Sa iei aceasta drept regula pentru a evita parerea de sine, neglijenta fata de pronia lui Dumnezeu si primejdia de a te încurca în cursele vrajmasului, Dar iata înca ceva: din când în când, negura se va rarefia tot mai mult si ti se va descoperi întocmirea vietii, limpezindu-ti cunoasterea primejdiilor si a ratacirilor; ti se vor înmulti trebuintele, nelamuririle, îndoielile. Toate acestea au nevoie de explicatie, de cuvânt lamuritor, de îmblânzire a duhului. Îndrumatorul rânduit nu-ti rezolva problemele, nu-ti inspira încredere, nu te predispune la sinceritate. Ce-i de facut?
            Unii sfatuiesc ca, ramânând la îndrumatorul pe care-l avem pentru problemele obisnuite, în problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, sa facem totul cu dreapta socotinta: aceasta va hotarî ce este folositor si ce este daunator, si aduc drept argument cuvintele Apostolului: „Toate sa le încercati; tineti ce este bine” (I Tes. 5, 21), ca si parerea general raspândita a tuturor Sfintilor Parinti ca cea mai înalta dintre virtuti este dreapta socotinta. Dar aceasta parere a Sfintilor Parinti nu trebuie urmata fara îngradiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfintii Parinti afirma ca dreapta socotinta este un dar care se câstiga prin truda îndelungata, cu smerenie si cu evlavioasa rugaciune. Cine a obtinut acest dar sa-l pastreze si sa-l foloseasca pentru binele sau si al altora. Cine nu, sa nu îndrazneasca în nici un caz sa-si alcatuiasca propria sa dreapta socotinta, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este sa-i întrebe pe cei iscusiti si încercati. Referitor la cel ce se afla la început, trebuie sa stabilim urmatoarea pravila: fa totul cu dreapta socotinta, dar toata dreapta ta socotinta trebuie sa constea într-o singura regula: sa nu faci nimic dupa socotinta ta, ci despre toate sa întrebi: de este buna aceasta, de se potriveste cealalta, de ti se potriveste tie, caci nu toate le sunt bune tuturor, ci, cum spune Petru Damaschinul: timpul, începutul, starea, vârsta, puterea, sanatatea, educatia si celelalte au mare greutate în aceasta deosebire. De unde sa stii ca le vei rezolva pe toate cum trebuie si fara ratacire? Dreapta socotinta trebuie sa fie telul, ea trebuie cautata si pentru aceasta trebuie sa exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci dupa socotinta altora. Trebuie sa ne deprindem cu dreapta socotinta. Asadar, dreapta socotinta este buna si de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodata în ea, pâna când nu te vei întari prin sfatul si experienta altora.
            Altii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptura si la învatatura parintilor si Ie vei învata pe toate. Nu încape îndoiala ca si lectura este printre primele surse de educare a duhului crestin si este la fel de trebuincioasa ca si ochiul pentru trup, ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învata ca astazi avem un singur îndrumator: dumnezeiasca Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. La fel povatuia si facea staretul Paisie. Cu siguranta ca au slabit vazatorii caii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lasat descrierea ei. Tine-te de acestia. Purtati de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmuire si de calauzire pe calea mântuirii. Daca nu poti gasi un îndrumator, spune staretul Serafim, în stare sa te calauzeasca spre viata contemplativa, în acest caz trebuie sa te conduci dupa Sfânta Scriptura, întrucât Însusi Domnul ne porunceste sa învatam din Sfânta Scriptura, spunând: Încercati... Trebuie, de asemeni, sa citesti cu atentie scrierile patristice si sa te straduiesti pe cât posibil, dupa puterile tale, sa împlinesti ceea ce te învata ele si astfel, putin câte putin, sa te ridici spre desavârsire.
            Dar, iata din nou întrebarea: Cine, ce si cum sa citeasca? Si apoi: Ce anume din cele citite si aflate sa ne punem ca regula si ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit si neîncercat? „Regula, în sine, este buna, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câti nu pier din aceasta pricina, ca încearca sa puna în aplicare tot ce citesc prin carti! Se spune ca exista oameni cu o asemenea constitutie, încât, când aud de o boala oricare ar fi ea, îsi închipuie ca sunt bolnavi si chiar se îmbolnavesc de acea boala. La fel poate fi si cu cititul fara îndrumare. Asadar, citeste, cerceteaza, patrunde, îmbogateste-te de întelepciune duhovniceasca, dar ce anume sa faci din toate acestea, ce sa-ti alegi drept pravila personala, aceasta sa nu hotarasti singur. Cu alte cuvinte: fa totul cu sfat si nu dupa socotinta ta. Daca ai citit ceva, du-te si întreaba cum este cu aceasta, de ti se potriveste si cum poti s-o împlinesti si tu.
            Dar apare problema: Pe cine sa întrebi? Pastorul îndrumator tace, ti-ai pierdut încrederea în el, ti-e frica sa i te deschizi. Sa ramâi în nehotarâre este, iarasi, periculos: este o stagnare, o zabovire în van. Ce-i de facut? Exista un singur raspuns: fa totul cu sfat, cu asteptare. Nimic sa nu hotarasti brusc, niciodata dupa socotinta ta sau dupa ce ai citit în carti, ci asteapta pâna când (situatia) se va stabiliza, iar pâna atunci cauta sfat si rezolvare. În orice timp si în orice loc pot fi gasiti oameni încercati în traire evlavioasa, râvnitori mai mult sau mai putin iscusiti, care îl cauta pe Dumnezeu. Trebuie sa intri în legatura frateasca cu ei, sa li te adresezi din inima si apoi orice neîntelegere si îndoiala sa le-o încredintezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreuna îti vor descurca cumva problema si ti-o vor rezolva. Procedeaza asa cum ti-o rezolva ei si nu-ti vei urma propria voie si socotinta. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu si nu dupa socotinta proprie este placut Domnului si mântuitor. De aceea, când parintele îndrumator nu este în stare sa hotarasca, iar Dumnezeu înca nu ti-a indicat pe un altul caruia sa i te încredintezi, înteleptii dau urmatorul sfat: daca ai vreo îndoiala si nu ai pe cine sa întrebi, fa rugaciune lui Dumnezeu pentru trebuinta ta si du-te la orice om respectabil si evlavios si fii convins ca Dumnezeu, care are grija de toate si pe toate le tine, nu te va lasa fara o rezolvare trainica, nu te va lasa sa cazi în amagire, numai sa ai, într-adevar, o trebuinta care te apasa si nadejde puternica.
            În privinta cazurilor particulare, dar si în general, putem ramâne la aceasta pravila, caci întreaga noastra viata este alcatuita din cazuri particulare. Si astfel se va alcatui o viata deosebita, traita cu sfat. Aceasta este o noua cale de calauzire, specifica cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învatat de Scripturile dumnezeiesti si de scrierile patristice, se foloseste si de judecata sa, dar nu hotaraste nimic singur, ci face totul cu sfat si cu întrebare. Aici, calauza este Dumnezeu si Scriptura; lepadarea de voia si de judecata proprie sta în sfat; puterea de pornire sta în predarea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte si cu cutremur sa ne izbaveasca de amagire, de ratacire si de greseli. O astfel de viata este smerita si lipsita de viclesug, iar celor smeriti, Dumnezeu le descopera tainele, si pe cel ce se îneaca nu-l rusineaza. Pe prunc îl va învata sa spuna tot ce are nevoie, spune Sfântul Dorotei, iar daca nu crezi, nici proorocul nu-ti este de folos. Când, dimpotriva, cel ce întreaba vrea dinainte si asteapta o anumita rezolvare, aceasta este lucrarea amagirii. În aceasta situatie este mai bine sa nu întrebi. Când întrebi însa ai grija ca balanta inimii sa fie dreapta, neînclinata nici la dreapta, nici la stânga si Domnul te va calauzi. Necunoscuta este calea adevaratei vieti crestine si nu avem voie sa mergem pe ea dupa propria noastra socotinta.
            Sfânta este cârmuirea lui Dumnezeu: mergi ca prin ceata, numai mâna sa nu ti-o desprinzi din mâna Domnului. Vedem din viata staretului Paisie ca el s-a format pe aceasta cale. A întâlnit o multime de sfatuitori si dupa sfatul tuturor se zidea pe sine, si cu toate ca nu a avut un singur cârmuitor, ceea ce i-a adus, dupa cum recunoaste, multa paguba, s-a format într-un singur duh si a ajuns la vârsta barbatului desavârsit. Principiul sau fundamental, de-a lungul întregii sale vieti, fusese râvnitoarea închinare la Dumnezeu. Aceasta îl calauzea, aceasta îi unifica duhul, în pofida diversitatii (sfaturilor). Învatat de experienta întregii vieti, iata la ce principiu de calauzire ajunse, la sfârsit: ajungând la concluzia necesitatii unui îndrumator si descriindu-l cum trebuie sa fie, amintind cu lacrimi ca astazi nu ai de unde sa gasesti unul ca acesta, el conchide: „De aici rezulta, asadar, fratilor, extrema noastra nevoie de a ne povatui zi si noapte, cu multa întristare si cu multe lacrimi, în Scripturile dumnezeiesti si în scrierile Sfintilor Parinti si, împreuna cu râvnitorii cei într-un gând cu noi, care s-au sfatuit cu cei mai batrâni dintre parinti, sa ne îndrumam spre poruncile Domnului si spre faptele sfintilor nostri parinti. Si asa, cu mila lui Hristos si cu silinta noastra, putem primi mântuire. Asa sfatuiesc toti parintii; asa sfatuia si facea Sfântul Nil Sorski: „Înainte, parintii duhovnicesti îi calauzeau pe toti; dar, în atât de grelele vremuri de astazi, vrednice de multe plângeri si tânguieli, când râvnitorii au slabit atât de mult, Însusi Dumnezeu si învatatura dumnezeiasca sunt învatatorii si calauzitorii cuviosilor parinti”.
            Iata, asadar, care este astazi cea mai buna si mai sigura cale de îndrumare sau de formare în viata crestina: viata traita cu predare în voia lui Dumnezeu, dupa Scripturile dumnezeiesti si scrierile patristice, cu sfatul si întrebarea celor ce sunt în acelasi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate si trebuie sa ne conduca la reusita, caci contine toate conditiile desavârsirii, ale retezarii voii proprii si ale socotintei proprii. Dar este limpede ca aceasta cale se afla cu mult mai prejos decât cea a calauzirii, a îndrumarii si a formarii individuale. Ea nu se bucura de un atoatevazator, ci doar de un fel de ghicitori; nu are în centru un om de actiune hotarât, ci mai multi, care se misca cu sfiala. Nu mai este posibila o atât de grabnica si de sigura vindecare si desavârsire, nici întretinerea atât de sustinuta a duhului râvnei, nici patrunderea atât de neprimejduita în contemplatie. De aceea sunt astazi atât de putini oameni sporiti (în credinta) si desavârsiti. Este adevarat, ei sunt ai lui Dumnezeu, iar pe cine Dumnezeu desavârseste, pe acela nu-l va, tine sub obroc. Trebuie numai sa adaugam ca aceasta cale este mult mai rodnica daca cineva dobândeste un singur sfatuitor si, unindu-se sufleteste cu el, îl va urma în sinceritate si în împreuna-sfatuire sau în prietenie duhovniceasca. Fiecare îl vede si îl cunoaste pe celalalt si, astfel, îl poate sfatui mai repede si mai sigur. Scriptura, în privinta credintei, este lumina pentru ei. Înteleptindu-se unul pe altul, ei se conduc reciproc, predându-se unul pe altul lui Dumnezeu si Domnului, care a fagaduit sa fie acolo unde sunt doi adunati în numele Sau. Totodata, ei nu trebuie sa se desparta de poruncile lui Dumnezeu, caci fiecare hotarâre si parere comuna este buna daca i se poate da crezare si daca poate fi împlinita cu îngaduinta Lui. Mutuala uniune în iubire le va da tarie, iar alergarea la un parinte duhovnicesc le va da binecuvântarea lui Dumnezeu. O astfel de sfatuire sau calauzire reciproca, iarasi, daca este data, caci Dumnezeu ne daruieste prietenii, este foarte roditoare. Amintiti-va de cei doi calugari care au trait în perioada lui Macarie cel Mare în uniune frateasca, în calauzire si în îmbarbatare reciproca; la ce masura a desavârsirii au ajuns! Staretul Paisie povesteste ca el, cautând de la început, dupa cuviinta, un cârmuitor si înaltând rugaciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo: si pe la noi, si prin Moldova, si în Valahia, si la Athos, si nimic nu gasea. „Am aflat numai, ne spune, aplecându-ma la scrierile parintilor, ca pierdusem foarte mult, pentru ca la început am trait fara o calauzire activa.” Cum a sfârsit? „Fara sa gasesc unde sa-mi plec capul, ne spune, chibzuind sa-mi petrec viata pe calea regala, alaturi de un singur frate, de un acelasi suflet si acelasi cuget cu mine, în loc de parinte; sa-L avem pe Dumnezeu îndrumator si învatatura Sfintilor Parinti, sa ne supunem unul altuia si asa sa ne slujim”, nedespartindu-se însa de parintele duhovnicesc, asa cum specifica în alta parte. O astfel de cale, spune el, este binecuvântata de toti parintii. El era calugar si o asemenea pravila se potriveste mai mult vietii calugaresti. Dar ea nu este de neîmplinit nici în viata civila si, dupa cum putem vedea din starea actuala a lucrurilor si a situatiei noastre, trebuie sa fie recunoscuta ca singura valabila. Râvnitorii uniti într-un singur suflet, predati lui Dumnezeu si îndrumati de scrierile parintilor, ramânând în pace si nepagubiti în aceeasi rânduiala, merg pe calea cea dreapta a desavârsirii crestine. Aici putem mentiona înalta lauda a prieteniei, cântata de Sirah, care numai în aceasta situatie îsi gaseste aplicare deplina: „Prietenul credincios este acoperamânt tare […] si cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el” (Sir. 6, l4, l6).
            Asadar, în privinta cârmuirii putem pune urmatoarele pravile: teme-te sa ramâi fara nici o calauzire; caut-o ca pe bunul cel mai de pret. Pentru început, umbla dupa cunoscuta rânduiala a evlaviei, sub îndrumarea parintelui care îti este numit. Când Dumnezeu îti va da semn printr-un folos mare, evident si netagaduit venit de la acela, ca semn ca acela este cârmuitorul tau, atunci preda-te lui. Daca se va întâmpla dimpotriva, doreste-ti un altul, dar cauta-l cu prudenta, cu rabdare, cu asteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, ramânând în aceeasi întocmire a vietii evlavioase si sub acelasi parinte, nedespartit de el. Totodata, intra în legatura deschisa cu cei de un acelasi cuget cu tine si mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor si sub calauzirea parintelui duhovnicesc, nadajduind. De întâlnesti pe cineva de acelasi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fara sa-i parasesti pe ceilalti, si traieste cu el în deplina pace si întelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar sa respecti lucrul cel mai important: predarea hotarâta lui Dumnezeu, cu rugaciune puternica si cu frângere a inimii, pentru izbavirea de amagire, si a nu te conduce niciodata în nimic dupa propria minte si voie, ci tot ce faci, fa cu sfat, si Dumnezeu îti va întocmi calea pe nesimtite, pe nevazute, fara sa stii, fara sa prinzi de veste.
            Cu aceasta ocazie, amintim înca o cale deosebita de auto-cârmuire si de formare, prin a cere sfatul sau a întreba nu unul, ci mai multi parinti nevoitori, cunoscuti la vremea lor, din acelasi loc sau de aiurea. În acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la toti si îsi însusea virtutile tuturor. În acelasi fel, Sfântul Vasile cel Mare traversa Egiptul, Palestina, Siria, întrebând si sfatuindu-se cu Sfintii Parinti din vremea sa, formându-se în acelasi timp si pe sine, dar alcatuind si un sistem al vietii ascetice pe care îl puse în practica în manastirile si în turma sa, pravile dupa care ne conducem si noi, pâna astazi. Sfântul Cassian Romanul a alcatuit din acestea o carte întreaga de sfaturi; la fel au facut Sofronie si Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs Rasaritul, deprinzându-se si deprinzând si pe altii cu viata de însingurare. O asemenea cale de învatare si de îndrumare poate fi folosita si astazi. Dar este evident ca ea trebuie aplicata de un barbat tare în credinta, deja îmbunatatit, cu o chemare speciala, arzând de dragoste de întelepciune duhovniceasca, cu o minte puternica si nu oriunde, ci acolo unde se asteapta o viata de nevointa, altfel, cine stie ce se poate întâmpla? Si iarasi, dintre cei cu adevarat râvnitori în nevointe, câti nu lucreaza, oare, pe cai diferite? Si nu se vor sminti de aceasta varietate, vor reusi oare sa vada unitatea duhului care se ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta este nevointa pelerinajului, în scopul înteleptirii duhovnicesti. Cel temator nu va porni pe aceasta cale, dar nici altul nu va ajunge cu usurinta la acest gând. Dar cine va ajunge si va creste în el, acela sa se predea lui Dumnezeu, hotarându-se sa accepte orice fel de lipsa, si Dumnezeu îi va rândui cu bine calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaste aspectele adevaratei nevointe, pentru a vedea în ce fel de stare se afla ea astazi, si apoi, cu privire la starea actuala a crestinismului, la viata sa exterioara, pentru a preciza si a stabili cu claritate regulile de nevointa aplicabile dupa posibilitatile de azi. Cu toate ca esenta nevointei este una si neschimbata, înfatisarea ei vizibila poate fi variata.
            La fel se rezolva si cea de-a doua întrebare: Cum poate cineva sa-i calauzeasca pe altii, stiind ca nu a ajuns înca la masura adevaratului îndrumator? Conform Scripturilor dumnezeiesti si scrierilor patristice, aceasta consta în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul staret Paisie spune: „În vremurile vechi, multi dintre Sfintii Parinti îsi învatau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu dupa carti. În vremurile de acum însa, Sfintii Parinti nu mai povatuiesc ca cineva sa învete pe altii dupa mintea lui, ci din Sfânta Scriptura si din învatatura cuviosilor parinti”. Rugaciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l întelepti întru mântuirea altor suflete, lucrare pe care Însusi Dumnezeu i-a încredintat-o‚ nu va ramâne neauzita: „cheama si te voi auzi”. Aceasta se potriveste cel mai bine celui ce se afla pe post de îndrumator. Si înca ceva: dintre acestia, cea mai mare parte se afla deja deasupra altora, prin faptul ca tin în mâinile lor mai multe mijloace, au vazut si au auzit mai multe, au intrat macar în contact cu educatia si cu experienta altora. (Despre cei nevrednici, nepasatori, nu avem ce sa discutam.) Acum, daca îndrumatorul s-a ridicat la râvna mântuirii lui si a altora, el a pasit pe calea cea buna si poate vedea mai bine decât altii, si în fata, si în spate. Chiar daca elementele confuziei înca nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adânci în ea, va cugeta si poate ca va afla. În acelasi timp, sa se aseze si în ceata celor calauziti si, cu multa stradanie, sa caute sfatul unuia sau al mai multora, si astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el si îi va calauzi pe toti cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Când, cunoscându-si neputinta, îi va convinge pe cei calauziti ca drumul mântuirii este astazi unul, citirea si ascultarea Scripturilor dumnezeiesti si a scrierilor patristice, si când îi va calauzi catre acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniti, care cerceteaza Scriptura pentru descoperirea caii mântuitoare si pentru îndrumarea reciproca, sub cârmuirea întâistatatorului legitim si a îndrumatorului.
            Iata formularea definitiva a calauzirii mântuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Asa s-a calauzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu împlinesc, ci arat Scriptura. Cine vrea sa traiasca cu mine, iata pravila: s-o împlineasca; iar daca nu, sa plece”. La fel era si viata Sfântului Paisie; ea este povestita pe larg si de el, si de contemporanul sau, staretul Mihail. Si parintele Dorotei, pe când compunea o pravila pentru viata ascetica, în loc de cuvânt înainte a pus o îndrumare convingatoare întru citirea cuviincioasa si urmarea Scripturilor dumnezeiesti si a scrierilor parintilor, demonstrând ca aceasta este singura cale sigura si neprimejdioasa de mântuire. Astfel va fi satisfacuta prima cerinta obligatorie a penitentului, si anume: îndrumarea si educarea. Alta cerinta esentiala este regula de viata, pravila lui despre ce si cum sa faca.

Sf Teofan Zavorâtul, Viata Launtrica, Editura: Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim