadele lor, dupa lucrarea lor asupra sufletului, precum a zis si Mântuitorul: „Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei VII, 16, 20). Tulburarea, nedumerirea sunt semne vrednice de crezare ale gândurilor, simtamintelor si aratarilor dracesti. Însa si dupa aceste semne îl poate recunoaste pe ispititor numai cel care a deprins vreme îndelungata simturile duhului sau sa deosebeasca binele de rau (Evrei V, 14). Preacuviosul Eleazar de Anzersk a fost cercetat (vizitat) odata de catre Sfântul Apostol Pavel, care i-a împartasit oarecare învatatura de taina. În ziua urmatoare, Preacuviosului i s-a înfatisat o vedenie întocmai la fel. „Am scuipat-o în fata”, scrie Eleazar în însemnarile sale, „si i-am zis: Pleaca de aici, amagitorule, cu amagirile tale ! fiindca l-am simtit cu mima mea”. Iata pilda a lucrarii simturilor deprinse a deosebi între bine si rau! Întocmai la fel l-a dat în vileag Preacuviosul Pahomie cel Mare pe diavol, care i se înfatisase în chipul lui Hristos. Pentru cei neîncercati si începatori, însa, singurul mijloc pentru a scapa de amagire, de vatamare si pierzare sta în desavârsita lepadare de orisice vedenie, potrivit desavârsitei neputinte de a judeca drept cu privire la ele.
            Care este pricina înspaimântatoarei fatarnicii a duhurilor, fatarnicii înspaimântatoare atât prin temeiul cât si prin urmarile sale? Pricina e vadita. Cel mai limpede o putem deslusi în noi însine: fiindca omul ia parte la caderea îngerilor lepadati, Si daca urmeaza relelor insuflari care sunt aduse de ei si apar din firea cazuta, se face asemanator dracului. În rândul însusirilor caderii noastre bagam de seama dorinta omeneasca, ce însoteste toate nelegiuirile, de a tainui faradelegea si de a se îndreptati pe sine. Asa au facut Adam Si Eva dupa calcarea poruncii lui Dumnezeu (Facere III): asa a facut întâiul lor nascut, Cain, dupa uciderea fratelui sau, Abel (Facere IV). Cu cât e mai departe omul de îndreptare si virtute, cu atât mai puternic si mai subtire se ascunde aceasta nazuinta în el prin fatarnicie. Raufacatorii cei dinadins si deznadajduiti sunt totodata, îndeobste, si fatarnicii cei mai lipsiti de constiinta. Ascunsi sub masca fatarniciei, ascunsi sub masca virtutii si sfinteniei, ei pregatesc si savârsesc cele mai mari faradelegi. Cu cât este mai iscusit alcatuita masca, cu atât reuseste mai lesne faradelegea. Sub masca fatarniciei se ascund si îngerii cazuti. Ei, raufacatori deznadajduiti, statornici, de neîndreptat, fac raul, luând îndeobste chip de sfinti îngeri, proroci, mucenici, apostoli, chipul lui Hristos Însusi. Ei se straduiesc sa se adapteze la împrejurari, la felul de a gândi al omului, la înclinarile lui, la întiparirile primite de catre el. Unora dintre nevoitori ei le înfatiseaza munti de aur si de argint, precum si alte lucruri de lux si pamânteasca maretie, cu scopul de a afla raspuns închipuirii în patima sufleteasca a lacomiei si iubirii de agonisita, daca aceasta se ascunde în suflet; altor nevoitori, în acelasi scop, le înfatiseaza mese cu mâncaruri si bauturi îmbelsugate; altora le înfatiseaza sali largi, unde rasuna muzica, pline de multimile celor care se veselesc si dantuiesc; altora li se arata în chip de femei care stârnesc pofta atât prin frumusetea proprie cât si prin gateli si sulemeneli. Când îngerii cazuti vor sa doboare pe cineva prin frica, atunci se arata în chip de fiare, în chip de calai, în chip de paznic de temnita sau cetate, în chip de ostasi cu arme sclipitoare, cu faclii aprinse, dar mai ales în chipul celor care au stârnit cândva în nevoitor frica. Pe altii s-au straduit sa îi amageasca prin cântare pasamite îngereasca, prin muzica armonioasa, pasamite cereasca. Pe altii s-au straduit sa îi duca în ratacire prin glasuri si preziceri, pasamite dumnezeiesti. Altora li s-au aratat în chipul rudelor si cunoscutilor aflati departe; altora li s-au aratat în oarecare fel propriu oamenilor, îndemnându-i pe cei care îi vedeau sa nu se îndoiasca de ei, sa nu socoata ca sunt duhuri lepadate, straduindu-se sa dea încredintare ca sunt suflete omenesti a caror soarta nu a fost înca hotarâta si care din aceasta pricina ratacesc pe pamânt, neaflându-si liman: totodata, ele alcatuiesc oarecare povestioara interesanta, în stare a stârni curiozitatea în cei usuratici si a-i atrage la încredere fata de minciuna, înfatisând-o pe aceasta drept cea mai curata si sfânta dreptate. Acest din urma mijloc de amagire este cu osebire întrebuintat de catre duhuri în vremea noastra. Duhurilor ratacitoare li se încred si cei care nu cred în existenta duhurilor rele. Duhurilor rele tocmai asta le trebuie: hotii si ucigasii pot savârsi si întreprinde toate faradelegile tocmai atunci când cei împotriva carora e îndreptata rautatea lor nici nu cred ca ei exista. „Cursele, amagirile si viclenele mestesugiri ale vrajmasului trebuie bagate de seama cu luare aminte spre toate partile”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „caci precum Duhul Sfânt prin Pavel „tuturor toate s-a facut, ca pe toti sa îi dobândeasca” (I Corinteni IX, 22), asa si duhul cel viclean se straduieste prin rautate sa fie tuturor toate, ca pe toti sa îi traga la pierzare”.
            Omul a lepadat de bunavoie împartasirea cu Dumnezeu si cu sfintii îngeri, de bunavoie a intrat în împartasire cu duhurile rele, într-un rând cu ele, în rândul fiintelor lepadate de Dumnezeu, vrajmase lui Dumnezeu, s-a supus duhurilor rele. Mântuirea i-a fost data de catre Dumnezeu în dar omului cazut; a fost lasata, însa, la sloboda lui alegere primirea sau lepadarea acestei mântuiri. I s-a dat putinta, i s-a dat puterea harica de a se smulge din rândul duhurilor cazute, de a lepada jugul lor; a fost lasata, însa, la sloboda lui alegere si ramânerea în starea dinainte, de împartasire cu ei, de robie fata de ei. Omul nu poate fugi de alegerea: robie sau lupta. Nevointa binecinstitoare nu este altceva decât primirea lucratoare a mântuirii, ca vadire a slobodei noastre alegeri, aratate si dovedite prin însasi faptele, prin însasi viata. Este foarte firesc faptul ca duhurile cazute se straduiesc sa ne tina întru robia si împartasirea lor atunci când vrem sa rupem împartasirea, sa ne slobozim din robie; iar noi avem neaparata nevoie sa ne dovedim dorinta nefatarnica de a lepada jugul lor prin punerea în lucrare a tuturor mijloacelor ce tin de noi. Intrând prin nevointa în lumea duhurilor pentru a ne dobândi libertatea, ne întâlnim în primul rând cu duhurile cazute. Macar ca într-ascuns ne calauzeste, ne ajuta si lupta pentru noi harul Dumnezeiesc, dat noua la sfântul Botez, fara de care lupta cu duhurile si slobozirea din robia lor sunt cu neputinta, totusi suntem la început înconjurati de ele si, aflându-ne din pricina caderii în împartasire cu ele, suntem datori sa ne smulgem din aceasta împartasire în chip silnic atât fata de noi cât si fata de ele. Din pricina caderii firii noastre, în noi gândurile si simtamintele bune si drepte sunt amestecate cu gânduri si simtaminte rele si mincinoase. Din pricina amestecarii cu cele din urma, sunt netrebnice si cele dintâi. Duhurile cazute se straduiesc sa ne tina în starea caderii noastre, în care n-avem cum sa nu ne aflam în robia lor, si ca atare ne aduc gânduri si visari pacatoase cu care împreuna simte si de care se îndulceste firea noastra cazuta, sau în care raul lepadat (respins) chiar si de firea cazuta este ascuns sub obrazarul (masca) binelui si al adevarului. Lucrând în acest chip prin gânduri si visari, duhurile lucreaza întocmai la fel si când încep sa se arate în chip simtit. Rânduiala de obste a nevointei monahale crestine sta în aceea ca monahul, când purcede la nevointa, este întâmpinat si înconjurat de catre duhurile cazute, care la început lucreaza împotriva lui prin gânduri si visari, iar apoi si în chip simtit. Lucrul acesta se vede limpede din Vietile lui Antonie, Macarie, Pahomie cel Mare, Marcu Tracicul, Maria Egipteanca, Andrei nebunul pentru Hristos, Ioan mult-patimitorul si tuturor celorlalti sfinti nevoitori. La început, ei au avut de luptat cu gânduri, visari si simtaminte vadit pacatoase si într-ascuns pacatoase: dupa trecerea unui timp îndelungat, dupa multe si statornice silinte, li s-au trimis de sus gânduri si simtaminte sfinte. Atunci când au ajuns la vederea trupeasca a duhurilor, la început i-au întâmpinat taberele îngerilor lepadati, iar apoi, dupa o lupta crunta, s-au apropiat de ei si au intrat întru împartasire cu ei sfintii îngeri, fiindca de-acum acesti sfinti nevoitori lepadasera cu lucrul împartasirea dintâi si se aratasera cu lucrul în stare de cea de-a doua împartasire. Aceasta rânduiala în nevointa a aratat-o Însusi Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care a luat asupra Sa toate neputintele noastre, afara de pacat: la început I s-a înfatisat în pustie ispititorul diavol, iar dupa aceea, când diavolul fusese deja înfrânt de Domnul, sfintii îngeri s-au apropiat de Domnul „si slujeau Lui” (Matei IV, 11), ne spune Evanghelia.
            Calugarilor tineri, care n-au dobândit îndestula cunoastere a duhurilor din lupta nevazuta cu ele în gânduri si în simtaminte, îndrumatorii încercati ai monahismului nu le dadeau voie sa se nevoiasca prea aprig cu postirea, privegherea, zavorârea, nevointe în urma carora duhurile încep degraba sa se arate în chip simtit si pot lesne sa amageasca nevoitorul spre vatamarea si pierzania sa. De lupta deschisa cu dracii sunt în stare foarte putini nevoitori, chiar si dintre monahi, sunt în stare aceia care au dobândit cunoastere amanuntita despre duhuri în lupta cu ele, care si-au deprins simturile inimii sa deosebeasca binele de rau prin mijlocirea simtirii duhovnicesti, a caror nevointa este adumbrita de harul Dumnezeiesc. Singura intrare corecta în lumea duhurilor este nevointa crestina. Singura intrare corecta întru vederea trupeasca a duhurilor este sporirea si desavârsirea crestina. Pe cei care sunt vrednici sa intre întru aceasta vedere îi aduce întru ea Dumnezeu Însusi. Cel care se arunca în vederea trupeasca a duhurilor de capul sau se poarta în chip gresit, nelegiuit, potrivnic voii lui Dumnezeu: nu este cu putinta unuia ca acesta sa scape de înselare, precum si de amagirea de sine si vatamarea de sine care urmeaza acesteia. Însasi hotarârea lui are ca temei înselarea si amagirea de sine.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov ,,Despre vedenii, duhuri si minuni” Editura: Sofia Bucuresti 2000
Ierom. ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim