Sa nu socoata vreun lucru mare despre sine cei care au vazut trupeste duhuri, chiar si sfinti îngeri: aceasta vedere nu marturiseste, în sine, vrednicia celor ce au vazut-o: de ea sunt în stare nu numai pacatosii, ci chiar si dobitoacele necuvântatoare (Numeri XXII, 23).
            Sfintii Parinti dadeau oricarei vederi duhovnicesti întâietate asupra vederii trupesti. Marele povatuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, a zis:„Cel care s-a învrednicit a se vedea pe sine este mai mare decât cel care s-a învrednicit a vedea îngeri, fiindca acesta din urma intra în împartasire cu ochii cei trupesti, iar cel dintâi cu ochii sufletesti”. Acei preacuviosi monahi ce s-au învrednicit de îmbelsugata vedere duhovniceasca erau plini de dreapta socotinta duhovniceasca si de alte înalte daruiri ale Sfântului Duh: în acestea erau saraci acei preacuviosi Parinti care pentru simplitatea si curatia lor au fost învredniciti numai de vederea trupeasca a duhurilor.[…]
            Vederea duhurilor cu ochii cei trupesti aduce întotdeauna o vatamare mai mare sau mai mica oamenilor care nu au vedere duhovniceasca. Aici, pe pamânt, chipurile adevarului sunt amestecate cu chipurile minciunii, fiindca pamântul este un tarâm în care binele este amestecat cu raul, este tarâmul surghiunirii duhurilor cazute si oamenilor cazuti. În acest tarâm s-a pogorât Dumnezeu-Omul pentru mântuirea oamenilor; în acest tarâm, înainte de înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, sfintii îngeri se pogorau la oameni ca la niste fiinte cazute, însa care primisera fagaduinta mântuirii; în acest tarâm, dupa înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, sfintii îngeri se pogoara pentru a-i ajuta pe oamenii ce îsi lucreaza mântuirea: dar în aceasta tara traiesc întotdeauna si oameni care de bunavoie ramân în caderea lor, precum si îngerii cazuti, care s-au învechit si întarit în caderea lor, în vrajmasia lor catre Dumnezeu. Oamenii care si-au îndragit caderea, pacatosenia, întrebuinteaza toate mijloacele spre a-i atrage pe toti oamenii pe calea lor: mai vârtos se îngrijesc de asta duhurile cazute. Ele savârsesc lucrarea pierderii oamenilor cu neasemuit mai mult spor decât oamenii cu gând rau. Vatamarea oamenilor sta în amestecarea binelui din ei cu raul; vatamarea duhurilor cazute sta în deplina precumpanire a raului, binele lipsind din ele cu desavârsire. Capacitatile duhurilor cazute întrec cu mult capacitatile oamenilor cazuti, care sunt legati în întreprinderile lor de greutatea si grosimea trupului lor. Demonii înconjoara lumea fara împiedicare si repede, savârsesc fara împiedicare si fapte ce sunt de tot cu neputinta pentru oameni (Iov I, 7). Oamenii sunt datori, vrând-nevrând, a se multumi cu acea experienta a raului pe care o dobândesc în vremea scurtei vieti pamântesti; planurile lor rele se strica de la sine în clipa când ei parasesc, vrând-nevrând, arena vietii pamântesti, fiind chemati la judecata lui Dumnezeu si în vesnicie. Demonii, dimpotriva, au fost lasati sa ramâna pe pamânt din vremea caderii lor definitive (Facere3, 14) si pâna la sfârsitul lumii: oricine poate lesne sa îsi închipuie ce experienta în savârsirea raului au dobândit ei în atâta amar de vreme, la capacitatile lor si la statornica voire a raului pe care o au, voire neamestecata cu nici o nazuinta sau aplecare buna. Chiar daca se prefac ca vor binele, asta o fac numai cu scopul de a reusi mai sigur în planul lor cel rau. A voi binele ei sunt cu totul neînstare. Cel ce vede trupeste duhurile poate fi lesne amagit spre vatamarea si pierzarea sa; iar daca el, vazând duhuri, va arata încredere usuratica fata de ele, negresit va fi amagit, negresit va fi ratacit, negresit va fi pecetluit în duhul sau cu pecetea de nepriceput pentru cei neîncercati a amagirii, cu pecetea unei cumplite vatamari, adeseori pierzând putinta îndreptarii si mântuirii. Cu multi, cu foarte multi s-a întâmplat acest lucru. S-a întâmplat acest lucru nu numai cu pagânii, ai caror preoti erau îndeobste în împartasire pe fata cu demonii; s-a întâmplat acest lucru nu doar cu multi crestini necunoscatori ai tainelor crestinismului, care au intrat cu oarece prilej în împartasire cu duhurile: s-a întâmplat acest lucru cu multi nevoitori si monahii ce nu au dobândit vederea duhovniceasca a duhurilor si le-au vazut trupeste. Numai prin asceza crestina se dobândeste intrarea neratacita, legiuita, în lumea duhurilor. Toate celelalte mijloace sunt nelegiuite si trebuie sa fie lepadate ca netrebnice si pierzatoare. Pe adevaratul nevoitor al lui Hristos îl aduce întru vederea duhurilor Dumnezeu Însusi. Atunci când Dumnezeu calauzeste, nalucile parut adevarate în care se îmbraca minciuna sunt despartite de adevar; atunci i se daruieste nevoitorului în primul rând vederea duhovniceasca a duhurilor, care descopera înaintea lui în chip amanuntit si exact însusirile acestor duhuri. Dupa aceea, unora dintre nevoitori li se da si vederea trupeasca a duhurilor, care completeaza cunostintele despre ele aduse de vederea lor duhovniceasca. Duhurile rele sunt legate în lucrarile lor fata de nevoitorul lui Hristos de catre stapânirea si întelepciunea lui Dumnezeu, Cel care îl calauzeste, si în ciuda faptului ca sufla o deosebita ura fata de slujitorul lui Dumnezeu, ele nu îi pot pricinui raul pe care l-ar dori. Necazurile aduse de catre ele ajuta la sporirea lui.[…]
            Sa nu luam deloc aminte la cuvintele lui, fiindca el pururea minte! Sa nu ne îngrozim de nalucirile lui, care nu au nici un fel de însemnatate! Lumina aratata de catre demoni nu e adevarata: ea este mai degraba mai înainte însemnare si preînchipuire a focului celui gatit lor: ei se straduiesc sa se arate oamenilor în flacara unde vor arde. Întocmai: ei se arata, dar pier îndata, fara sa fi vatamat pe nimeni dintre credinciosi, aratând în fapt numai chipul focului în care vor fi aruncati. Nu trebuie sa ne speriem de ei deloc: harul lui Hristos a facut zadarnice toate încercarile lor împotriva noastra.
            Demonii sunt vicleni: ei sunt în stare sa ia felurite înfatisari si chipuri. Deseori se înfatiseaza cântând psalmi, ramânând nevazuti, si amintesc cuvintele Scripturii. Foarte adeseori, atunci când noi citim ei repeta îndata cele citite, asemenea unui ecou. Când dormim, ei ne scoala la rugaciune, ca sa nu ne lase deloc sa ne odihnim prin somn. Uneori, luând chip de monahi, la aratare cât se poate de cucernici, intra în vorba ca sa amageasca prin nalucirea vesmântului si chipului si sa-i atraga unde vor pe amagiti. Nu trebuie nicidecum sa-i ascultam, fie ca îmboldesc la rugaciune, fie ca îndeamna sa nu mâncam nimic, fie ca ne învinuiesc si ne dau în vileag pacatele pe care ei stiu ca le-am facut. Ei fac asta nu cu scop de evlavie ori virtute, ci cu scopul de a-i aduce pe cei mai simpli la deznadejde. Ei înfatiseaza viata nevoitoare ca pe o viata lipsita de folos, insufla dezgust fata de petrecerea monahala ca si cum aceasta ar fi de o greutate nesuferita; ei lucreaza cu scopul de a pune toate piedicile cu putinta acestei vietuiri[…]
            Drept aceea, datori suntem sa nici nu luam aminte la draci, caci sunt straini de noi, sa nu le dam în nici o privinta ascultare, chiar daca ne îndeamna la rugaciune, chiar daca ne-ar învata la postire. Dimpotriva, sa ne tinem cu tarie de rânduielile vietuirii noastre, pentru a nu fi amagiti de lucrarile lor, care sunt pline toate de siretenie rea si de gând rau. Nu avem pentru ce ne teme de ei, chiar daca par a navali asupra noastra, chiar daca ne ameninta cu moartea: ei sunt neputinciosi, pot numai sa ameninte, si nu pot face nimic mai mult.
            Dupa ce am vorbit pâna acum pe scurt despre acest lucru, nu voi intra în amanunte: o astfel de purtare ne va înalta la privegherea de sine cea mai neabatuta cu putinta. Odata cu venirea Domnului pe pamânt, vrajmasul a cazut, puterile lui s-au sfarâmat. Ca un tiran doborât, care nu poate face nimic, el nu poate ramâne linistit nicidecum si ameninta prin vorbe, în lipsa de altceva. Fiecare din voi este dator sa stie asta; fiecare din voi, pe temeiul acestei cunostinte, poate dispretui pe draci. Daca ei ar fi legati cu trupuri precum noi, fara îndoiala ar putea spune: „Nu îi aflam pe oameni, fiindca se ascund; daca i-am afla, fara îndoiala i-am vatama; si noi am putea, închizând usile, sa ne ascundem de ei asa cum se ascund dânsii de noi”. Dar starea lor nu e nicicum asa: ei pot intra prin usile încuiate, pot, atât ei cât si începatorul lor, diavolul, sa lucreze slobod în cuprinsul vazduhului, sunt gata sa aduca rau si vatamare; diavolul, asa cum a zis Domnul, a fost „ucigas de oameni dintru început” (Ioan VIII, 44). Cu toate astea, iata ca traim, ba chiar ne-am rânduit vietuirea împotriva lui: de aici se vede limpede ca dracii au ramas lipsiti de orice putere. Locul nu e o piedica pentru mestesugirile lor; ei nu au dragoste catre noi, ca sa ne crute din dragoste; ei nu sunt deloc drepti si binevoitori fata de noi, ca sa se îngrijeasca de îndreptarea noastra. Dimpotriva, ei sunt voitori de rau, si pentru nimic nu se straduiesc atât de mult ca pentru a aduce vatamare nevoitorilor virtutii si ai bunei credinte. Ei nu fac nimic numai si numai din pricina ca nu pot face nimic, pot numai sa ameninte; ei nu se pot înfrâna de la rau, înseteaza sa ne aduca toata vatamarea, având vointa cu totul îndreptata spre aceasta. Iata, ne-am adunat si vorbim împotriva lor; ei stiu ca ajung neputinciosi pe masura ce noi sporim. Fara îndoiala ca ei nu ar lasa nici un crestin sa vietuiasca de ar avea putere în aceasta privinta: viata binecinstitoare, dupa Dumnezeu, este urâta pacatosului. Neavând nici o putere, ei sufera vazând ca nu pot sa îsi împlineasca nici una dintre uneltiri. Sa ne întarim întru gândul ca nu trebuie nicidecum sa ne înfricosam de ei. Daca ei ar avea vreo stapânire, nu s-ar apropia cu zarva, în felurite naluciri, nu ar pune la cale maiestrii rele, schimbându-se la înfatisare; ar fi îndeajuns doar unul dintre ei pentru a împlini ceea ce doresc si le sta în putinta. Cel ce are puterea de a ucide se apropie nu întru nalucire desarta, nu înspaimânta prin zarva si tulburare, ci lucreaza în chip neîmpiedicat, potrivit stapânirii sale. Dimpotriva, dracii, neavând nici o putere, joaca un fel de teatru, preschimbându-si înfatisarea si speriind pruncii prin zarva si prin obrazarele (mastile) lor hâde: chiar din aceasta pricina ei merita dispret, ca niste neputinciosi. Îngerul adevarat, trimis de Domnul împotriva asirienilor, nu a avut nevoie nici de zarva, nici de aratari uimitoare, nici de ciocanituri, nici de batai din palme: lucrând linistit potrivit stapânirii date lui, a omorât în vreme cât se poate de scurta o suta optzeci si cinci de mii de ostasi (IV Regi XIX, 35). Iar cei ce n-au nici o putere, precum sunt dracii, se straduiesc numai sa sperie prin naluciri desarte.
            Poate ca cineva, pe temeiul istorisirii despre Iov, va întreba, împotrivindu-se spuselor noastre: „Si atunci, de ce diavolul, întrarmându-se asupra acestui barbat drept, a putut face toate: si sa-i rapeasca avutia, si sa îi omoare copiii, iar pe el însusi sa-l bata cu lepra puturoasa? (Iov I, 15-22; II, 1-17)” Sa stie cel care întreaba ca aceasta s-a savârsit nu prin puterea diavolului, ci prin puterea lui Dumnezeu, Care l-a dat pe Iov în mâna diavolului spre ispitire. Diavolul, tocmai pentru ca nu putea singur nimic sa faca, a cerut îngaduinta sa faca ceea ce i-a facut lui Iov. Aceasta întâmplare slujeste drept temei al unui mare dispret fata de vrajmas, care, desi a vrut, nu a avut putinta de a lucra nici macar împotriva unui singur om drept: daca ar fi avut-o, n-ar fi cerut-o. El, însa, a cerut-o, a cerut-o nu o data, ci de doua ori: asta vadeste slabiciunea si neputinta lui. Nu este de mirare ca n-a putut sa îi faca nimic lui Iov, de vreme ce n-a putut vatama nici turmele lui fara îngaduinta lui Dumnezeu. Nici macar asupra porcilor nu a avut nici o stapânire: fiindca dracii L-au rugat pe Domnul, precum e scris în Evanghelie, zicând: „Da-ne voie sa ne ducem în turma cea de porci” (Matei VIII, 31). Daca ei nu au stapânire asupra porcilor, cu atât mai putin asupra oamenilor, care sunt facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu.
            Se cade sa ne temem numai de Dumnezeu: pe draci trebuie sa îi dispretuim si sa nu ne temem nicicum de ei. Cu cât lucreaza ei mai staruitor împotriva noastra, cu atât mai multa râvna trebuie sa aratam catre nevointa. Marea arma împotriva lor este viata curata si credinta în Dumnezeu. Fara îndoiala ca ei se tem de postiri, de privegheri, de rugaciuni, de blândete, de linistirea inimii, de dispretuirea banilor si a slavei desarte, de smerenie, de dragostea catre saraci, de milostenie, si în primul rând de buna credinta cea întru Hristos, atunci când vad aceste virtuti în nevoitori. Din aceasta pricina, ei fac toate sfortarile pentru a nu fi calcati: cunosc ei harul pe care Mântuitorul l-a dat celor credinciosi împotriva lor. „Iata, dau voua stapânire sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului" (Luca X, 19).
            Asadar, daca dracii vor prezice viitorul, nimeni sa nu ia aminte la ei. Adeseori ei prevestesc cu câteva zile înainte venirea fratilor si fratii, într-adevar, vin. Aceasta o fac dracii nu pentru altceva decât numai pentru a insufla încredere în ei celor care îi iau în seama, ca sa îi supuna treptat înrâuririi lor si sa îi piarda. Din aceasta pricina, nu trebuie sa luam aminte la ei, trebuie sa lepadam cuvintele lor atunci când ei vorbesc, fiindca nu avem deloc nevoie de ele. Ce este de mirare în faptul ca ei, având trupuri mai usoare decât trupurile omenesti, si vazând pe cineva ca porneste la drum, ajung înaintea lui si dau de stire despre el? În acelasi chip, cei care merg pe cai o pot lua înaintea celor ce merg pe jos: în ace asta privinta, ei nu sunt deloc vrednici de minunare. Ei nu stiu nicidecum ceea ce nu s-a savârsit înca: singur Dumnezeu cunoaste toate întâmplarile înainte de savârsirea lor. Iar ei, vazând ceva, vestesc despre aceea, alergând cu grabire. Astfel, multora ei le vestesc ceea ce se face între noi, adica faptul ca ne-am adunat, ca facem întelegere împotriva lor, mai înainte ca cineva din noi, iesind de aici, sa poata povesti despre asta. Fireste, orice baiat sprinten ar putea face asta, luând-o înaintea celui care merge încet. Cele spuse de mine trebuie întelese în chipul urmator: daca cineva se pregateste sa plece din Tebaida sau dintr-un alt tinut, dracii nu stiu daca are sa plece ori nu; iar când vad ca a plecat, alearga înainte si prevestesc venirea lui, si, bineînteles, el vine, dupa ce trec câteva zile. Se întâmpla, însa, si ca cei care au pornit sa faca drum întors: atunci dracii se arata mincinosi.[…]
            Asa au luat început, în vechime, oracolele pagânilor; asa au fost amagiti pagânii din vremuri stravechi de draci: însa amagirii i s-a pus capat. Ei, ca atare, nu cunosc nimic, ci spun ca niste hoti ceea ce vad la altii mai bine zis, ei nu atât prezic cât preghicesc. Drept aceea, chiar daca spun vreodata adevarul, nici atunci nu sunt vrednici de minunare. Doctorii încercati si iscusiti, dupa ce s-au lamurit cum este cu o anumita boala cercetând multi bolnavi, foarte adesea îi prezic urmarile; de asemenea, cârmacii si plugarii, care iau mereu seama la starea vazduhului, prezic vremea senina si cea rea: dar pun aceste prevestiri nu pe seama descoperirii Dumnezeiesti, ci pe seama cercarii si luarii-aminte (experientei si observatiei). Drept aceea, nimeni sa nu se minuneze daca dracii, pe temeiul unei astfel de socoteli, poate ca vor si spune vreun adevar; nimeni sa nu se supuna înrâuririi lor luând aminte la ei. Ce folos poate fi pentru ascultatori daca afla cu câteva zile înainte ce are sa se întâmple? Sau ce nevoie este a sti acestea, chiar daca ar reusi sa le afle fara greseala? Aceasta cunoastere nu aduce nici o sporire în virtute, nu e dovada a sfinteniei. Nimeni dintre noi nu va fi judecat pentru ca nu a cunoscut viitorul; nimeni dintre cei care au primit aceasta cunoastere nu va fi socotit fericit, fiecare va da raspuns la judecata daca a pazit sau nu credinta, daca a împlinit întocmai poruncile.
            Noi luam asupra-ne osteneli multe, ne petrecem viata în nevointe, nu pentru a sti dinainte cele viitoare, ci pentru a placea lui Dumnezeu cu virtutile. Se cade sa ne rugam cu osârdie nu pentru a primi prestiinta viitorului; nu aici sta rasplata nevointelor: trebuie sa Îl rugam pe Domnul ca El sa ne ajute la dobândirea biruintei asupra diavolului. Iar daca dorim neaparat sa dobândim prestiinta viitorului, sa dobândim în acest scop curatia mintii. Am încredintarea ca sufletul, dupa ce s-a curatit si s-a întors în starea sa fireasca, se face înainte-vazator si, prin lucrarea descoperirii de la Dumnezeu, poate vedea departe, si lucruri mai tainice decât vede diavolul. Astfel a fost mintea lui Elisei, care a vazut faptele lui Ghiezi (IV Regi V, 26), care au fost savârsite la departare de el, si de asemenea a vazut oastea cereasca trimisa în apararea lui (IV Regi VI, 17).
            Asadar, daca dracii vor veni la voi noaptea si vor începe a vorbi despre viitor, zicând despre sine: „Noi suntem îngeri", sa nu îi credeti. Ei mint. Daca vor lauda vietuirea voastra si va vor numi „fericiti", sa nu îi ascultati, sa nu-i bagati în seama, nici sa nu va uitati la ei, ci neîntârziat sa va însemnati pe voi si locuinta voastra cu semnul crucii, sa va rugati, si veti vedea ca vor pieri. Ei sunt fricosi, si se tem nespus de semnul crucii: fiindca Mântuitorul i-a lipsit de putere si i-a facut de batjocura prin cruce. Daca vor lucra cu staruinta si nerusinare, sarind si schimbându-si chipurile scârboaselor lor obrazare (masti), nu va speriati, nu va înspaimântati, sa nu îi credeti, ca si cum ar fi buni. Foarte degrab poate fi deosebita, cu harul lui Dumnezeu, venirea duhurilor bune de a celor rele. Aratarea duhurilor bune nu pricinuieste tulburare în suflet. „Ca nu va striga sfântul înger, nici nu va lasa, nici se va auzi afara glasul lui" (Isaia XLII, 2): el e atât de placut, atât de bun, ca vederea lui va naste în suflet veselie, bucurie, rapire, asta fiindca împreuna cu sfintii îngeri este Domnul, Care e bucuria noastra si puterea lui Dumnezeu Tatal. Cugetarile sufletului ramân linistite, straine de tulburare; sufletul e cuprins de dorirea bunatatilor Dumnezeiesti, viitoare; el ar dori sa ramâna pentru totdeauna în ele si sa plece de aici împreuna cu sfintii îngeri, iar daca cineva, ca om ce este, se va înfricosa de aratarea îngerilor buni, acestia îi vor îndeparta neîntârziat frica prin bunatatea lor. Astfel s-a purtat Gavriil fata de Zaharia (Luca I, 13), astfel s-a purtat îngerul care s-a aratat femeilor la mormântul Domnului (Matei XXVIII, 5), precum si cel care a zis pastorilor pomeniti în Evanghelie: „Nu va temeti" (Luca II, 10). Frica se naste aici nu din tulburarea sufletului, ci din covârsitoarea vrednicie a celor care se arata. Astfel sunt semnele vederii sfintilor îngeri.
            Dimpotriva, venirea si nalucirea duhurilor rele este însotita de zarva, ciocanituri, zgomote si tipete, asemenea neorânduielii pe care o pricinuiesc tinerii prost crescuti si tâlharii. În urma venirii lor, în suflet ia nastere frica, în gânduri tulburare si nedumerire, tânjeala, sila fata de nevointa, lene, trândavie, amintire de rude, teama de moarte, pe urma pofte pacatoase, racire a râvnei pentru virtuti, neorânduiala sufleteasca. Asadar, daca vedeti vreo aratare si va cuprinde teama, însa teama aceasta e neîntârziat îndepartata si vin nespusa bucurie, veselie, încredintare, înnoire a sufletului, pace a gândurilor si toate cele zise mai sus, tarie a sufletului si dragoste de Dumnezeu, fiti linistiti si va rugati; bucuria si atare stare sufleteasca sunt semnul venirii duhurilor sfinte. Astfel, Avraam, vazând pe Domnul, s-a bucurat (Ioan VIII, 56); Ioan „a saltat de bucurie" (Luca I, 41) atunci când Maica Domnului a rostit heretisirea. Iar de se va înfatisa voua orice fel de aratare însotita de zarva, ciocaneli si neorânduiala dupa obiceiul lumesc, cu frica de moarte si celelalte semne aratate mai sus, sa stiti ca au venit duhurile viclene.
            Si urmatorul lucru sa va slujeasca drept semn al lor. Daca frica nu se va departa de la suflet, acesta este semn al venirii vrajmasilor. Dracii nu înlatura nicidecum frica, precum au înlaturat-o marele arhanghel Gavriil când s-a aratat Mariei si Zahariei, si îngerul când s-a aratat femeilor la mormânt. Dimpotriva, dracii, vazând ca omul s-a speriat de ei, sporesc nalucirea, pentru a-l lovi cu groaza mare si a-l batjocori, facându-l sa se închine lor. Dupa ce se apropie, ei spun celor speriati: „Asterneti-va la pamânt si închinati-va". În acest fel i-au amagit ei pe pagâni, ajungând a fi socotiti de ei ca dumnezei.[…]
            Si urmatorul lucru trebuie sa îl stiti, ca sa fiti feriti de primejdie: când ti se înfatiseaza vreo vedenie nu îti îngadui sa te spaimântezi, oricare ar fi vedenia aceasta, ci întreab-o mai întâi cu barbatie: „Cine esti tu si de unde ?" Daca sunt sfinti cei ce s-au aratat, te vor linisti si vor preface spaima ta întru bucurie; iar daca aratarea este draceasca, ea, întâmpinând în suflet tarie, va începe fara întârziere a se clatina, caci întrebarea: „Cine esti tu si de unde ?" arata un suflet fara frica. Punând o asemenea întrebare, Iisus Navi a fost încredintat de adevar (Iisus Navi V, 13), iar de Daniil nu s-a ascuns vrajmasul (Daniil X, 20)".
             Acei nevoitori care nu au dobândit darul deosebirii duhurilor, care nu si-au vazut în sine caderea, n-au înteles ca Hristos este pentru crestin totul, ca trebuie lepadat orice bine al firii cazute si chiar sufletul propriu; care din aceasta pricina sunt într-o masura mai mare sau mai mica în stare a dobândi parere de sine, s-au supus unor mari nenorociri si chiar pierzarii în urma vederii trupesti a duhurilor, care a venit pe temeiul istovirii trupului prin nevointe trupesti si al parerii de sine strecurate în suflet. Când duhurile robesc, altfel spus vâneaza, pe om în taina inimii si mintii lui, atunci ele lucreaza lesne dinafara. Omul crede minciunii, socotind ca celui mai curat adevar crede. Preacuviosul Isaac Sirul istoriseste: „Un oarecare Asinas, de bastina din cetatea Edesei, alcatuitor al multor stihuri din câte trei cuvinte, care se cânta pâna în ziua de astazi, ducea vietuire înalta (la aratare). El si-a luat asupra-si, fara dreapta socotinta, foarte ostenicioase nevointe trupesti, cu gândul (tainic) de a dobândi faima. Diavolul l-a înselat: l-a scos din chilie, l-a pus pe vârful muntelui numit Storiu si, dupa ce a primit încuviintarea lui, i-a aratat o înfatisare de car si cai, dupa care i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis ca sa te iau în rai, ca pe Ilie". Asinas a cazut prada amagirii din pricina prunciei sale duhovnicesti si s-a suit în car: atunci toata nalucirea s-a risipit, el a cazut de la mare înaltime, a cazut pe pamânt si a murit cu moarte vrednica de plâns si totodata de râs". E limpede: Asinas a pierit fiindca nu avea destula cunoastere duhovniceasca despre duhurile cazute, despre taina rascumpararii omenirii de catre Dumnezeu-Omul. Când omul are aceasta cunoastere, nu-si afla loc în el parerea de sine, pe care se întemeiaza cursa si amagirea. Din aceeasi pricina, unei înfricosatoare nenorociri s-au supus doi zavorâti din Lavra Kievo-Pecerska, sfintii Isaachie si Nichita: celui dintâi i s-a aratat drac în chipul lui Hristos, celuilalt în chip de înger. Îndreptatite pe deplin sunt cuvintele sfântului Apostol Petru: „Vrajmasul vostru, diavolul, umbla, ca un leu racnind, cautând pe cine sa înghita" (I Petru V, 8). El îi înghite pe cei neputinciosi si prunci cu întelegerea duhovniceasca; nu se rusineaza a navali nici asupra marilor bineplacuti ai lui Dumnezeu, nadajduind sa-i amageasca si pe ei si sa îi doboare într-o clipa de atipire sufleteasca sau neîndestulatoare priveghere de sine. Mijlocul pe care diavolul l-a întrebuintat cu atâta reusita împotriva lui Asinas a vrut sa-l întrebuinteze pentru zdrobirea Preacuviosului Simeon Stâlpnicul. De la Asinas a luat mai înainte încuviintare; pe Stâlpnic a vrut sa îl vâneze navalind pe neasteptate sa îl piarda rapindu-i atât vremea cât si putinta de a pricepe amagirea pe care i-o pregatise. El a luat chip de înger luminat, s-a înfatisat cu un car si cai de foc lui Simeon, care statea pe un stâlp înalt. „Asculta, Simeoane !" a grait el. „Dumnezeul cerului si al pamântului m-a trimis la tine, precum vezi, cu car si cai, ca sa te iau la cer ca pe Ilie: esti vrednic de asemenea cinstire pentru sfintenia vietii tale. A venit de acum ceasul în care ai de cules roadele ostenelilor tale si de primit cununa slavei din mâna Domnului. Mergi fara întârziere, robule al lui Dumnezeu, sa-L vezi pe Facatorul tau, sa te închini Facatorului tau, Celui ce te-a zidit dupa chipul Sau. Sa te vada îngerii si arhanghelii, prorocii, apostolii, mucenicii, care doresc a te vede". Când ispititorul a zis acestea si altele ca acestea, dracii sunt mult graitori si maiestru graitori, Preacuviosul n-a priceput ca are de-a face cu amagitorul. În caracterul Sfântului statea o deosebita simplitate si aplecare spre ascultare fara cârtire, precum lesne se poate vedea din citirea Vietii sale. Simeon a raspuns, graind catre Dumnezeu: „Domnul! Pe mine, pacatosul, vrei sa ma iei la cer?" Zicând acestea, a ridicat piciorul ca sa intre în car, iar cu mâna si-a facut semnul crucii, în urma caruia diavolul, dimpreuna cu carul si caii, a pierit într-o clipa. Se întelege de la sine ca din pricina acestei ispite Simeon s-a cufundat si mai mult în smerenie, s-a temut si mai mult de parerea de sine, care, trecând nebagata de seama într-o masura atât de mica, era aproape sa îl piarda. Daca sfintii s-au aflat în asemenea primejdie de a fi amagiti de catre duhurile viclene, pentru noi aceasta primejdie este si mai îngrozitoare. Daca sfintii nu i-au recunoscut întotdeauna pe dracii ce li s-au aratat în chipul sfintilor si al lui Hristos Însusi, cum putem sa credem despre noi însine ca îi recunoastem fara gres? Un mijloc al mântuirii de duhuri sta în a refuza cu hotarâre vederea lor si împartasirea cu ele, socotindu-ne cu totul neînstare de o vedere ca aceasta.
            Sfintii îndrumatori ai ascetismului crestin, luminati si învatati de Duhul Sfânt, patrunzând pricina binefacatoare si Dumnezeieste înteleapta din pricina careia sufletele omenesti sunt în vremea petrecerii lor pamântesti acoperite cu trupuri ca si cu niste perdele si valuri, poruncesc nevoitorilor binecredinciosi sa nu se încreada nici unui chip si nici unei vedenii, daca se înfatiseaza asa ceva pe neasteptate, sa nu intre în împreuna-vorbire cu ele, sa nu le bage în seama. Ei poruncesc ca atunci când ni se arata asemenea vedenii sa ne îngradim cu semnul crucii, sa închidem ochii si, constientizându-ne cu hotarâre nevrednicia si neputinta de a vedea duhurile sfinte, sa Îl rugam pe Dumnezeu ca El sa ne acopere de toate cursele si amagirile pe care le raspândesc cu viclesug rau în calea oamenilor duhurile rautatii, care sunt bolnave de ura si zavistie netamaduite fata de oameni. Duhurile cazute urasc atât de mult neamul omenesc, încât daca li s-ar îngadui de catre dreapta nevazuta care îi tine în chip nevazut, ne-ar nimici într-o clipa[…]