[…] Este esentiala necesitatea de a te supune conducerii altora si foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui sa te încredintezi. Multi parinti, dupa cum spune în acelasi loc Sfântul Cassian, aduc în loc de folos paguba, si în loc de mângâiere, disperare celor ce vin la ei sa le ceara sfatul, si întareste aceasta observatie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea ca de multe ori a fost vatamat de cei la care venea cu întrebari. Iata de ce, scrie el ca nu oricine este vârstnic cu anii este capabil sa îndrume, ci numai cel ce a atins nepatimirea si a primit darul judecatii. Este bine sa nu-ti ascunzi gândurile de parinti, însa nu trebuie sa le dezvalui fiecaruia pe care-l întâlnesti în cale, ci numai parintilor înduhovniciti si având darul dreptei judecati, celor albiti de întelepciune, iar nu numai de ani. Multi, privind numai la vârsta înaintata, si-au descoperit gândurile si, din pricina neiscusintei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au cazut în deznadejde. Nu fiecare este în stare sa îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunatatiri si nedesavârsiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Multi, din cauza marii lor simplitati si a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte si, astfel, sar peste multe încercari, care le ramân necunoscute. Cei neispititi nu pot da ajutor celui ispitit.[…]
            Iata cum vorbeste despre aceasta Sf. Vasile cel Mare: „Cu multa bagare de seama si cu buna cumpanire straduieste-te sa-ti gasesti drept calauza în viata un barbat neînselat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumusetat de virtuti, priceput în Scripturile Dumnezeiesti, fara multe griji, neiubitor de arginti, neagonisitor, iubitor de tacere, având dragoste de Dumnezeu, iubitor de saraci, nemânios, fara tinere de minte a raului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slava desarta, neorgolios, neiubitor de mângâieri, neschimbator, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu”. Acestea sunt desavârsirile unui parinte adevarat! Fara ele, nu va putea, indiferent de straduinta sa, sa conduca spre mântuire sufletele care i s-au încredintat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din carti, din pildele si învataturile Sfintilor Parinti, si o putem arata si altora; dar conducatorul nu trebuie doar sa arate, ci sa si conduca, si nu trebuie doar sa conduca, ci oarecum sa poarte în spate. Prin rugaciunea sa, el trebuie sa fie un puternic mijlocitor în fata lui Dumnezeu si un izgonitor al vrajmasilor nevazuti, iar pentru aceasta trebuie sa aiba îndrazneala si credinta puternica, prin care sa se arunce neispitit asupra puterii vrajmase, acestea se fac sau se dobândesc pe o a doua treapta, cea a desavârsirii. Sfântul Ioan Scararul i se arata în somn si-l trezeste pe ucenicul peste care tocmai era sa se prabuseasca un munte. Sfântul Varsanufie are o multime de experiente în care, prin rugaciunile sale, ucenicii sai se izbaveau de chinurile patimilor si de naprasnele dracilor. Ca sa poti calauzi, trebuie sa vezi toate încurcaturile drumului, sa le cunosti din experienta proprie si sa stii cum pot fi depasite; iar pentru aceasta trebuie sa te afli la o anumita înaltime, de pe care sa poti vedea toate drumurile si pe toti cei ce merg pe ele, si pe acela dintre ei care ti s-a încredintat. Cu cuvântul sau, ca printr-o miscare a mâinii, conducatorul îl va îndruma cum sa mearga drept, fara abateri, repede, fara ratacire, printre toate încurcaturile drumului. Cei ce nu s-au curatat de patimi stau cu totii pe aceeasi treapta, fie ca sunt învatati sau neînvatati, fie ca au citit sau nu despre stiinta nevointei. Cei ce alcatuiesc multimea nu vad încotro si cum sa mearga, ci doar se înghesuie unii într-altii si merg la nimereala, când într-o parte, când într-alta, asteptând sa li se arate cararea cea buna ca sa iasa la liman, cu toate ca ar putea iesi imediat, daca s-ar lasa calauziti de o voce din afara multimii. Totul sta în înfrângerea patimilor: cel ce nu si-a învins patimile nu poate da o regula de încredere pentru înfrângerea lor, pentru ca el însusi este patimas si judeca patimas. De aceea, un conducator inteligent dar neîncercat niciodata nu te va duce departe, cu toate bunele sale intentii. Atât acesta, cât si cel calauzit, vor vorbi, vor discuta despre caile Domnului si vor bate pasul pe loc. În afara de aceasta, el trebuie sa aiba o anumita putere conducatoare naturala asupra sufletului ucenicului, pe care sa-l cunoasca la fel ca pe al sau, pentru ca acesta sa i se supuna fara cârtire si fara comentarii. Dar nu poti avea puterea duhului fara sa-ti fi supus patimile si fara sa fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fara aceasta, cuvântul va fi întotdeauna neputincios, neroditor, pentru ca nu poate da nastere la ceea ce nu este în el, asa cum ne învata Cuviosul Macarie cel Mare. Iata câte desavârsiri trebuie sa aiba un adevarat conducator un îndrumator de nadejde! Dar si cel ce i se încredinteaza, atunci când Domnul îl va învrednici sa-si gaseasca o asemenea calauza, îsi asuma mari si severe obligatii.[…]
            De aceea, parintii se încredintau mai întâi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, si daca constatau ca aceasta lipseste, nici nu-i primeau. Astfel, Sfântul Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, când observa neîncredere la acesta; iar când (prin navalirea vrajmasului) neîncrederea se strecura în inima celui pe care-l primise, se grabi sa îl vindece (Raspunsul al 161-lea). Trebuie sa ne încredem fara nici o cercetare în cei care au primit sa se îngrijeasca, în Domnul, de mântuirea noastra, spune Scararul, chiar daca ni s-ar parea ca acestia ne cer ceva potrivnic mântuirii. Tocmai atunci, ca într-un creuzet al smereniei, ne este pusa la încercare încrederea în ei. Caci acela este semnul adevaratei încrederi, când cineva, cu toate ca vede ca ceva îi contrazice oarecum asteptarile, totusi, întrucât asa au rânduit calauzitorii, se încrede cu totul în acestia (Cuvântul al patrulea, punctul 104).
            Trebuie sa-si cinsteasca parintele în toate felurile, sa-i pastreze imaginea cinstita, luminoasa, nu numai în cuvânt si în sentimente, dar nici în minte sa nu aiba nimic care sa-i întunece imaginea sau sa-i micsoreze lumina. „Daca dorim spune Scararul, cu toata smerita întelepciune, sa ne plecam grumazul sub jugul Domnului si sa-i încredintam altuia, fara fatarnicie, mântuirea noastra, atunci, înainte de a intra în mânastire, daca avem cât de cât discernamânt si ratiune, trebuie sa cercetam si sa ne punem la încercare parintele, trebuie sa-l ispitim, pentru a nu nimeri, ca sa spun asa, nu la un cârmaci, ci la un simplu greblar, nu la un vindecator, ci la un bolnav, nu la un neprihanit, ci la un iubitor de mângâieri, nu la liman, ci într-o vâltoare si sa nu ne pregatim, astfel, singuri naufragiul. La intrarea pe terenul bunei cucernicii si al respingerii lumii, nu mai trebuie sa judecam cu asprime pe bunul nostru conducator în nevointe, cu toate ca, om fiind, si acesta poate avea, vom vedea, unele greseli, putin importante. Altminteri, daca ispitim cu severitate faptele parintelui nostru, nu vom avea nici un folos din lasarea lumii. Cei care vor sa-si mentina nestirbita pentru totdeauna încrederea în povatuitorii lor trebuie sa-si pastreze în inima nesterse si neuitate virtutile lor, pentru ca, atunci când diavolii vor încerca sa semene în ei neîncrederea fata de parinti, sa le închida gurile cu amintirea virtutilor acestora... Daca gândul te face sa-ti acuzi sau sa-ti hulesti parintele, fugi de aceasta tentatie ca de curvie si nu lasa sarpelui acestuia nici o speranta, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotriva, striga-i: „O, amagitorule! Nu eu o sa-mi judec stapânul, ci el este pus judecator peste mine !” (Cuvântul al patrulea, punctele 6-7). Aceasta cinstire si evlavie statornica creste sub obladuirea credintei si prin credinta se întareste; si, dimpotriva, slabeste o data cu slabirea credintei si invers. De aceea, acestea doua sunt tintele înspre care vrajmasul îsi îndreapta sagetile. Adesea el plasmuieste chiar naluciri întru întunecarea cinstei parintelui, ca sa-l îndeparteze pe ucenic de la el; asa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, când în Scara, ucenicul îl întreaba pe Ioan Savaitul, care îl sfatuise sa se încredinteze unui parinte: „Si daca acest parinte, din nepriceperea sa, va gresi cu ceva ?”, staretul îi raspunde: „Chiar de l-ai vedea pacatuind, nu te departa de la el, ci spune-ti în sinea ta: „Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înaltare de sine” (Cuvântul al patrulea, punctul 112).[…]
            Cel ce-si ascunde gândurile ramâne nevindecat, caci ele se vindeca numai prin întrebari frecvente adresate parintilor duhovnicesti (Raspunsul al 3l7-lea). Cel ce nu ascunde în adâncurile sale nici un fel de sarpe, acela îsi arata credinta cu adevarat, iar cel ce ascunde rataceste înca în afara drumului mântuirii, spune Sfântul Scarar (Cuvântul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvalui totul aduce o mare frica în suflet, nu numai sa nu faca ceva rau, ci nici sa nu spuna sau sa nu gândeasca, amintindu-i de judecata ce va urma din partea parintelui îndrumator; aceasta lege pune pe frica si pe demoni, caci astfel nu-si mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile (ibid., punctul 53). De aceea, dracii încearca sa ne îndeparteze de ea si, temându-se sa nu fie descoperiti, fug de acela care se dezvaluie întru toate; ei urasc si nu pot îndura nici macar glasul sinceritatii, ne învata Sfântul Dorotei (Povata a cincea). Si ce mare usurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesinceritatii (Proloagele, 6 mai) si apoi, când s-a depasit pe sine, atunci a iesit din el un nor întunecat, semn ca nesinceritatea este lucrare satanica. Altminteri, cum ne va vindeca parintele, nestiind ce este în noi? Îndrumari generale putem gasi si în carti. De aceea, Sfântul Scarar ne învata ca ucenicul, dupa cum prima data si-a descoperit sufletul în fata parintelui sau si i-a povestit întreaga sa viata, la fel sa nu se dezica nici pe mai departe, marturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mântuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvântul al patrulea, punctele 10, 63, 66). „Într-o manastire, mai scrie Sfântul Scarar, am vazut ca bucatarul purta la brâu un carnetel si, întrebându-l la ce-i foloseste, am aflat ca-si nota acolo tot ce gândea peste zi si toate acele gânduri i le spunea pastorului sau. Dar nu numai pe el, ci si pe multi frati ai acelui lacas i-am vazut procedând asa. Mai târziu am auzit ca aceasta regula fusese rânduita de marele parinte al acelui lacas”.[…]
            Ansamblul relatiilor legitime fata de parinte consta în a nu avea voie proprie, parere proprie, preferinta personala: toate trebuie sa fie ale parintelui, aratate de el, masurate si hotarâte de el, pâna la cea mai mica miscare. Starea omului care actioneaza dupa aceasta regula, adica sub îndrumare, calauzit, aflat în afara voii sale, este starea ascultarii, mult laudata si prea-înaltata de Sfântul Scarar si, în general, de toti Sfintii Parinti. Calea ascultarii sau a lepadarii totale de ratiunea si de voia proprie si de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui îndrumator de nadejde, daruit de Dumnezeu, este calea cea scurta si grabnica, asa cum o numeste Sfântul Scarar (Cuvântul al patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toata inima pe ea ajung repede la desavârsire si evita, neprimejduiti, orice carare gresita, orice ratacire si întârziere. Aceasta, atât prin starea launtrica a ucenicului, cât si prin lucrarea parintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al sau. Asemeni apostolilor, care i-au spus dumnezeiescului lor Învatator: pe toate le lasam, la fel spune si simte si el: „Nu sunt al meu, pentru ca nici gândurile, nici dorintele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie sa fie ale mele. Chiar de as avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia si dupa mintea mea proprie”. Printr-o astfel de dispozitie si lucrare, el îl loveste în permanenta drept în cap pe sarpele cuibarit în inima noastra: mândria, a carei principala însusire este sa faca totul dupa voia sa si în beneficiul ei. Si, deoarece de mândrie atârna toate patimile, înseamna ca pe masura stârpirii mândriei se sting si celelalte patimi, sufletul se lumineaza, se apropie de curatenie si de nepatimire. Prin faptul ca nu se da frâu liber iesirii din inima a vreunui lucru facut sau început din proprie initiativa, se înabusa orice lucrare a mândriei; prin descoperirea oricarui gând nelegiuit, mândria este slabita, caci prin expulzarea urmasilor ei, este privata de hrana; prin faptul ca nimic nu se face din voie proprie, este lovita drept în inima. Renuntarea la voia proprie este mântuitoare chiar pentru cel care, neavând un parinte duhovnicesc, se încredinteaza altuia, chiar unui neîntelept, cu singurul tel de a trai desprins de judecata si de voia sa. Iar rezultatul este rapid si la înaltime. Acachie, din textul Sfântului Scarar, traia la un staret foarte capricios, de la care suferea batai si învinuiri neîntemeiate, dar, pentru rabdare si ascultare, lua cununa de mucenic, dupa cum a fost mai târziu descoperit de sus (Cuvântul al patrulea, punctul 110). Si Ioan Savaitul îl sfatuieste pe unul dintre cei trei care venisera la el: „Alege-ti îndrumatorul cel mai sever si mai aspru cu putinta în neamul omenesc” (ibid., punctul 112). Vedem ca, cu cât este mai drastica lepadarea de sine, de voia si de simtirile proprii, cu atât este mai mântuitoare. De aceea dorise atât de mult sfântul sa traiasca sub voia altuia. Ei sufera, se tulbura când ramân în voia lor, simtind ca au intrat pe o carare necunoscuta. Astfel se reteaza si se curma dinauntru izvorul mândriei si al pacatului. Dar astfel se respinge si orice patrundere tulburatoare a lor în timpul somnului. Nici o insuflare a lumii si a satanei nu primeste aprobare, nici mintea si nici inima nu se împaca cu ele, ci, dimpotriva, prin marturisire, sunt comunicate parintelui si astfel sunt eliminate si facute de rusine. Gândul tainuit este gând de preacurvie, iar un adevarat ucenic nu preacurveste astfel. El este mort, s-a transformat într-o fiinta fara voie proprie, nu se încrede nici în sine, nici în faptele lui si, asa, se face vas încapator si pregatit pentru primirea harului.
            Aceasta este binefacerea uceniciei din punctul de vedere al starii duhului ucenicului. Ucenicia este încununata chiar si în lipsa unui parinte întelept si încercat; dar ceea ce aduce un parinte întelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el si prin adevarata cârmuire, acestea nu pot fi înlocuite de nimic. Asemeni unui vazator, el vede dintr-o singura privire toata starea ucenicului, dispozitia lui sufleteasca, principala sa suferinta; si, ca un încercat, stie ce si cum sa-i administreze spre vindecare. Orice boala cedeaza repede, daca este cunoscuta cu precizie si daca este corect lecuita cu medicamentul potrivit. Sfântul Varsanufie observase ca ucenicul sau Ioan era iute la mânie si iritabil si începu sa lucreze direct împotriva acestei boli: si cu cuvântul, si cu fapta (Raspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlastar domnesc, temperament aprins, violent si crud, parintele caruia acesta i se încredintase îi porunci sa stea la poarta manastirii si sa ceara fiecarui trecator sa se roage pentru el, ca este stapânit de un duh rau; si repede atinse cea mai adânca smerenie si frângere a inimii (Scara, Cuvântul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este în stare sa-si vada singur propria neputinta si moare în multumire de sine. De aceea, este întelept sa se duca la un vazator si sa-i spuna: „Uita-te, ce vezi în mine ?”. Vazatorul va începe sa lucreze si va izgoni din el neputinta. Astfel, pe unul care se legase cu legamântul tacerii si se afunda în încântare de sine, Sfântul Varsanufie îl face sa constientizeze ca se afla în îngâmfare si în parere de sine si îl aduce la pocainta, fara de care ar fi murit, împreuna cu gândul sau pierzator (Raspunsul al 68-lea si mai departe). Numai un parinte iluminat si vazator cu duhul va descoperi ce se ascunde în noi, numai el ne va conduce si ne va aduce la tamaduire, pentru ca lucreaza fara gres.[…] Dar cu deosebire se arata nevoia conlucrarii parintelui în momentul trecerii de la viata activa la cea contemplativa. Duhul se pârguieste si când se va curata cu adevarat de patimi arde, în mod firesc, la înaltime. Aceasta ardere, daca este nesupravegheata de un parinte, cade cel mai adesea în mâinile rau-voitoare ale vrajmasilor din vazduh, cade în nalucire diavoleasca sau piere, sau nu mai înainteaza. De aceea, toti parintii au rânduit cu strictete ca nimeni sa nu se atinga de aceasta comoara, daca nu este un staret iscusit, cunoscator si care a parcurs el însusi aceasta cale. Aici nu te mai poate îndruma decât experienta. Si nici nu poti pricepe ce se întâmpla, chiar daca este scris cu cuvinte de înteles. Lucratorul orgolios se lupta fara rezultat si, adesea, chiar în paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinta, ucenicul întelege grabnic, intra în luminatorul interior si vede cu duhul.
            Iata avantajele, care nu pot fi cu nimic recompensate vietii traite sub o calauzire iscusita! Este adevarat ca Domnul e milostiv: pe cel ce cauta si înseteaza, milosârdia Sa îl gaseste. Dar si El ne lasa sa mergem pe o cale mai obisnuita. Omul lipsit de sfat face întotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut sa faca într-o zi face într-un an, face si iar reface. Poate ca face si bine, dar, de vreme ce nu este sigur, începe din nou sa refaca. Se cheltuieste astfel si timp, si osteneala. Dar, mai ales, rar poate cineva, fara ascultare, sa evite parerea de sine. Ucenicul. spune Scararul, nu-si vede faptele, pentru ca nu le face singur, dupa mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate în seama parintelui sau si a rugaciunilor acestuia; dimpotriva, cel ce este singur, acela inevitabil gândeste ca face totul cu puterea lui si cade, astfel, în parere de sine.[…] „Multa paguba am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Multi stareti, spune Cassian, în loc sa-i hraneasca, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei” si da si exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite si întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Traieste ca pâna acum!” sau: „Ce pui atâtea la cale?!” va stinge întreaga râvna, asadar, îl va împinge din nou pe sarmanul care tocmai îsi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum sa procedeze într-un astfel de caz cel ce întelege necesitatea cârmuirii si primejdia de moarte de a ramâne lipsit de ea, cel ce îsi cunoaste, de asemeni, obligatia de a se adresa unui anumit pastor, dar, în acelasi timp, se teme, cu îndreptatire, ca nu cumva sa aiba de suferit de pe urma lui si sa nu fie iarasi împins în prapastia de mai înainte?
            Pe de alta parte, nu prea rar, ba chiar adesea, si cei ce stau de partea îndrumatorilor îsi înteleg pe deplin menirea, întreaga putere a obligatiei lor si maretia raspunderii care atârna asupra lor, au sârguinta, ard de râvna de a fi cu adevarat cei ce trebuie sa fie, dar, pe masura vârstei lor duhovnicesti, vad totusi ca sunt departe de a putea calauzi fara gres, asa cum se cuvine, pe altii. Dar, datorita lipsei de experienta si a necunoasterii caii pe care trebuie sa-i conduca pe altii, sunt îndreptatiti a se teme sa nu-i piarda pe acestia din prea multa râvna pentru mântuirea lor si, în loc sa-i îndrume, sa-i duca în ratacire. Apare întrebarea: Cum sa se comporte în aceasta situatie? Cum sa calauzeasca, dându-si seama ca nu sunt capabili de aceasta, pentru ca nu au atins, înca, masura cuvenita?
            Este evident ca aceasta întrebare si cealalta în legatura directa cu ordinea existenta a lucrurilor. Nu se poate fara calauzire. În forma sa autentica, ea este nobila si slavita, dar, în prezent, este desconsiderata. Întrebare: Ce avem noi de facut? Cui sa se adreseze, atât cel ce cauta calauzire, cât si cel ce este pus sa calauzeasca? Referitor la prima întrebare, putem adauga la ea o pravila înteleapta a Sfintilor Parinti: totul sa fie facut cu rabdare si cu credinta în Dumnezeu. Nu trebuie sa ne dam la o parte, cum am vazut mai sus, de la conducatorii pusi sa conduca, dar putem sa nu ne încredintam lor pe de-a-ntregul, dintr-o data, ci sa asteptam o proniere speciala a lui Dumnezeu; o anumita chemare, o înclinatie sufleteasca, ramânând, între timp, predati în voia Sa, în chemare rugatoare, arzatoare, a numelui Sau, ca El Însusi sa ne arate calea. Asadar, pazindu-te de amagire, cheama din tot sufletul numele Domnului, ca El sa-ti spuna calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintita nadejde, grijii Sale proniatoare, si Dumnezeu nu te va lasa niciodata. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de folos nimanui, decât unuia singur. Se schimba de la sine în fata lui (a ucenicului), de unde îi vine întelepciunea? - si este rânduita mântuire de la Dumnezeu si acolo unde nu te astepti. Toata puterea sta aici în predarea hotarâta în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toti sa se mântuiasca. Sfântul Dorotei rezolva aceasta problema astfel: Daca cineva nu are cui sa ceara un sfat, spune sfântul, ce sa faca atunci? Daca cineva va cauta cu adevarat voia lui Dumnezeu, din toata inima, Dumnezeu nu-l va lasa niciodata, ci îl va calauzi în toate felurile dupa voia Sa. Daca cineva nu va cauta cu inima deschisa voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela sa-i raspunda dupa ipocrizia inimii lui, asa cum spune Scriptura: „Si proorocul se poate amagi [...] spune cuvântul, caci Domnul l-a amagit pe proorocul acela” (Învatatura a cincea). La fel spune si Scararul. Dar chiar si atunci când vezi limpede ca duhovnicul rânduit nu-ti este de folos, nu-ti rezolva îndoielile, nu-ti da sfat, în general nu te zideste, din pricina lipsei de experienta sau din neatentie‚ nu te grabi sa-l lasi sau sa-l schimbi. Caci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tau îti sunt la fel de necunoscuti ca si el, iar pe acesta ti l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ti l-a indicat, caci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce sa facem? Ce-i, asadar, de facut? Ai o trebuinta. Rabda, sufera, striga tare catre Domnul, rugându-L sa nu te abandoneze în primejdie si sa nu te lase prada amagirii: sau sa ti-l rânduiasca pe acesta, sau sa-ti indice pe altul, dar în acest timp ramâi cu primul, sub ascultarea lui, în asteptare, cu rabdare, chemând pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Caci trebuie sa lucrezi spre mântuire, nu-i asa? Trebuie! Rânduiala vietii evlavioase îti este cunoscuta; urmeaz-o si fii linistit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocaieste, totul este acoperit cu negura necunoasterii, a neclaritatii. Sa nu iasa din obisnuintele sale cele rânduite de Pronie. Asa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se afla în negura ar face mai bine sa stea într-un loc, decât sa umble de colo colo, altfel se poate întâmpla sa cada în groapa. Este foarte periculos sa ia vreo hotarâre curajoasa, deosebita, iesita din comun; ramâi cu smerenie în simplitate! Daca, de la bun început, începi sa tot schimbi, nu te mai opresti. Gândurile, sa presupunem ca poti sa ti le lipesti de altcineva dar, iarasi, de cineva pe care ti-l va trimite Dumnezeu; poti chiar sa-l cauti activ, mai ales prin rugaciune, ca sa ti-l indice chiar Domnul dar, totusi, asteapta si rabda pâna când va veni un semn hotarâtor. Daca ti l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Astepta pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lasa Domnul, îti va da, daca ai nevoie.

Sf Teofan Zavorâtul, Viata Launtrica, Editura: Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim