Nu-ti lasa mintea sa cugete la acestea, nici nu gândi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci cauta întâi sa crezi în Dumnezeu si pune început bun; descopere-ti cugetul si silinta ta Celui Preaînalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea savârsirii acelei fapte bune. însa lucrul peste putinta si fara rânduiala sa nu încerci nici a începe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat pe pamânt si cu celalalt în cer, iar tu stând în mijlocul ei ai zice: cum sa zbor de la pamânt si sa ma aflu tocmai în vârful scarii? Acest lucru nu-i cu putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc, silindu-te sa nu te pogori jos. Adica nu face întâi rau vecinului, nu-l ocarî, nu-l grai de rau, nu te scârbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ti fi mila de dânsul, a-l mângâia cu cuvântul, apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. În acest chip, câte o treapta suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vârful scarii. Ca, ajutând vecinului tau câte putin, începi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al tau si folosul lui ca al tau. Asa se împlineste porunca care zice: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine.
            […] Placut este când face cineva milostenie fara nici un gând omenesc, ci numai din bunatatea însasi, din milostivirea însasi, atunci când este placut. Iar desavârsire este când face cineva milostenie sau orice alta fapta buna fara îndoiala, fara pregetare, fara greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atâta dragoste, încât socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul foloseste, iar dând milostenie se bucura ca si când ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina. Aceasta înseamna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mântui pe om, precum zice proorocul: „Mântuirea sufletului este bogatia omului". Si iarasi în alt loc: „Cu milostenia sterge-ti pacatele tale". Însusi Domnul a zis: „Fiti milostivi, ca si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice: „Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Înca si în Sfânta Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca sa i se îndestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu îi blagosloveste tarina si nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca sa nu i se primejduiasca corabia si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui si Dumnezeu îi împlineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine si-l cinsteste. Si orice voieste fiecare îi da (când stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru sufletul sau a facut binele, însa nu este precum vrea Dumnezeu, caci înca nu se afla în starea fiului, ci ca un argat slujeste stapânului sau ca sa ia simbrie si sa câstige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am mai spus si alta data: starea slugilor, când facem bunatatea temându-ne de Dumnezeu si de munca; starea argatilor când o facem cu nadejde de plata; sau când o facem pentru însusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem în starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica si nici ca sa aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca pentru ca sa-l veseleasca. Asadar suntem datori sa facem milostenie pentru însusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul ca de niste madulare ale noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi însine am fi ajutati de el si asa sa dam, ca si cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflam în starea fiului, precum am zis. Sa nu zica cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca, de nu poti da cât bogatii aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu îi primeste de la tine mai mult decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostiveste-te spre vecinul tau si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mângâie pe fratele tau cu cuvântul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin când se va turbura fratele tau asupra ta si se va mânia, fa mila cu dânsul si sufera mânia lui, vazându-l suparat de vrajmasul. În loc sa-i zici un cuvânt ca sa-I turburi mai mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertati si vi se va ierta!". Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertându-i greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la gresale. lata, neavând nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atât si mila facuta de el este mai mare decât cea facuta trupului. În scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie, caci fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui, poate face binele, numai sa se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice si Evanghelia, ca întelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un vânt potrivnic.
            […] Deci cine va vrea sa se curateasca de toate pacatele de peste an întru aceste zile, întâi trebuie sa se pazeasca de îmbuibarea hranei, caci din mâncarea cea multa, precum au zis Parintii, se naste toata rautatea; sa se fereasca a nu dezlega postul decât de mare nevoie; sa nu caute hrana pentru îndulcirea gâtlejului si sa nu se îngreuieze cu satul mâncarii si al bauturii, ci sa manânce numai cât sa-si tina viata. Caci sunt doua feluri de lacomii: una, când cineva cauta sa aiba întotdeauna numai bucate bune, adica cu gust dulce si placut, însa nu manânca mult. Unii ca acestia, când manânca o bucata dulce dupa pofta lor, o mesteca multa vreme în gura, ca sa prelungeasca gustul si dulceata ei. Aceasta se numeste lemarghie, adica lacomia gâtului.
            Altul este luptat de mâncare multa, nu cauta bucate bune, nici nu-i pasa de placere, ci într-un fel le socoteste ori bune ori rele; numai multe sa fie ca sa-si umple stomacul si sa-si umple pântecele. Aceasta se numeste gastrimarghie, adica lacomia pântecelui. De acestea trebuie sa fugim cu toata luarea aminte daca vrem sa ne curatim de pacatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, atâta si patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept pacat. Caci dupa cum împreunarea cea dupa lege prin cununie, la fapta este în acelasi chip ca si curvia, însa scopul este cel care face mare deosebire lucrului, caci acela se împreuna cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar celalalt împotriva rânduielii numai pentru ca sa-si împlineasca pofta, asa este si la bucate: tot una este a mânca fie pentru trebuinta vietii, fie pentru desfatare. Cel care face pacatul, însa, este scopul.
            […] Dar avem datoria nu numai aceasta sa o pazim, ci sa ne ferim si de tot pacatul, ca sa postim si cu limba, precum postim cu pântecele. Sa fugim de grairea de rau, de minciuni, de înjuraturi, de vorbe desarte, de mânie, în scurt de tot pacatul ce se face cu limba. De asemenea sa postim si cu ochii, sa nu vedem cele necuviincioase, sa nu privim fara rusine unde nu se cuvine, sa nu ne uitam fara frica acolo de unde izvoraste primejdia. Sa oprim de asemenea si mâinile si picioarele de la toata fapta rea.
            […] Împotriva nesimtirii sufletului, frate, foloseste citirea cea deasa a dumnezeiestilor Scripturi si cuvintele cele de umilinta ale Sfintilor Parinti, aducerea aminte de judecata cea înfricosata a lui Dumnezeu, de despartirea sufletului de trup, de întâmpinarea puterilor celor înfricosate, de faptele ce ai facut în aceasta scurta si ticaloasa viata, de raspunsul ce-l vei da când vei sta înaintea înfricosatului divan al lui Hristos si al sfintilor Lui îngeri, fiind întrebat nu numai despre fapte, ci si de gânduri si de cuvântul cel desert.

Avva Dorotei, Învataturi si scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacau, 1997.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim