Înainte de caderea omului, trupul lui era fara de moarte, strain de boli, strain de grosimea si greutatea sa de acum, strain de simtirile pacatoase si trupesti care acum îi sunt firesti. Simturile lui erau neasemuit mai subtiri, lucrarea lor era neasemuit mai cuprinzatoare, pe deplin libera. Îmbracat în asemenea trup, cu asemenea organe ale simturilor, omul era în stare sa vada trupeste duhurile, dintre care facea parte cu sufletul, era în stare de împartasire (comuniune) cu ele, era în stare de acea vedere de Dumnezeu si împartasire cu Dumnezeu care sunt proprii sufletelor sfinte (Facere cap. II si III). Sfântul trup al omului nu era o piedica în aceasta privinta, nu-l despartea pe om de lumea duhurilor. Omul, îmbracat în trup, era în stare sa vietuiasca în rai, în care sunt acum în stare sa petreaca numai Sfintii, doar cu sufletul, si în care vor intra si trupurile Sfintilor dupa înviere. Atunci trupurile acestea vor lasa în morminte grosimea care li se împropriase dupa cadere; atunci ele se vor arata duhovnicesti, chiar duhuri, dupa expresia Preacuviosului Macarie cel Mare, si vor arata în sine toate însusirile care li s-au dat când au fost zidite. Atunci oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte si în împartasire pe fata cu ele. Pilda de trup care era totodata si trup si duh vedem în trupul Domnului nostru Iisus Hristos dupa învierea Lui.
            Prin cadere s-au schimbat atât trupul cât si sufletul omului. În sensul propriu, caderea a fost pentru ele si moarte. Ceea ce vedem noi si numim „moarte” este, în fapt, doar despartirea dintre suflet si trup, care fusesera dinainte omorâte prin departarea de la ele a Vietii Celei Adevarate, a lui Dumnezeu. Ne nastem deja ucisi de moartea vesnica! Nu simtim ca suntem ucisi, potrivit însusirii celei de obste a celor morti, nu simtim omorârea noastra! Neputintele trupului nostru, supunerea lui la neplacuta înrâurire a feluritelor materii din lumea materiala, grosimea lui sunt urmari ale caderii. Din pricina caderii, trupul nostru a intrat în rând cu trupurile dobitoacelor; el traieste cu viata dobitoceasca, cu viata firii sale cazute. El slujeste pentru suflet drept temnita si mormânt. Tari sunt cuvintele întrebuintate de noi! Ele, însa, nici nu arata îndestul decaderea trupului nostru de la înaltimea starii duhovnicesti în starea trupeasca. Este nevoie sa ne curatim pe noi însine prin pocainta cu osârdie, trebuie sa simtim macar într-o oarecare masura libertatea si înaltimea starii duhovnicesti, pentru a avea habar de starea jalnica a trupului nostru, de starea sa de omorâre pricinuita de îndepartarea de Dumnezeu. În aceasta stare de omorâre, din pricina grosimii si grosolaniei atât de mari, simturile trupesti nu sunt în stare de împartasire cu duhurile, nu le vad, nu le aud, nu le simt, asa cum securea tocita nu mai e în stare sa îsi împlineasca menirea. Duhurile sfinte s-au abatut de la împartasirea cu oamenii, fiind acestia nevrednici de asemenea împartasire; duhurile cazute, care ne-au atras în caderea lor, s-au amestecat cu noi si, pentru a ne tine mai lesne în robie, se straduieste sa se faca pe sine si cursele lor nebagate în seama de catre noi. Iar de se si descopera, se descopera pentru a-si întari stapânirea asupra noastra. Noi toti, cei care ne aflam în robia pacatului, trebuie sa stim ca împartasirea cu sfintii îngeri nu ne e proprie din pricina înstrainarii noastre de ei prin cadere si ca ne este proprie, din aceeasi pricina, împartasirea cu duhurile lepadate, în rândul carora intram cu sufletul, ca duhurile care se arata în chip simtit oamenilor ce petrec în pacatosenie si cadere sunt demoni, si nicidecum sfinti îngeri. „Sufletul întinat, a grait Sfântul Isaac Sirul, nu intra în Împaratia cea curata si nu se aduna cu duhurile sfinte”. Sfintii îngeri se arata doar oamenilor sfinti, care au refacut împartasirea cu Dumnezeu si cu ei prin viata sfânta. Chiar daca demonii, aratându-se oamenilor, iau cel mai des chip de îngeri luminati pentru a-i amagi mai lesne; chiar daca se straduieste câteodata sa încredinteze ca sunt suflete omenesti, nu demoni chiar daca uneori si prezic viitorul; chiar daca descopera taine, nu trebuie sa ne încredem deloc în ei. La draci adevarul este amestecat cu minciuna, fiind întrebuintat din când în când doar spre mai lesnicioasa amagire. „Satana se preface în înger de lumina, si slujitorii lui în slujitori ai dreptatii” (II Corinteni XI, 14-15), a grait sfântul Apostol Pavel.
            Sfântul Ioan Gura de Aur, în cea de-a doua Omilie la saracul Lazar si bogatul nemilostiv, povesteste ceea ce se întâmpla în vremea sa: „Dracii graiesc: «Sunt sufletul cutarui monah». Nu cred, tocmai fiindca draci sunt cei care vorbesc. Acestia amagesc pe cei ce îi asculta. Drept aceea si Pavel le-a închis gura cu toate ca spuneau adevarul, ca nu cumva, luând ei pricina (pretext), sa amestece printre adevaruri si minciuni si sa li se dea crezare. Zicând dracul: „Oamenii acestia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt, care vestesc voua calea mântuirii” (Fapte XVI, 17), Apostolul, suparându-se, a certat duhul pitonicesc si i-a poruncit sa iasa. Si doar ce lucru rau graise duhul? Oamenii acestia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt. Dar întrucât foarte multi dintre cei mai simpli nu stiu întotdeauna sa deosebeasca cele spuse de draci, Apostolul i-a lipsit cu totul de crezamânt. «Esti dintre cei cazuti», zice, «n-ai îndraznire, taci, amuteste: nu ti-e îngaduit sa propovaduiesti, acesta este drept apostolesc; de ce rapesti ceea ce nu-i al tau ? Taci, lepadatule». Asijderea a facut si Hristos, pe dracii care Îi ziceau: „Te stim cine esti” (Marcu I, 24; Luca V, 34) i-a certat cu multa asprime, învatându-ne ca întru nimic sa nu credem pe drac, chiar de ne-ar spune vreun lucru sanatos. Stiind aceasta, sa nu avem deloc încredere în drac, chiar daca spune vreun adevar, ci sa-i întoarcem spatele si sa fugim de la el, fiindca învataturile cele sanatoase si mântuitoare nu de la draci, ci din Dumnezeiasca Scriptura pot fi aflate întru toata deplinatatea”. În continuarea acestei Omilii, Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca sufletele, atât ale dreptilor, cât si ale pacatosilor, sunt duse din aceasta lume, îndata dupa moarte, în lumea cealalta, unele pentru primirea cununilor, celelalte în focul iadului. Sufletul saracului Lazar a fost înaltat de îngeri îndata dupa moarte în sânul lui Avraam, iar sufletul bogatului a fost aruncat jos în focul iadului. În Omilia a 28-a la Matei, Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca în vremea sa unii îndraciti spuneau: Sunt sufletul lui cutare. „Cu adevarat, aceasta e minciuna si amagire diavoleasca”, adauga marele ierarh. „Nu sufletul mortului striga asta, ci demonul, care se preface pentru a-i amagi pe ascultatori”.
            Demonii nu cunosc viitorul, care-i stiut numai de Dumnezeu si de acele fapturi întelegatoare ale Lui carora Dumnezeu binevoieste sa le descopere viitorul; dar precum oamenii destepti si încercati, pornind de la întâmplarile care au avut ori au loc, prevad si prevestesc cele ce se vor întâmpla în viitor, asa si viclenele, multîncercatele duhuri rele pot câteodata sa presupuna cu mare probabilitate si sa prezica viitorul. Adeseori ele se însala; foarte ades mint si arunca pe oameni în nedumerire si îndoiala prin prevestiri lipsite de limpezime. Câteodata, ele pot sa vesteasca o întâmplare care deja a fost hotarâta în lumea duhurilor, dar între oameni n-a fost dusa înca la împlinire: astfel, dinainte ca pe dreptul Iov sa-l atinga ispitele, îngaduirea acestor ispite fusese hotarâta deja în sfatul lui Dumnezeu si fusese vestita duhurilor cazute (Iov, I); astfel, fusese hotarâta la judecata lui Dumnezeu, cunoscuta de sfintele puteri ceresti si de îngerii cei lepadati, si data spre împlinire duhului viclean, pieirea în batalie a regelui israelitean Ahav înca dinainte ca regele sa mearga la lupta (III Regi 19-23); astfel, diavolul îi prezisese sfântului Ioan, arhiepiscopul Novgorodului, ispita care avea sa cada mai târziu asupra lui. Au fost cazuri când si unor pacatosi li s-au aratat sfinti îngeri, dar asta s-a întâmplat potrivit unei osebite iconomii a lui Dumnezeu si foarte rar: astfel, unui proroc mincinos si mag, adica unui om care era în împartasire deosebit de apropiata cu demonii, i s-a aratat un sfânt înger (Numeri XX). Cazurile exceptionale, care tin de o iconomie aparte a lui Dumnezeu, nu trebuie sa aiba nici o înrâurire asupra regulii care este de obste pentru toti. Regula de obste pentru toti oamenii sta în a nu ne încrede nicidecum duhurilor atunci când ele se arata în chip simtit, a nu intra în împreuna-vorbire cu ele, a nu le da nici o atentie, a socoti aratarea lor o ispita foarte mare si foarte primejdioasa. În vremea acestei ispite trebuie sa ne tindem gândul si inima catre Dumnezeu cu rugaciune pentru a fi miluiti si izbaviti de ispita. Dorinta de a vedea duhuri, curiozitatea de a afla ceva despre ele si de la ele este semn al unei cât se poate de mari nechibzuinte si a unei desavârsite necunoasteri a predaniilor morale si faptuitoare ale Bisericii Ortodoxe. Cunoasterea duhurilor se dobândeste într-un cu totul alt chip decât presupune iscoditorul neîncercat si nesocotit. Împartasirea pe fata cu duhurile este pentru cel neîncercat o cât se poate de mare nenorocire, sau slujeste drept izvor al celor mai mari nenorociri.[…]
            Prin iconomia lui Dumnezeu, duhurile se arata numai la vreme de foarte mare nevoie, cu scopul mântuirii si îndreptarii oamenilor; se arata în asa fel ca aratarea lor nu poate avea nici un fel de urmari vatamatoare.[…]
            Numai crestinilor celor mai desavârsiti, mai ales dintre monahi, care s-au învrednicit a stravedea cu ochii sufletesti, le-a fost descoperita lumea duhurilor; însa asemenea crestini erau foarte putini chiar si în vremurile cele mai înfloritoare ale monahismului, potrivit marturiei Preacuviosului Macarie cel Mare. Însusirea aparte a tuturor acestor vedenii trimise de catre Dumnezeu, baga de seama Sfântul Ioan Scararul, sta în aceea ca ele aduc sufletului smerenie si frângere de inima, îl umplu de frica lui Dumnezeu, de constiinta propriei pacatosenii si nimicnicii. Dimpotriva, vedeniile în care ne vârâm de capul nostru, împotriva voii lui Dumnezeu, ne duc în semetie, în parere de sine, aduc o bucurie care nu-i altceva decât satisfacerea neînteleasa de catre noi a slavei noastre desarte si a parerii noastre de sine. Dracii, aratându-se îndeobste în chip de îngeri, se straduieste a-l amagi pe om prin lauda, sa faca placere curiozitatii si slavei lui desarte, dupa care îl arunca lesne în amagirea de sine si îi pricinuiesc o vatamare sufleteasca foarte mare, mai mult sau mai putin vadita.
            Gândul ca vederea trupeasca a duhurilor e vreun lucru mare este un gând gresit. Vederea trupeasca lipsita de cea duhovniceasca nu aduce omului conceptia cuvenita despre duhuri, ci numai o conceptie superficiala despre ele; ea poate lesne sa-i aduca conceptiile cele mai gresite cu putinta, si tocmai pe acestea le aduce îndeobste celor neîncercati si molipsiti de slava desarta si parere de sine. La vederea duhovniceasca a duhurilor ajung numai crestinii adevarati, iar la cea trupeasca sunt în stare cel mai mult oamenii cu viata cât se poate de stricata. Cine vede duhurile si se afla în împartasire simtita cu ele? Vrajitorii, care s-au lepadat de Dumnezeu si au recunoscut drept dumnezeu pe satana oamenii care s-au dedat patimilor si care, pentru a si le satisface, au alergat la vrajitori si au intrat prin mijlocirea lor în împartasire pe fata cu duhurile cazute, lucru care se savârseste întotdeauna cu conditia lepadarii de Hristos; oamenii cu puterile istovite de betii si desfrâu; nevoitorii cazuti în parere de sine si trufie; foarte putini sunt în stare de ea prin alcatuirea (constitutia) lor fireasca; unui numar foarte mic de oameni li se arata duhurile cu prilejul unei împrejurari cu totul si cu totul deosebite din viata lor. În aceste din urma doua cazuri, omul nu e de osândit, dar trebuie sa-si dea toata silinta ca sa iasa din aceasta situatie, întrucât este foarte primejdioasa. În vremurile noastre, multi îsi îngaduie sa intre în împartasire cu duhurile cazute prin mijlocirea magnetismului, când duhurile cazute obisnuiesc sa se arate în chip de îngeri luminati, amagind si înselând prin felurite povesti interesante, amestecând adevarul cu minciuna, întotdeauna pricinuind o cât se poate de mare neorânduiala sufleteasca si chiar mintala. Folosirea magnetismului este o ramura a vrajitoriei. În ea nu este lepadare vadita de Dumnezeu, dar este, fara îndoiala, o lepadare ascunsa, întrucât în vremurile noastre diavolul ascunde cu mare sârguinta cursele sale, îngrijindu-se mai mult sa nimiceasca ceea ce este esential decât ceea ce este la aratare. Neînvrednicind de nici o luare-aminte asezamântul de lege al lui Dumnezeu, neverificând cu osârdie daca este placuta lui Dumnezeu, daca este potrivita cu voia lui Dumnezeu întreprinderea sa, iscoditorul cu minte usuratica se încredinteaza lucrarii magnetismului, intra lipsit de orice prevedere în comunicare cu duhurile, le crede si li se încredinteaza, lucreaza sub calauzirea lor si dupa îndrumarile lor. Ce este asta, daca nu lepadare de Dumnezeu?
            S-a întâmplat ca, potrivit unei osebite iconomii a lui Dumnezeu, sfintele duhuri sa se arate unor oameni cu viata pacatoasa si chiar închinatorilor la idoli. Acestor oameni nu le-a adus nici un folos faptul ca li s-au aratat sfintii îngeri; de altfel, aratarea acestora nici nu a fost rânduita pentru ei personal, si ca atare nu a slujit drept semn al vredniciei lor. Sfânta Scriptura povesteste ca în vremea când patriarhul Iacov a plecat pe ascuns din Mesopotamia de la socrul sau Lavan, care era închinator la idoli, si Lavan a plecat în urmarirea ginerelui, „a venit Dumnezeu (a se întelege îngerul lui Dumnezeu: trimisul e numit cu numele Celui ce l-a trimis) noaptea la Lavan Sirul si i-a zis lui: Pazeste-te ca nu cumva sa zici catre Iacov rele” (Facere XXXI, 24). Închinatorului la idoli Lavan i s-a aratat Dumnezeu nu pentru Lavan, ci pentru a-l mântui pe Iacov. Închinatorul la idoli a ramas închinator la idoli, în ciuda faptului ca a vazut pe Dumnezeu fata catre fata si a vorbit cu El. Vederea trupeasca nu i-a adus nici un folos, fiindca nu i-a mers înainte cunoasterea. Dupa ce a vazut pe adevaratul Dumnezeu, închinatorul la idoli nu înceteaza sa îi socoata dumnezei pe idolii sai; el spune: „Pentru ce ai furat dumnezeii mei?” (Facere XXXI, 30). Închinatorul la idoli, prorocul mincinos si vrajitorul Valaam a vazut deslusit în cale un sfânt înger si a vorbit cu el; din insuflarea acelui înger, a rostit o prorocie adevarata, prorocie de Dumnezeu insuflata despre poporul lui Israel, însa asta nu i-a adus nici un folos: el a ramas întru pagânatatea sa, a îndraznit sa lucreze împotriva rânduielii lui Dumnezeu si a fost supus pedepsei împreuna cu vrajmasii lui Dumnezeu (Numeri XXII,23, 24, 31).[…]