[…] De se va întâmpla sa vezi pe fratele tau pacatuind, nici sa nu-l treci cu vederea tacând si lasându-l sa se piarda, dar nici sa nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare si cu frica de Dumnezeu sa o spui celui ce poate sa-l îndrepteze sau însusi cu dragoste si cu smerenie sa-i zici: Iarta-ma, frate, precum vad nu umblam cu buna rânduiala si cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui catre care stii ca fratele are evlavie, batrânului sau sau egumenului, ca dupa greseala sa-l îndrepteze. Însa, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sa faci aceasta – si nu cu ponosire, nu cu graire de rau, nu spre necinste, nu ca sa-l rusinezi, nu ca sa-l osândesti. Nu cumva cu pricina de îndreptare sa ai în inima vreuna din cele de mai sus; ca în adevar îti spun, chiar si duhovnicului tau de vei spune o greseala a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defaimare si înfruntare, mozavirie faci si este pacat. […] De aceea învatati-va si voi, iubitilor, sa purtati greutatea unul altuia, învatati-va sa va rusinati unul de altul. Iar daca cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sa nu-i placa sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sa nu se mânie îndata, nici sa se tulbure sau sa se scârbeasca, ca sa nu-si piarda osteneala si folosul, avându-si inima tulburata si neînstare a suferi putina ispita.
            […] Mântuirea se savârseste cu mult sfat. Nu zice sa se sfatuiasca cu multi, ci ca la toate lucrurile se cade sa se sfatuiasca. Însa de la început se ia sfat de la cel în care are credinta si încredere. Sa nu spuna numai unele, iar pe altele sa le tainuiasca, ci pe toate sa le marturiseasca si pentru toate sa se sfatuiasca. Unora ca acestora mântuirea se savârseste întru mare sfat. De nu va va spune cineva toate gândurile sale si mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea si strâmba sa alcatuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsa, vreun dreptar de viata de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strica desavârsit. Caci diavolul, când vede pe cineva ca de sine nu voieste sa pacatuiasca, nici nu are pornire fireasca sa creada ca face vreun rau, ca la acea pornire sa adauge si el îndemn spre pacat, nici el nu-l supara sau sileste catre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adica, du-te de curveste, nici mergi de fura, daca pricepe ca omul nu vrea si nu primeste sa le faca; ca nu-si bate capul diavolul sa ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar daca afla vreo voie de a noastra, înclinata spre pacat sau vreo rânduiala de sine întru noi, cu acestea ne strica, gasind cale usoara. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rau, când se va alcatui cu îndreptarea noastra. Diavolul este viclean si atunci face rau când se uneste cu îndreptarea noastra; fiindca atunci sporeste mai mult, atunci mai rau strica, atunci lucreaza cu mai multa prisosire. Fiindca de suntem stapâniti de voia noastra si urmam îndreptarilor noastre, si raul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun.
            […] Diavolul uraste glasul sfatuirii. Nu numai sfatul îl uraste, dar nici însusi glasul sfatuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrajmasul de pazesti sau nu ceea ce ai auzit, uraste însasi întrebarea ce o faci pentru folosul tau. De ce oare nu sufera nici sunetul întrebarii? Fiindca stie ca prin întrebare si prin cercetare se vadesc mestesugirile lui; de aceea se întristeaza mai mult decât orice când i se descopera vicleniile, pentru ca nu mai poate sa însele dupa cum pofteste, fiindca cu întrebarea se îndrepteaza sufletul.
            Marturisindu-ti adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care stie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este buna; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivita. Iar diavolul nu gaseste vreme sa te strice sau sa te prinda în cursa, caci te vede pururea povatuit de altul, fiind din toate partile întarit. Asa se savârseste, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieste si uraste sfatul, pentru ca pofteste sa faca rau, pe atât se bucura de cei ce n-au povatuire. Pentru ce? Pentru ca asemenea frunzelor cad.
            […] Poate va zice cineva ca, de nu va avea pe cine sa întrebe ce sa faca? Adevarul va zic: de va vrea cineva din toata inima sa faca voia lui Dumnezeu nu-l va parasi Dumnezeu, ci pururea îl va povatui dupa vrerea sa. Iar de nu va vrea sa faca voia lui Dumnezeu, iar va zic adevarul, ca si la prooroc de va merge, dupa inima lui cea razvratita va primi raspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va gresi, prooroc graind, eu am ratacit pe proorocul, zice Domnul.
            […] Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? sau ce este de voi zice si eu un cuvânt? si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate sau acel strain? începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu si nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire decât grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti, alta a osândi si alta a defaima.
            A cleveti este când cineva zice ca cutare a spus minciuni sau s-a mâniat sau a curvit sau altceva asemenea a facut. Acesta a grait rau împotriva aproapelui, adica a vestit pacatul aceluia cu patima. Iar a osândi este când cineva zice ca cutare este mincinos sau betiv sau curvar. Unul ca acesta a osândit toata starea sufletului aceluia si a hotarât pentru toata viata lui ca într-acest chip este, încredintat ca este asa. Si greu lucru este! Ca alta este a zice ca s-a mâniat si alta ca este mânios si a hotarî, precum am zis, asupra întregii lui vieti. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot pacatul, cu cât însusi Hristos zice: Fatarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci sa cauti sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Luati seama ca pacatul vecinului l-a asemanat cu gunoiul, iar pacatul osânditorutui l-a asemanat cu bârna, atât este de rea osânda ca întrece tot pacatul. Pentru aceea si fariseul acela, când se ruga si spunea faptele sale cele bune multumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevarul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, ca avem datoria sa multumim lui Dumnezeu când ne învrednicim sa facem vreun bine, fiindca El ne ajuta. Ca, pentru ca multumea lui Dumnezeu si îsi spunea faptele sale si pentru ca a zis ca nu sunt ca ceilalti oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru ca, întorcându-se catre vames, a zis: nu sunt nici ca acest vames. Atunci s-a mâniat Dumnezeu ca l-a osândit în fata si i-a hulit însasi starea sufletului aceluia si, în scurt, i-a defaimat toata viata. Pentru aceea zice: Vamesul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este, dar, alt pacat mai greu si nici mai rau, precum de multe ori am zis, decât a osândi si a defaima si a necinsti pe aproapele.
             […] Adevarat, se întâmpla de greseste vreun frate din prostime, dar are si o fapta buna, cu care place lui Dumnezeu în toata viata sa, iar tu sezi si osândesti si-ti pierzi sufletul. Ca, desi se întâmpla de greseste ceva ca un om, dar ce stii cât s-a nevoit si s-a silit luptându-se ca sa nu cada. Iar pentru ca nu i s-a întâmplat caderea din lenevire, ci din slabiciunea firii sau din biruinta razboiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, sa stii ca greseala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu a vazut osteneala si scârba ce a avut pâna a cazut si-i este mila de dânsul si-l iarta. Asa ca Dumnezeu îl iarta, iar tu îl osândesti si-ti pierzi sufletul. Dar oare stii tu câte lacrimi a varsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greseala? Tu îi stii pacatul, dar pocainta nu i-o stii. Si de multe ori nu numai osândim, ci si defaimam; ca alta este osândirea, precum am zis, si alta defaimarea. Defaimarea este când nu numai osândesti pe altul, ci te si scârbesti de el si-l urasti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda.