Sfanta Treime, manastirea Sucevita

Precizare: acest site reproduce, cu permisiunea autorului, cartea "Cum sa ne mantuim" aparuta in doua editii, prima editie la editura Scara, Bucuresti, iar a doua la editura Credinta Stramoseasca, Iasi. Este posibil ca pe acest site, cu timpul, sa public si alte articole semnate de acelasi autor, sau altele care consider ca se incadreaza pe profilul acestui site. Toate articolele vor avea la sfarsit trimiterea catre sursa unde au aparut.

Avva Dorotei
Sfantul Efrem Sirul
Sfantui Ioan Casian
Sfantul Ioan Gura de Aur
Sfantul Teodor Studitul
Sfantul Simeon Noul Teolog
Sfantul Nicodim Aghioritul
Sfantul Teofan Zavoratul
Sfantul Ignatie Briancianinov
Sfantul Siluan Athonitul
Sfantul Dimitrie al Rostovului
Diverse articole
web links



           


AVVA DOROTEI
DESPRE SMERENIE

~ 01 ~ + ~ 02 ~ + ~ 03 ~ + ~ 04 ~ + ~ 05 ~


            Deci cei ce vor sa se mântuiasca, nici odata sa nu iscodeasca, nici sa nu osândeasca gresalele fratior si ale vecinilor lor, ci mai degraba din greseala altora sa se întelepteasca si, nedefaimând pe cel gresit, sa se foloseasca pe sine, ca acel care, vazând pe fratele sau pacatuind, suspina zicând: „Vai mie, ticalosul! Astazi greseste acesta, iar mâine cu adevarat eu". Vezi întarire? Vezi fericire? Cum îndata a aflat mijloc sa fuga de osândirea fratelui sau? Ca zicând, caci cu adevarat si eu mâine voi cadea, si-a luat lui si frica si grija spre cele ce putea sa greseasca. Si asa a scapat de a osândi pe vecin! Si n-a statut acolo cu cuvântul, ci si pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, caci a adaugat zicând: Acesta cred ca se va pocai de pacatul sau, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a ma pocai". Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai ca a putut a fugi de osânda vecinului, ci si pe sine s-a smerit desavârsit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însa, ticalosii, cu defaimare osândim pe fratele nostru si-l socotim cu totul pierdut, si de orice vedem sau auzim sau gândim ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricaciunea noastra, ci întâlnim si pe alt frate si-l smintim, povestindu-i si lui ca aceasta sau aceea s-a întâmplat; îl stricam si pe acela, varsând si în inima lui otrava, netemându-ne de cel cea zis: „Vai de cel ce adapa pe fratele sau cu apa tulbure!" Facem slujba dracilor si, ca niste orbi, nu cunoastem ca, în ce chip vrajmasul de obste nu face niciodata bine, ci numai tulbura, se sminteste si se strica, asa si noi aflam ajutorul lui spre pierzarea noastra si a vecinului: ca cel ce sminteste suflet este diavol si ajuta dracilor. Dupa cum, dimpotriva, cel ce foloseste este ajutor îngerilor.
            Din ce patimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fara numai pentru ca nu avem dragoste. Ca de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile gresale ale fratelui nostru, precum zice, ca dragostea acopera multime de pacate. Si iar: dragostea nu socoteste rautate, toate le sufera si celelate.
            […] Dar cea mai mare pricina a oricarei tulburari, de vom cerceta cu de-amanuntul, nu este alta decât pentru ca nu ne defaimam pe noi însine. Din aceasta nu aflam niciodata odihna, din aceasta se pricinuieste toata tulburarea si scârba. Nu-i de mirare daca patimim noi aceasta; când auzim pe toti sfintii graind cu un glas ca nu este alt drum decât acesta si vedem ca nimeni n-a putut sa-si afle odihna pe-alta cale, cum noi, nedefaimându-ne si socotind ca mergem bine, nadajduim repaos? În adevar va zic ca, de ar face cineva mii de bunatati si nu va tine drumul acesta, niciodata nu va scapa de întristare, nici nu se va putea pazi sa nu scârbeasca pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cel ce se defaima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel si linistit, precum a zis si avva Pimen: „Cel ce se defaima pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau paguba, sau scârba, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodata nu se tulbura". Oare este altceva mai fara de grija decât aceasta? Poate va sa zica cineva: „Cum voi putea sa ma defaim pe mine însumi, când ma mâhneste vreun frate, daca cercetându-ma, aflu ca nu i-am dat nici o pricina pentru aceasta". Adevarul va zic, ca de se va ispiti cineva cu de-amanuntul si cu frica de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat si ca el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori si cu chipul. Iar de i se va parea ca cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sa se socoteasca cum ca poate alta data l-a întristat, în alte împrejurari sau poate ca a întristat pe alt frate si i se cadea de atunci sa se scârbeasca, sau pentru vreun pacat ce a facut si nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se gaseste vinovat. Chiar daca uneori ni s-ar parea ca suntem linistiti si ca de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat si asa ne socotim ca, cu dreptate ne tulburam asupra aceluia zicând ca de n-ar fi venit cutare sa ma tulbure cu vorba, nu m-as fi smintit. Si aceasta este mare înselaciune diavoleasca; oare cel ce ne-a grait cuvântul a sadit patima în inima noastra? Nu, nicidecum. Acela n-a facut altceva decât ca a dezgolit patima noastra ce o avem în suflet si putem sa ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem sa ne îndreptam de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând linistit. Dar pentru ca (precum de multe ori v-am grait) nu ne defaimam pe noi însine la orice, ba adesea gasim acest fel de îndreptatiri, ne asemanam cu un vas foarte curat pe dinafara, iar înlauntru plin de împuticiune, din care, dând cineva cu o pietricica si spargându-l, iese afara toata putoarea. Deci va întreb: acea pietricica a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej sa iasa afara? Asemenea este si cel ce se îndreptateste si zice: eu sedeam cu pace si cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. […] Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem ca mare folos si neclatita odihna ne pricinuieste defaimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind ca nimic nu se clinteste fara pronia dumnezeiasca. Dar va zice cineva: cum pot sa nu ma scârbesc, când am trebuinta de ceva si cerând nu mi se da? Cu adevarat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice ca Ziditorul meu stie mai bine ce-mi este de folos si poate darul sa-mi fie drept împlinirea cererii mele. […] Pentru aceea, întru toate si pentru toate sa avem ochii nostri sus, si de patimim ori bine ori rau, sa multumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmpla si pururea sa ne defaimam pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sa zicem ca parintii nostri, ca iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rau, sa zicem ca pentru pacatele noastre. Ca orice vom patimi, adevarat este ca pentru pacatele noastre patimim. Fiindca sfintii, desi se ispiteau de vrajmasi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sa se proslaveasca numele Lui cel sfânt, prin stralucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca sa li se adauge cununile si rasplatirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticalosii, care în toate zilele pacatuim si urmam voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decât ca pe dreptate patimim, fiindca am lasat calea cea dreapta ce ne-au aratat-o parintii si umblam pe drum strâmt si ratacit, defaimând pe vecin, iar nu pe noi însine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru si însarcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trândaveste si nu pazeste macar o porunca, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
            Sa luam aminte, fratilor, ca sa nu ne înselam sa osândim pe altii, pentru ca foarte rea deprindere se face. Si de multe ori, fiind întunecati cu totul si fara de nici o fapta buna (macar cât de mica) ba si obisnuiti cu pacate grozave si legati de patimi cumplite, pentru care s-ar cadea ziua si noaptea sa plângem cu amar si sa ne tânguim cu toata smerenia crezând întru inimile noastre ca nu este altul mai spurcat decât noi si mai întinat, sedem si iscodim vorbele si faptele si miscarile altora, carora nu suntem vrednici nici curelele încaltamintei sa le dezlegam, dupa cum zice cuvântul. Si, macar ca stim ca aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru ca nu fac cutare lucru asa si pentru ca nu savârsesc cutare facere de bine mai cu alt chip (dupa socoteala noastra), ca sa fie desavârsiti. Si zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie si altele, dar este fatarnic ori iubitor de argint ori înselator. Si mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastra. Pentru ca, neavând noi nici o fapta buna din cele care marturisim ca au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca si cum noi am fi desavârsiti. De voim sa ne folosim, fratilor, pe noi sa ne osândim, pe noi sa ne defaimam si de orice pe noi sa ne socotim vinovati si gresiti, iar nu pe fratele nostru.
            Odinioara au venit la mine doi frati scârbiti unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic ca îi poruncesc câte ceva si se mâhneste si ma întristez si eu, aducându-mi aminte de cuvântul parintilor ca de ar avea credinta ar primi cuvântul cu bucurie. Iar cel mai mic zicea: iarta-ma, parinte, ca nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu porunca si socotesc ca de aceea nu se încredinteaza inima mea, precum zic parintii. Luati aminte si vedeti ca amândoi s-au defaimat unul pe altul. Alti doi frati, gâlcevindu-se între ei, si-au pus apoi metanie unul altuia, cerându-si iertaciune, dar nu s-au împacat sufletele lor pentru ca unul zicea ca nu i-a facut metania din toata inima, de aceea nu s-a linistit sufletul sau, ca asa au zis parintii. Iar celalalt zicea dimpotriva: pentru ca n-a fost gatit si alcatuit mai înainte acela cu dragoste catre mine, înainte de a ma pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredintat iertaciunii lui. Vedeti, fratilor, înselaciune, vedeti razvratire de socotinte omenesti? Dumnezeu stie cât ma spaimântez când vad ca însasi sfaturile Sfintilor Parinti le întoarcem dupa voia noastra cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zica unul: pentru ca eu nu am pus metanie fratelui cu plecaciune din inima, pentru aceea nu a alcatuit Dumnezeu adevarata dragoste catre mine; iar celalalt sa raspunda: pentru ca eu n-am fost cu râvna de dragoste catre fratele, pentru aceasta nu mi s-a linistit sufletul meu si fiecare sa se defaime pe sine ca sa se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte si au aruncat vina unul asupra altuia. Precum si cei doi dintâi. De unde se cuvenea sa zica unul: pentru ca eu spun fratelui cu porunca, de aceea nu se smereste sa faca ceea ce îi zic; iar celalalt sa zica: macar ca fratele cu blândete îmi porunceste, dar eu sunt nesupus si neascultator, neavând frica de Dumnezeu si de aceea îl tulbur; - ei amândoi se faceau buni, învinovatind unul pe celalalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina ca nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Ca nu ne defaimam pe noi însine si ramânem smintiti si întru tulburare neîncetata totdeauna, osândind pe fratele nostru ca nu este desavârsit întru bunatati. Iar a noastra nevrednicie, prostime si miselie nu o socotim, ca sa ne dojenim si ca sa ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase si netrebnice. Pentru aceea, batrânul acela, când I-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în calatoria aceasta a mântuirii, a raspuns: nimic alta decât a se defaima cineva pe sine. Si I-a laudat foarte, fiindca adevarat a grait batrânul, ca aceasta este calea cea adevarata a mântuirii.
            […] Mult ma mir cum de nu pricepem ceea ce cântam în toate zilele: ca ne blestemam pe noi însine si nu luam aminte întelesul cântarilor. Fiindca zicem: de am rasplatit celor ce mi-au facut rele sa cad de la vrajmasii mei în desert. Ce va sa zica: sa cad? Câta vreme cineva sta pe picioarele sale se poate împotrivi vrajmasului sau, da razboi si este lovit, se lupta sa biruiasca chiar daca este biruit, pentru ca înca sta. Iar de se va întâmpla sa cada, nu se mai poate lupta cu vrajmasul. Deci noi ne blestemam singuri: nu numai sa cadem în fata vrajmasilor nostri, si sa cadem si deserti. Si ce va sa zica a cadea desert în fata vrajmasului? A cadea, am zis, înseamna a nu mai avea putere sa stai împotriva, zacând pe pamânt. Iar desert înseamna a nu mai avea nici o putere ca sa te scoli macar de la pamânt; caci cel ce poate sa se scoale, poate iarasi sa se ajutoreze si sa vina iarasi la razboi, cu orice mijloc. Mai pe urma zicem: sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda, adica sa-l apuce în mâinile lui si sa-l supuna întru toate. Toate acestea ne blestemam a le patimi de vom rasplati rau pentru rau. Dar nu zicem numai acestea, ci înca adaugam: sa calce jos pe pamânt viata noastra. Ce este viata noastra: faptele cele bune. Cerem sa fie calcata pe pamânt, adica sa ne facem cu totul pamântesti, având tot gândul nostru împilat pe pamânt. Apoi zicem: slava mea în tarâna sa locuiasca, adica mintea si stiinta ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci sa le îngroape în pamânt. Asadar zicem sa faca slava noastra spre rusinarea noastra, adica sa o arunce în tarâna si sa se faca pamânteasca viata si slava noastra ca sa nu mai socoteasca nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupesti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va ramânea Duhul meu întru ei, fiindca sunt trupesti".
            Acestea toate cântând, ne blestemam pe noi de vom rasplati rau pentru rau. Dar câte rele nu rasplatim pentru rele si nu vrem sa stim, nici sa le bagam în seama? Caci a rasplati rau pentru rau nu se face numai cu fapta, ci si cu cuvântul si cu chipul. Sa nu gândeasca cineva ca este îndreptat pentru ca n-a rasplatit rau cu rau cu fapta; ca poate face rasplatire precum am zis si cu cuvântul, si cu chipul si cu privirea, suparând pe fratele sau. Ca si cu privirea si cu orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri cu rau pentru rau. Dar chiar si când se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rau pentru rau, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu chipul, nici cu miscarea, dar de va avea scârba în inima sa asupra fratelui si se va mâhni asupra lui, tot e vinovat ca si cum ar rasplati rau pentru rau. Luati aminte ca sunt multe stari si deosebiri ale acestui lucru: ca si de nu se scârbeste, nici nu se mâhneste cineva asupra fratelui sau, însa auzind ca altcineva l-a scârbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocarât, se va bucura, si cu aceasta se afla în vina rasplatirii cu rau. Si iarasi: de este cineva care nici în inima nu este mâhnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba înca se si scârbeste, însa nu-i pare bine când îl va vedea sporind în vreo bunatate, slava sau odihna, ci se mâhneste, si aceasta este patima, macar ca este mai usoara.
            La începutul cuvântului am zis ca este cineva care face metania fratelui, dar pe urma ramâne totusi scârbit asupra lui si zicem ca a tamaduit mânia facând metanie, însa nu s-a nevoit a face tamaduire si tinerii de minte a raului; altul, întâmplându-se sa fie scârbit de cineva, facând metanie se împaca cu acela si nici tinere de minte a raului nu are în inima sa, dar, de se va întâmpla mai pe urma sa-i zica un cuvânt atingator, iarasi îsi aduce aminte de cel dintâi si se tulbura. Unul ca acesta se aseamana cu omul care a avut rana si puind alifie s-a închis, dar numai pe dinafara, iar înlauntru înca este slab locul, si oricând se va lovi la acel loc, fiind mai slab se raneste mai curând decât daca s-ar lovi în alta parte a trupului si îndata începe a curge sânge. Asa patimeste si acesta: a avut rana, a pus alifie, adica metania, si deocamdata rana, adica mânia s-a vindecat, însa nu s-a tamaduit de tot, ci înca mai are semn de vatamare, din care acea rana îndata se întarâta, când se va întâmpla vreo cât de mica lovitura. De aceea, trebuie sa se nevoiasca omul cu tot dinadinsul si sa tamaduiasca desavârsit acea rana, încât sa creasca, ca mai înainte si par pe locul acela, sa nu mai ramâna nici un semn, nici macar sa nu se cunoasca ca a fost rana în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decât numai rugându-se lui Dumnezeu din toata inima pentru cel ce l-a întristat, zicând: Dumnezeule, ajuta fratelui meu si mie pentru rugaciunile lui. Sa nu înceteze rugându-se pentru fratele sau pâna când nu i se va linisti desavârsit inima. Fiindca este un semn de milostivire si de dragoste, ba si de smerenie a cere ajutor pentru rugaciunile lui si oriunde este milostivire, dragoste si smerenie, ce poate face mânia, tinerea de minte a raului sau alta patima? Precum a zis avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele rautatii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toti dracii lui, toate ramân zadarnice si se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos". Iar alt sfânt zice: „Cel ce se roaga pentru vrajmasii lui, numai acela nu are tinerea de minte a raului".


~ WebMaster: Mihail Bacauanu | Site-uri: Eresul Catolic ~ Despre Masonerie ~ Despre Harry Potter | Blog: Sceptik ~