1. Cine, oare, a facut ce am cerut? A rugat, oare, cineva pe Dumnezeu si pentru noi, si pentru întreg trupul Bisericii, ca sa stinga focul nascut din slava desarta? Focul care a întinat tot trupul Bisericii. Focul care a despartit trupul unic al Bisericii în multe madulare. Focul care a sfâsiat dragostea. Întocmai ca o fiara care se napusteste asupra unui trup frumos si plapând neputincios în a se apara, tot astfel slava desarta si-a înfipt dintii ei cei pângariti în trupul Bisericii, si-a lasat în el veninul umplându-l de o miasma greoaie. Pe unele madulare ale trupului Bisericii le-a taiat si le-a aruncat, pe altele le-a sfâsiat, iar pe altele le-a înghitit. Daca ar fi cu putinta sa se vada lupta dintre slava desarta si Biserica, ai vedea o priveliste plina de jale, cu mult mai cumplita decât luptele care au loc în stadion: ai vedea trupul Bisericii întins la pamânt, iar slava desarta biruitoare, în picioare, uitându-se cu mândrie de jur-împrejur, punând stapânire pe cei ce se apropie, fara sa le dea cumva vreodata drumul din mâna si fara sa-i crute. Cine din noi va pune pe fuga fiara aceasta? Este lucrul lui Dumnezeu, Care a îngaduit lupta aceasta corp la corp. Este lucrul lui Dumnezeu ca la rugaciunile noastre sa trimita pe îngerii Lui sa acopere, ca prin niste frânghii, gura obraznica si nerusinata a slavei desarte spre a o îndeparta. Dar Dumnezeu, Care a îngaduit lupta aceasta, va face acest lucru numai atunci când nu vom mai umbla dupa fiara, dupa ce ea va fi fost alungata. Dar daca Dumnezeu Îsi va trimite, la porunca Sa, îngerii sa alunge aceasta cumplita fiara de la noi, iar noi, dupa ce am scapat de ea, cu trupul înca plin de nenumarate rani, sculându-ne, vom merge în propriul ei culcus si o vom cauta iarasi si o vom zadarî si o vom atâta spre a o scoate iarasi din culcusul ei, atunci Dumnezeu nu va mai avea mila de noi si nici nu ne va mai cruta. Caci spune Scriptura: «Cui îi va fi mila de descântatorul cel muscat de sarpe si de toti cei ce se apropie de fiare?» (Înt. Sir. 12: 17 ).

2. Ce e, deci, de facut? Cum vom putea scapa de acest demon rau si viclean? Caci cu adevarat este un demon cu înfatisarea fermecatoare. Slava desarta, lauda lumii, este un demon care se strecoara pe furis în sufletul nostru sub înfatisarea unei curtezane: este înconjurata (de jur-împrejur) cu aur; este îmbracata cu haine noi si scumpe; lasa în urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava desarta, lauda lumii, are o înfatisare atât de frumoasa si de stralucitoare, încât întrece în frumusete pe orice femeie. Mai mult, este în floarea tineretii, încât înnebuneste de dragoste sufletele tinerilor. Mijlocul îi este încins cu centura de aur; îsi împleteste parul cu maiestrie în nenumarate bucle dupa moda persana, îsi pune în jurul capului diadema în asa fel, încât sa i se poata vedea podoaba parului; în jurul gâtului ei straluceste lant de aur si pietre pretioase. Si astfel sta vicleanul diavol, fara rival, sub înfatisarea unei femei foarte tinere, în fata trecatorilor si-si ia aerul unei femei cuminti si rusinoase. Cine, oare, dintre cei ce trec pe lânga ea nu este atras de frumusetea-i? Mai târziu, însa, dupa ce l-a târât pe barbat în casa ei, dupa ce a lepadat de pe ea toate podoabele acelea, îsi arata adevarata înfatisare: neagra, focoasa, salbatica, întocmai ca un demon. Frica si cutremur îl cuprinde pe nenorocitul care a încaput pe mâinile ei. Se napusteste asupra-i, pune stapânire pe sufletul lui si-i tulbura mintea. Aceasta înfatisare o are demonul cel viclean al slavei desarte, al umbletului dupa laudele lumii. Ce pare, oare, mai frumos decât lauda lumii? Ce pare, oare, mai fermecator? Si totusi, daca ne vom da seama ca toate acestea nu sunt decât o nalucire, ca nu sunt decât o înselaciune si o fatarie, nu vom fi prinsi în laturile ei, nici nu vom cadea în mrejele înselaciunii. Cuvintele spuse despre femeia desfrânata ai putea, pe buna dreptate, sa le spui si despre slava desarta, despre laudele lumii. «Miere picura de pe buzele femeii desfrânate» (Pilde 5: 3 0). Nu pacatuiesti deloc spunând despre lauda lumii aceleasi cuvinte.

3. Slava desarta, lauda lumii, se aseamana cu pomii Sodomei. Aceia la înfatisare sunt frumosi si din înfatisarea lor te-ai astepta ca si fructele lor sa fie sanatoase si bune la gust. Dar, daca iei în mâna o rodie sau un mar, îndata se înmoaie când pui degetele pe el si, zdrobindu-se coaja care-l înveleste, lasa sa-ti cada în mâini praf si cenusa. Tot asa-i si cu laudele lumii, cu slava desarta. Când te uiti la ea, ti se pare mareata si grozava, dar când este tinuta în mâinile noastre ne arunca îndata sufletul în pulbere. Oricum ai privi-o, slava desarta asa este. Poate fi, oare, altfel? Vreti sa va dovedesc asta? Voi începe, mai întâi, cu cele ce se petrec între oamenii care nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, cu cele ce se petrec între necredinciosi.

4. Stadionul este plin de lume. Poporul sta pe bancile asezate în amfiteatru si ofera o priveliste încântatoare. Adeseori zidurile stadionului si acoperisurile lui sunt acoperite de trupurile oamenilor. Înainte de începerea spectacolului, când intra în stadion barbatul darnic, care a adunat aceasta multime, îndata toti cei de acolo, ca si cum ar fi un singur trup, se scoala în picioare, dau drumul unui singur glas, întind mâinile în sus, numindu-l purtatorul de grija si aparatorul întregului oras. Apoi asemuiesc bogatia darniciei sale cu un fluviu mare între multe alte fluvii mari si-l compara, din pricina darurilor pe care le raspândeste, cu belsugul revarsat de apele Nilului. Spun ca este un Nil al darurilor. Altii îl lingusesc si mai mult; socotind ca asemanarea cu Nilul este prea mica fata de darnicia lui, lasa deoparte râurile si marile si-l compara cu oceanul, spunând ca este un ocean de darnicie; pe cât de îmbelsugat este oceanul în ape, pe atât de multe sunt darurile pe care le revarsa în jurul sau. Si astfel multimea aceasta adunata în stadion nu lasa la o parte nici un fel de asemuire pentru a-l slavi. Stralucitoare este înfatisarea slavei desarte si a laudelor lumii! Voi însa amintiti-va de chipul tinerei prin care am înfatisat pe demonul slavei desarte, pe care l-am acoperit de jur-împrejur cu aur si i-am dat vârsta unei curtezane, si veti vedea ca imaginea aceasta nu-i departe de cele ce se petrec în stadion.

5. Dar ce se petrece în stadion mai târziu? Darnicul nostru se pleaca si el în fata multimii, multumindu-i prin acest gest, apoi se aseaza în aplauzele si în strigatele de „traiascâ” ale tuturor celor de fata. Fiecare dintre cei din stadion doreste atunci sa aiba parte si el de o astfel de fericire ca si acela si apoi poate sa si moara. Dupa ce a risipit mult aur si argint, cai, haine, sclavi si tot ce se poate da în astfel de ocazii si dupa ce a desertat multe sume de bani, multimea îl conduce iarasi cu multe aclamatii, dar nu atât de multi câti erau în stadion. În sfârsit, acasa, ospete îmbelsugate si costisitoare, petrecere mare si mare sarbatoare în ziua aceea. Dupa-amiaza, iarasi, aceleasi ospete si petreceri, si asa timp de doua sau trei zile. Iar când a desertat toate pungile cu bani si a cheltuit nenumarati talanti de aur, atunci se vadeste praful, cenusa si pulberea strigatelor de aclamatii, de „traiasca”.

6. Când darnicul nostru îsi face acasa socotelile si se gândeste la grozavele cheltuieli pe care le-a facut, începe sa se tânguie. Atâta vreme cât se bucura de aclamatii, prins de slava desarta si de lauda lumii ca de o betie si mistuit el însusi de placerea laudelor, nu-si dadea deloc seama de paguba. Când, însa, este singur în casa, în launtrul casei demonului slavei desarte, când au pierit clipele de multumire, când vede ca stadionul este gol de oameni, când vede ca nu mai este nimeni care sa-l aclame, când vede ca paguba nu-i o parere, ci paguba i-a venit de pe urma risipirii banilor, atunci, da, atunci simte cenusa slavei desarte, simte cenusa laudelor lumii.

7. Daca se întâmpla, însa, sa cheltuiasca mai mult de câta avere are, si, saracit deodata, cerseste în mijlocul pietei si vede ca nimeni din cei care-i strigau ca este sprijinitorul lor nu se apropie de el si nici nu-i întinde mâna, ba, dimpotriva, se bucura de cele întâmplate (caci chiar atunci când îl aclamau le era sufletul ros de invidie si socoteau o mângâiere ca cel atât de plin de stralucire sa ajunga mai lipsit de cinstire decât ei toti), când, deci, nimeni nu se apropie de el si nici nu-i întinde mâna, îsi da seama în ce stare jalnica a ajuns. Poate fi o stare mai vrednica de plâns decât aceasta? Nu este vrednica, oare, mai mult de lacrimi? Poate fi, oare, o alta stare mai cumplita?

8. Nu cunoasteti pe nimeni care sa fi ajuns într-o astfel de stare?
             Si daca multimea s-ar fi marginit numai la atâta, sa nu-i întinda mâna. Dar nu, ea merge mai departe. Cei care altadata îl laudau acum îl încarca cu reprosuri si spun:
            „De ce-a fost nebun? Pentru ce a îndragit slava? Pentru ce a facut daruri curtezanelor si bufonilor?”
             Pentru ce spui astfel de cuvinte? Omule nerecunoscator, nu-l admirai tu, oare? Nu-l laudai tu? N-ai fost tu acela care l-ai ridicat pâna la acea înaltime ametitoare prin aplauzele si aclamatiile tale? Nu l-ai numit tu Nil de darnicii? Nu l-ai numit tu ocean de darnicii? Nu ti-ai pierdut toata ziua aclamându-l si laudându-l? Pentru ce ti-ai schimbat dintr-o data parerea? Tocmai când trebuia sa-l miluiesti îl acuzi si-l judeci pentru faptele pe care alta data le aplaudai.
             Daca pentru fapte pe care noi însine le dezaprobam, ne îndureram când vedem ca pentru ele cineva este pedepsit, caci nu avem inima de piatra, n-ar trebui, oare, cu atât mai mult sa ne îndureram când vedem ca cineva sufera nenorociri pentru fapte pe care noi însine le-am laudat? Tocmai acum îl dezaprobi si îl judeci? Pentru ce, oare, nu-l dezaprobai si nu-l acuzai atunci când te încânta tot ce vedeai ca se petrece în stadion, când îti pierdeai toata ziua în stadion, lasând balta treburile tale?

9. Vezi, deci, de ce natura sunt faptele diavolului? Vezi de ce natura sunt fructele slavei desarte, ale laudei lumii? Eu le-am numit praf si cenusa, dar vad ca nu sunt numai praf si cenusa, ci foc si fum. Fructele slavei desarte si laudele lumii nu se marginesc numai la aceea ca nu dau nastere la nici o bucurie, ci merg pâna acolo ca acopera cu nenorociri pe cel îndragostit de slava desarta si de lauda lumii. Ar putea fi într-adevar si cenusa fructele slavei desarte si ale laudei lumii pentru aceia care cheltuiesc multe averi si nu au nici un folos de pe urma cheltuielilor lor. Dar nu se poate spune asta pentru aceia, despre cei care sufera în afara de risipirea averilor si nenorocirile despre care am vorbit mai sus.

10. Dar as putea fi întrebat:
            - Ce e de facut daca este neînsemnat fructul risipei aceleia de averi în stadion, pentru care darnicul este cinstit si admirat de multime?
            - Vezi bine, însa, ca cinstea aceasta nu e mare, deoarece, dupa cum am aratat adineaori, este acoperita de batjocura, este tinuta de rau si hulita.
            - Ce vom spune, însa, celor aplaudati si laudati pentru risipa lor de bani?
            - Multimea i-a cinstit si i-a aclamat nu pentru ca-si risipesc averile, ci pentru ca nadajduieste ca ei sa mai faca înca si altadata astfel de risipe. Daca le-ar multumi într-adevar pentru darurile ce li s-au facut mai înainte, atunci pentru ce îi tin de rau când nu mai au nimic? Pentru ce nu se mai apropie de ei, ba, dimpotriva, îsi bat joc de ei si-i numesc niste oameni pierduti si nebuni? Ai vazut, deci, ca slava desarta, lauda lumii nu este altceva decât o nebunie?

11. Sa lasam la o parte acest exemplu al slavei desarte, al umbletului dupa laudele lumii, care poate fi înfaptuit numai de un om sau doi, si sa dam un alt exemplu.
             Dar poate ca cineva ar întreba:
            - Ce vei spune despre cei care cheltuiesc averi mari pentru desfatarea si distrarea cetatenilor oraselor?
            - Spune-mi, te rog, ce folos au ei de pe urma acestor cheltuieli? Caci si ei se bucura de slava si de aclamatie o singura zi. Si ca asa stau lucrurile se poate vedea de acolo ca daca cineva le-ar propune sa aleaga între banii risipiti sau între a treia parte din ei sau cât de putin din ei, si auzul strigatelor de aclamatie, crezi, oare, ca n-ar alege cu cea mai mare bucurie cât de putin din averea lor în locul laudelor? Ce nu pot sa faca astfel de oameni ca sa nu-si piarda niste averi atât de mari, când ei, pentru câstigul unei singure parale, nu se dau în laturi de la nici o pofta încarcata cu rusine, de la nici un cuvânt ce gâlgâie de îndrazneala si de obraznicie?

12. Acum trebuie sa îndrept cuvântul meu catre crestinii nostri care nu voiesc sa dea cât de putin lui Hristos, Cel sarac si lipsit de hrana de toate zilele, care nu vor sa dea cât de putin din averile lor celor saraci. Crestinii nu dau - de dragul Împaratiei celei vesnice a cerurilor - celor nevoiasi averile lor, averi pe care oamenii lumii le împrastie curtezanelor si mascaricilor de dragul aplauzelor si aclamatiilor.

13. Dar sa va dau o alta pilda de slava desarta. Care anume? Este vorba de slava desarta care sta la îndemâna tuturor oamenilor spre a o urmari si nu doar a unuia sau a doi, cum a fost cazul în pilda de mai sus. Ne bucuram când ne lauda lumea chiar pentru faptele de care suntem constienti ca nu meritam deloc sa fim laudati. Cel sarac face tot ce-i sta în putinta ca sa se îmbrace cu haine frumoase nu pentru altceva decât ca sa fie laudat de oameni. Adeseori, desi poate sa-si faca singur toate treburile, îsi tocmeste un servitor nu pentru ca are nevoie de el, ci pentru ca sa nu para sarac si lipsit de cinste prin faptul ca-si face singur treburile. Daca ar fi altfel, spune-mi, te rog, pentru care pricina tu, care-ti faci totdeauna singur treburile tale, vrei acum sa fii servit de altul? Apoi, daca se întâmpla ca saracul sa se îmbogateasca, îsi cumpara mobilier de argint si casa mare si luxoasa. Dar si le cumpara nu pentru ca are nevoie de ele, caci, daca si le-ar cumpara din pricina ca are nevoie de ele ca sa poata trai, ar urma atunci ca majoritatea oamenilor sa piara si sa moara. Iata ce vreau sa spun: sunt lucruri necesare fara de care nu putem sa traim, de pilda: roadele pamântului sunt de neaparata trebuinta vietii si nu poti trai daca pamântul nu rodeste. Tot de neaparata trebuinta sunt: acoperirea trupului cu haine, acoperisurile si zidurile si încaltamintea. Acestea într-adevar sunt de neaparata trebuinta; în schimb, toate celelalte sunt de prisos si nefolositoare. Daca ar fi de neaparata trebuinta pentru a trai mobilierul de argint si casa luxoasa si daca nu ar fi cu putinta ca un om sa traiasca fara slugi, dupa cum nu este cu putinta de trait fara roadele pamântului, fara haine, încaltaminte, adapost, ar trebui sa piara cea mai mare parte din oameni, pentru ca cei mai multi oameni nu au slugi, nici case luxoase. Daca ar fi de neaparata trebuinta ca un om sa se serveasca de vase de argint si n-ar fi cu putinta de trait fara acestea, ar trebui sa piara cea mai mare parte din oameni, pentru ca nu toata lumea are vase de argint. Daca ai întreba cumva pe unul dintre cei care au vase de argint: „Pentru ce vrei sa ai acest vas de argint? Spune-mi, te rog, pricina. La ce-ti serveste?”, nu poate sa-ti spuna alta pricina decât ca are aceste vase de argint pentru a fi cinstit de oameni. „Le am, îti va raspunde el, ca sa fiu admirat de lume, si nu dispretuit; le ascund, însa, iarasi ca sa nu fiu pizmuit si furat”. Poate fi, oare, o nebunie mai cumplita decât aceasta? Daca le tii în casa ca sa fii laudat si cinstit de lume, arata-le atunci tuturor, fara deosebire. Dar, daca te temi ca poti fi pizmuit pentru ca le ai, atunci este mai bine sa nu le ai!

14. Îti voi vorbi înca despre o alta nebunie.
            Adeseori unii oameni, chiar când ajung sa nu mai aiba cele de neaparata trebuinta pentru trai si ajung sa moara de foame, nu se despart de aceste vase de argint. Daca i-ai întreba pentru ce nu le vând, îti raspund: „Trebuie sa-mi pastrez cinstea si vaza!” Ce cinste, omule, ce vaza? Nu vasele de argint fac cinstea si vaza omului. Daca ar fi asa, atunci dreptul Ilie, Elisei si Ioan Botezatorul ar fi fost cu totul lipsiti de cinste si de vaza, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decât un cojoc (IV Regi 2: 8) si cerea cele pentru hrana de la o vaduva, saraca si ea. Ilie ducea o viata de cersetor; a venit la usa femeii aceleia sarace si a rostit cuvintele rostite de un cersetor (III Regi 17: 10-11 ). Era fara cinste si fara vaza Elisei, care a fost hranit la fel de o femeie saraca (IV Regi 4: 8-37 )? Era, oare, fara cinste si fara vaza si Ioan Botezatorul, care nu avea nici haina si nici o pâine macar (Marcu 1: 6)? Exista o singura necinste si o singura lipsa de vaza, aceea de a fi bogat. Cu adevarat, bogatia este o mare necinste. Bogatia da cuiva numai slava de a fi nemilos, trândav, molâu, îngâmfat, râvnitor de slava desarta, salbatic. Îmbracatul hainelor frumoase nu-ti da cinste si vaza. Dimpotriva, ai cinste, ai vaza daca te îmbraci cu fapte bune.

15. Aud, însa, despre multi oameni ca sunt admirati pentru bogatia lor.             - Cutare, spun oamenii, are cinstea si vaza lui. Doarme într-un pat care are tot ce-i trebuie, are multe vase de arama, este, într-un cuvânt, un om gospodar.
            Un astfel de gospodar mi-ar putea face urmatoarea obiectie:
            - Pentru ce ne mustri pe noi, care avem numai atâta avere, când ar trebui sa mustri pe cei care au mai multa avere decât noi?
            - Pe voi va judec cu mult mai mult decât pe ei. Daca nu va scutesc de învinuire si de mustrare pe voi, care aveti o avere mai mica, cu atât mai mult pe cei care au multe si nenumarate averi. Cinstea si vaza cuiva nu stau în a avea o casa luxoasa si frumoasa, nu stau în a dormi într-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu perne de puf si plapumi de matase si nu stau nici în a avea o multime de slugi. Toate acestea sunt în afara de noi si n-au deloc de a face cu noi însine, cu sufletul nostru. Ceea ce se potriveste desavârsit cu sufletul nostru este modestia, dispretul banilor si averilor, dispretul slavei, nesinchiseala de cinstea data de multime, putina pretuire a tot ce-i omenesc, îmbratisarea saraciei, depasirea firii omenesti printr-o vietuire virtuoasa. Aceasta este adevarata vaza, aceasta este adevarata slava, aceasta este adevarata cinste.
            Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educatiei copiilor nostri. Si va voi explica acest lucru în cele ce urmeaza.

16. Îndata ce s-a nascut un copil, tatal nu-si da toata silinta ca sa-i orânduiasca viata si sa-i formeze caracterul, ci ca sa-l împodobeasca si sa-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur.
            Pentru ce faci asta, omule? Admit ca tu sa te împodobesti cu astfel de haine. Dar pentru ce îl înveti cu ele pe copil, care înca n-a gustat din aceasta nebunie? Pentru ce-i atârni în jurul gâtului podoaba? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun si priceput pedagog care sa-l formeze. Si mai lasi înca sa-i atârne copilului parul pe spate ca unei fete! Prin asta, de la început chiar, slabanogesti pe copil si molesesti taria firii lui. De la început sadesti în el dragostea zadarnica de bani si-l convingi ca trebuie sa pofteasca lucruri nefolositoare. Pentru ce-i faci înca mai mare ispita? Pentru ce îl cresti în dragostea celor materiale? Scriptura spune: «E o rusine pentru un barbat daca lasa sa-i creasca parul» (I Cor. 11: 14 ). Firea n-o vrea, Dumnezeu n-a îngaduit-o, este oprita, este un obicei pagânesc. Multi le atârna cercei de aur la urechi. Ar trebui ca si fetele sa se fereasca de asemenea podoabe. Voi, însa, aduceti aceasta pierzanie si peste baieti.

17. Poate ca multi râd de cuvintele mele ca de niste nimicuri. Nu sunt, însa, nimicuri, ci idei de foarte mare însemnatate. Daca o fata este crescuta în casa parinteasca în dragostea si patima dupa podoabe femeiesti, când va pleca din casa parintilor va fi de nesuferit sotului ei si greu de multumit si mai împovaratoare decât cei care strâng impozitele. V-am mai spus si altadata ca raul nu poate fi îndreptat din lume din pricina ca nici un om nu are grija de copii, nimeni nu le vorbeste despre feciorie, nimeni nu le spune despre curatia trupeasca si sufleteasca, nimeni nu-i învata sa dispretuiasca averile si maririle, nimeni nu le vorbeste despre poruncile vestite în Scripturi.

18. Ce se va întâmpla cu copiii nostri daca n-au, chiar din prima vârsta, educatori? Daca oamenii care au fost educati chiar de când s-au nascut si au fost instruiti pâna la batrânete nu reusesc totusi sa ajunga oameni desavârsiti, cât rau nu vor savârsi cei care de la începutul vietii lor au fost obisnuiti sa auda vorbindu-li-se numai despre lucrurile pamântesti? În vremea noastra fiecare parinte îsi da toata silinta sa instruiasca pe copiii lui în meserii, în arte, în stiinta, în oratorie, dar nici unul nu se intereseaza cât de putin sa educe sufletul lor.

19. Nu încetez de a va ruga, de a va ruga cu lacrimi, si a va cere ca, înainte de toate celelalte, sa dati copiilor vostri o buna educatie. Daca-ti iubesti copilul, arat-o prin educatia ce i-o dai. De altfel, ai si rasplata. Asculta ce spune Pavel: «... daca vor starui, cu întelepciune, în credinta, în dragoste si în sfintenie» (1 Tim. 2: 15 ). Daca ai nenumarate pacate adunate în constiinta ta, atunci nascoceste o iertare a pacatelor tale, si anume: creste un atlet pentru Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ti spun: „Nu-l lasa sa se casatoreasca. Trimite-l în pustie. Pregateste-l sa îmbratiseze viata monahilor”. Nu-ti spun asta! As vrea negresit si as dori ca toti sa îmbratiseze viata monahala, dar nu silesc pe nimeni, pentru ca o astfel de viata pare prea greu de purtat. Creste un atlet pentru Hristos! Învata-ti copilul din prima vârsta sa traiasca cu evlavie în lume!

20. Daca vei întipari în sufletul lui înca fraged învataturile cele bune, nimeni nu va putea sa i le desprinda; ele se întaresc ca si sigiliul aplicat pe ceara. Copilul, când e mic, tremura, se teme si are respect si de chipul tau, si de cuvintele tale, si de tot ce faci. Întrebuinteaza cum trebuie superioritatea ta. Tu esti cel dintâi care te vei bucura de bunatati daca ai un copil bun si, apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tau lucrezi pentru tine însuti.

21. Se spune ca margaritarele, îndata dupa prinderea lor, au înfatisarea unei picaturi de apa. Daca cel care pescuieste perla este un om iscusit, pune picatura în palma si misca podul palmei întorcând picatura pâna ce se rotunjeste exact si o face foarte rotunda si tare; dupa ce i s-a dat aceasta forma, nu mai este cu putinta sa i se mai dea alta. Ceea ce este fraged si înca n-a capatat o forma tare poate lua orice forma, pentru ca este usor de schimbat în alta forma; cui este tare, însa, si a primit taria în natura sa nu-i este usor sa iasa din natura sa si sa se schimbe în alta forma.

22. Dupa cum pictorii lucreaza cu multa grija si exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel si fiecare tata si mama trebuie sa-si dea silinta pentru desavârsirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în fata lor tabloul si-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos si adauga ce trebuie. Tot asa si voi, ca niste sculptori, întrebuintati tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepartati ce este de prisos, adaugati ce trebuie si uitati-va cu grija la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndeparta. Cu multa grija, în primul rând, alungati din sufletul lor desfrânarea, caci mai cu seama dragostea trupeasca tulbura sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învata-l sa fie cumpatat, sa privegheze, sa se roage cu staruinta si sa-si faca semnul crucii când spune sau face ceva.

23. Închipuie-ti ca esti un împarat care are sub conducerea sa un oras: sufletul copilului. Caci, într-adevar, sufletul este un oras. Dupa cum în oras unii fura, altii fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar altii fac toate de mântuiala si la întâmplare, tot astfel si în suflet sunt gânduri si gânduri. Unele se lupta împotriva pornirilor neîndreptatite ale sufletului, cum sunt soldatii în oras; altele se îngrijesc de buna stare a întregii locuinte a trupului, cum sunt oamenii de stat dintr-un oras; altele poruncesc, cum sunt conducatorii orasului; altele povestesc lucruri de rusine si desfrânate, cum sunt destrabalatii din oras; altele povestesc lucruri cuviincioase, cum sunt oamenii cumpatati si întelepti din oras; altele iubesc o viata plina de moleseala, ca femeile de la noi; altele spun prostii, ca si copiii; unora li se porunceste ca unor sclavi, cum sunt servitorii în oras; altele sunt nobile, cum sunt oamenii liberi din oras.

24. Avem, deci, nevoie de legi ca sa alunge gândurile rele, sa le aprobe pe cele bune si sa nu îngaduie ca gândurile rele sa puna stapânire pe cele bune. Daca într-un oras n-ar fi legi care sa îngradeasca libertatea hotilor, viata în oras ar fi grozav de tulburata; daca soldatii n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge totul; daca fiecare cetatean si-ar parasi starea si functia sa si ar urmari-o pe a altuia, s-ar nimici buna rânduiala din pricina lacomiei; tot asa este si cu sufletul copilului.

25. Sufletul unui copil este, deci, un oras: oras de curând zidit si întemeiat, oras care are cetateni straini ce n-au înca experienta nici unui lucru (astfel de cetateni sunt mai cu seama usor de format). Cei care au fost crescuti într-un fel rau de vietuire, cum sunt batrânii, sunt greu de schimbat, desi nu cu neputinta, caci, daca vor, pot si ei sa se schimbe. Cei tineri, însa, care n-au înca experienta vietii, vor primi cu usurinta legile toate.

26. Da asadar legi acestui oras, legi înfricosatoare si aspre pentru cetatenii orasului. Fii aparatorul legilor ce se calca. Nu-i de nici un folos sa dai legi daca nu cauti ca aceste legi sa fie puse în aplicare.

27. Da, deci, legi! Ai multa grija de ele. Legiuirea noastra este pentru bunul mers al întregii lumi. Astazi construim un oras. Cele patru simturi sa fie meterezele si portile orasului, iar întreg trupul sa fie ca un zid. Portile lui sunt: ochii, limba, auzul, mirosul si, daca vrei, pipaitul. Prin aceste porti intra si ies cetatenii acestui oras, cu alte cuvinte, prin aceste porti gândurile corup sau desavârsesc sufletul copilului.

28. Haide, deci, sa venim mai întâi la prima poarta, limba: caci limba este aceea care se întrebuinteaza cel mai mult. Mai înainte de toate celelalte, sa-i facem usi si zavoare, nu de lemn, nici de fier, ci de aur. Caci cu adevarat de aur este si orasul pe care-l construim. Dupa ce acest oras va fi gata construit, n-are sa locuiasca în el un om, ci însusi Împaratul tuturor. În cursul acestei lucrari veti vedea unde vom aseza palatul împaratesc al lui Dumnezeu. Asadar sa facem acestei porti usi si zavoare de aur, adica din cuvintele lui Dumnezeu, dupa cum spune Profetul: «Cuvintele lui Dumnezeu sunt în gura mea mai dulci decât mierea si fagurele, mult mai de pret decât aurul si pietrele pretioase» (Ps. 118: 103; 18: 11 ). Sa învatam pe copii sa aiba necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar si când merg, sa nu le aiba în chip silit, nici superficial si nici rar, ci continuu. Usile nu trebuie sa fie acoperite numai cu foite de aur, dimpotriva, sa fie facute groase si solide, lucrate în întregime din aur; în locul pietrelor batute pe dinafara, sa aiba pietre pretioase. Zavor al acestor usi sa fie crucea Domnului, facut în întregime din pietre pretioase, pus de-a curmezisul la mijlocul usilor. Daca vom face usi de aur atât de groase si le vom pune zavor, sa le facem lor si locuitori vrednici. Care sunt acestia? Sa învatam pe copil sa rosteasca totdeauna cuvinte cuviincioase si evlavioase. Sa avem multa grija sa alungam pe cetatenii straini, ca sa nu se strecoare printre locuitorii acestui oras oameni amestecati si stricati, adica: cuvinte de insulta, de batjocura, cuvinte necugetate, de rusine, lumesti; pe toate acestea sa le alungam. Nimeni sa nu intre prin aceste porti. Sa intre numai Împaratul (Iez. 44: 2 ). Lui si celor ai Lui sa-I fie deschisa aceasta poarta, ca sa se spuna si despre ea: «Aceasta este poarta Domnului, iar dreptii vor intra prin ea» (Ps. 117: 19 ), precum si cuvintele lui Pavel: «Daca este vreun cuvânt bun, spre zidire, sa fie folositor ascultatorilor» (Efes. 4: 29 ). Gura sa rosteasca cuvinte de multumire si cântece sfinte. Sa vorbeasca totdeauna despre Dumnezeu si despre filosofia cea de sus.

29. Cum va fi cu putinta aceasta? Prin ce mijloace vom învata pe copii sa se poarte astfel? Daca vom supraveghea cu multa grija toate cuvintele lor. Cu copilul, lucrul este foarte usor. Cum? Copilul nu se lupta nici pentru bani, nici pentru mariri. Este copil înca. Nu-l preocupa nici femeia, nici grija de copii si nici grija de casa. Cine i-ar da, deci, prilej ca sa insulte si sa huleasca? Cel mult daca se cearta cu cei de o vârsta cu el.

30. Pune, deci, numaidecât copilului lege ca sa nu ocarasca pe nimeni, sa nu huleasca pe nimeni, sa nu se jure, sa nu înjure, sa nu se bata. Când îl vezi ca-ti calca legea, pedepseste-l, uneori printr-o cautatura aspra si severa, alteori prin cuvinte usturatoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; desteapta-i uneori ambitia prin cuvinte magulitoare de a fi mai bun decât altii, alteori fagaduieste-i rasplata pentru o purtare buna. Nu-l bate mereu si fara socoteala, ca sa nu-l obisnuiesti sa fie crescut prin bataie. Daca se va obisnui sa fie educat numai prin bataie, va învata sa dispretuiasca bataia. Iar daca a învatat sa dispretuiasca bataia, ai stricat totul. Dimpotriva, sa se teama de bataie, dar sa n-o primeasca. Sa fie miscat biciul, dar sa nu cada pe spatele copilului. Amenintarile sa nu mearga pâna la fapta. Dar sa nu creada ca se reduc numai la amenintari cuvintele tale. Amenintarea atunci este buna, când este crezut ca se va traduce în fapta. Caci, daca cel ce a gresit îti afla gândul, va dispretui si amenintarea si bataia. Dimpotriva, sa se astepte sa fie pedepsit, dar sa nu-l pedepsesti, ca sa nu se stinga teama de pedeapsa, ci teama sa ramâna ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toti spinii sau ca o cazma ascutita ce sapa pâna în adânc. Când vei vedea ca teama are bune rezultate, fii blând. Firea omeneasca are nevoie si de blândete.

31. Învata pe copil sa fie îngaduitor si bun cu oamenii. Daca-l vei vedea ca înjura si insulta pe servitor, nu trece cu vederea acest lucru, ci pedepseste-l pe copil. Daca stie ca nu-i este îngaduit sa înjure si sa insulte sluga, cu atât mai mult nu va înjura si insulta pe ceilalti oameni. Închide-i gura la orice cuvânt rau si urât. Daca-l vei vedea ca huleste pe cineva, astupa-i gura si îndreapta-i limba spre propriile sale greseli si scaderi.

32. Sfatuieste si pe mama sa-i dea copilului astfel de învataturi; tot asa si pe pedagog, ca si pe servitorul ce-l însoteste la plimbare, pentru ca toti la un loc sa-i fie paznici si sa observe ca nu cumva sa iasa din gura copilului, prin usile cele de aur, acele cuvinte urâte si rele.

33. Sa nu crezi ca-ti trebuie mult timp ca sa ajungi la bune rezultate. Îti sunt de-ajuns doua luni si ai reusit în totul daca de la început îl observi, îl ameninti si pui atât de multi supraveghetori. Buna lui deprindere se preface într-o a doua natura.

34. Asadar, aceasta poarta va ajunge o poarta vrednica de a intra prin ea Domnul numai daca nu se vor rosti nici cuvinte de rusine, nici cuvinte necugetate si nici un alt cuvânt rau, ci numai cele ce se cuvin Stapânului. Daca cei care instruiesc pe copiii lor pentru a fi buni ostasi, îi iau de mici si-i învata sa traga cu arcul, sa se îmbrace cu haine ostasesti, sa calareasca, fara ca vârsta copiilor sa le fie o piedica, cu cât mai mult trebuie ca aceia care se pregatesc pentru oastea cereasca sa se îmbrace cu toata aceasta podoaba împarateasca! Sa fie învatat, deci, copilul sa cânte psalmi lui Dumnezeu, spre a nu-si petrece vremea cu cântece de rusine si povestiri nefolositoare.

35. Asa sa fie întarita aceasta poarta. Sa fie alesi acei cetateni despre care am vorbit. Pe ceilalti sa-i omorâm înlauntru, cum omoara albinele pe trântori si nu-i lasa nici sa iasa afara, nici sa bâzâie.

36. Sa mergem acum si la alta poarta. Care este aceasta? E aproape de cea dintâi si se înrudeste cu ea. Este auzul. Cetatenii primei porti ies dinlauntru în afara si nici unul nu intra prin ea; cetatenii portii a doua intra din afara si nici unul nu iese prin ea. Prin urmare, se înrudesc mult cele doua porti. Daca nu se îngaduie nici unui gând stricat si rau sa-i calce pragurile, nu va face greutati nici gurii. Cel care nu aude lucruri rusinoase sau rele nici nu rosteste lucruri de rusine. Dar daca va fi larg deschisa tuturor, o va pângari si pe aceea si va produce tulburare tuturor celor dinlauntru. Poate ca ar fi trebuit sa spun toate aceste lucruri despre auz mai înainte, ca sa astup mai dinainte intrarea.

37. Copiii sa nu auda nici un cuvânt nelalocul lui, nici de la servitori, nici de la pedagog, nici de la îngrijitori. Dupa cum plantele când sunt mici si plapânde au nevoie de mai multa îngrijire, tot astfel si copiii. Sa ne îngrijim sa le luam pedagogi buni ca sa le punem o buna temelie chiar de la început si sa nu primeasca din frageda vârsta ceva rau.

38. Sa n-auda copilul basme prostesti si babesti. Iata ce se spune în astfel de basme: „Cutare s-a îndragostit de cutare”. Sau: „Fiul împaratului si fiica cea mai mica au facut cutare si cutare lucru”. Asemenea povestiri sa nu auda copiii. Dimpotriva, sa auda alte povestiri, fara aluzii urâte, ci pline de multa simplitate si curatie. Se poate sa le auda din gura servitorilor si din gura celor ce-l însotesc pe copil la plimbare, dar nu din gura tuturor, caci nu-i îngaduit tuturor servitorilor sa se amestece în educatia copilului. Cei care ne ajuta în opera noastra trebuie sa fie oameni priceputi, ca unii ce au sa se apropie de statuia pe care o facem pentru Dumnezeu. Daca am fi constructori si am zidi o casa pentru un om de seama, n-am îngadui servitorilor sa se apropie fara nici un rost de constructie. Oare n-ar fi absurd ca acum, când zidim un oras si crestem cetateni pentru Împaratul ceresc, sa îngaduim tuturor, fara deosebire, sa se amestece în lucrul nostru? Sa ne luam, deci, în ajutor numai pe acei servitori care sunt priceputi si de folos. Daca nu avem nici unul, sa tocmim unul cu leafa, barbat virtuos, si sa-i dam mâna libera spre a ne ajuta în opera noastra.

39. Sa nu auda, deci, copilul basme prostesti si babesti. Când este plictisit din pricina lectiilor, povesteste-i istorisiri sfinte - caci sufletului îi place sa auda povestiri din vechime. Povesteste-i, facându-l sa-si uite de joaca; doar tu cresti un filosof, un atlet si un cetatean al cerurilor.
            Povesteste-i asa:
            „La început un tata avea doi copii; ei erau frati”.
            Opreste-te putin, apoi adauga:
            „Amândoi aveau aceeasi mama. Unul era mai în vârsta, celalalt mai tânar. Cel mai în vârsta era plugar, iar cel mai tânar era pastor. Cel mai tânar îsi ducea turmele sale la pascut pe câmpii si pe malurile marii”.
            Îndulceste povestirile ca sa fie placute copilului, spre a nu-i obosi sufletul:
            „Celalalt frate semana ogoarele si planta pomi. Odata s-au gândit sa cinsteasca prin rodul ostenelilor lor pe Dumnezeu. Pastorul a luat ce-a avut mai bun în turma lui si l-a jertfit lui Dumnezeu”.
            Nu-i cu mult mai bine sa povestesti aceste lucruri în locul povestirii neadevarate despre oile cu lâna de aur? Apoi desteapta interesul copilului. Poti s-o faci prin povestire. Sa nu adaugi de la tine nimic neadevarat, ci numai ceea ce-i scris în Scriptura:
            „Când l-a adus lui Dumnezeu jertfa ce a avut mai bun în turmele sale, îndata s-a pogorât foc din cer, a rapit toata jertfa si a dus-o la jertfelnicul cel de sus. Fratele cel mai mare n-a facut asa. S-a dus, si-a oprit pe cele mai bune din roadele sale pentru sine si a jertfit lui Dumnezeu fructe mai putin bune. Dumnezeu nici nu S-a uitat la ele, S-a întors si le-a lasat sa ramâna pe pamânt. Jertfa celuilalt frate, însa, a primit-o sus, la El. Asa se întâmpla si cu administratorii mosiilor: stapânul cinsteste pe cel care-i aduce roadele mosiei si-l pofteste în casa, iar pe altul, de care nu e multumit, îl lasa afara. Tot asa s-a întâmplat si aici. Ce a urmat dupa aceasta? Fratele mai mare s-a întristat, ca unul ce fusese dispretuit si dezaprobat de Dumnezeu, si era mâhnit. Si Dumnezeu i-a spus lui: „Pentru ce esti trist? Nu stiai ca aduci lui Dumnezeu darurile tale? Pentru ce M-ai insultat? Pentru ce Mi-ai jertfit roade mai putin bune?
            Daca vrei sa vorbesti mai simplu, spune:
            „Acela neavând ce raspunde, a stat linistit”.
            Sau, mai bine:
            „A tacut”.
            „Dupa aceasta, vazând pe fratele sau mai mic i-a spus: Hai sa iesim la câmp. Fratele cel mai mare, prinzând cu viclenie pe cel mai mic, l-a omorât. Si credea ca poate sa se ascunda de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit la el si i-a spus: Unde este fratele tau? - Nu stiu, a raspuns el, nu sunt pazitorul fratelui meu! Atunci Dumnezeu i-a spus: Iata, sângele fratelui tau striga catre Mine!”
            Sa stea alaturi si mama când sufletul copilului este format cu astfel de povestiri; ca sa-ti ajute si ea si sa laude cele spuse de tine.
            „Ce s-a întâmplat apoi? Dumnezeu a primit în cer pe fratele ucis; desi a murit, el traieste sus în cer”.
            Copilul primeste aceasta învatatura despre înviere. Copilul crede, chiar daca i se spun lucruri imposibile, ca de exemplu: „Si l-a facut semizeu”. Copilul nu stie ce este un semizeu, dar pricepe ca trebuie sa fie ceva mai mare decât omul si îndata se minuneaza. Cu atât mai mult când va auzi despre înviere si ca sufletul lui s-a suit în cer.
            „Si a luat Dumnezeu pe fratele cel mai tânar sus; celalalt, însa, a trait multi ani, dar necontenit în suferinta, cu frica si cu cutremur; a suferit nenumarate chinuri si era pedepsit în fiecare zi” (Fac. 4: 1-12 ). Vorbeste-i cu tarie despre pedeapsa data lui de Dumnezeu; nu-i spune numai: „ca va fi gemând si tremurând pe pamânt”. Copilul nu poate pricepe ce valoare au aceste cuvinte, asa ca trebuie sa-i spui:
            „Dupa cum tu, când stai înaintea învatatorului, esti cuprins de spaima, tremuri si te temi daca e vorba sa fii batut, tot asa a trait toata viata lui si fratele mai vârstnic, pentru ca a pacatuit înaintea lui Dumnezeu”.

40. E destul atât pentru copil. Spune-i aceasta povestire seara, în timpul cinei. Mama sa-i povesteasca aceeasi istorisire din nou. Apoi, dupa ce a auzit-o de mai multe ori, cere-i s-o povesteasca si el: „Spune-mi povestirea”, ca sa se simta si el onorat de a o povesti. Când va stapâni povestirea îi vei spune si folosul ce-l putem scoate din ea. Cu toate ca sufletul copilului, care a auzit povestirea, stie sa scoata prin propriile sale puteri folosul si învatatura din ea înainte de a i le spune tu, totusi spune-i si tu.
            „Vezi cât de mare rau este lacomia, cât de mare rau este sa invidiezi pe fratele tau? Vezi cât de mare rau este sa-ti închipui ca poti sa te ascunzi de Dumnezeu? El vede totul, chiar pe cele savârsite întru ascuns”.
            Numai aceasta învatatura daca ai sadi în sufletul copilului, ai facut mult si nu mai ai nevoie de pedagog. Frica de Dumnezeu va sta necontenit lânga copil si negresit îl va zgudui mai mult decât frica de orice alt pedagog.

41. Nu te margini la atât numai, ci ia-l de mâna si du-l la biserica! Cauta sa-l duci mai cu seama atunci când se citeste aceasta povestire. Îl vei vedea cum se bucura, cum sare în sus si se veseleste ca stie ceea ce toti ceilalti nu stiu înca. O ia înaintea celui ce citeste povestirea, recunoaste cele citite si-i foloseste mult. În felul acesta povestirea se întipareste în mintea sa.

42. Se mai pot scoate si alte învataturi folositoare din aceasta povestire. Învata-l deci:
            „Nu trebuie sa fim tristi când suferim ceva nedrept. Dumnezeu ne arata aceasta, chiar de la început, prin acest frate nedreptatit. Pentru ca a facut fapte placute înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luat, când a murit, sus în cer”.

            43. Când s-a întiparit povestirea aceasta în mintea copilului, povesteste-i alta, tot despre doi frati, si spune-i:
            „Erau iarasi doi frati, si tot asa, unul mai în vârsta si altul mai tânar. Cel mai în vârsta se ducea la vânatoare, iar cel mai tânar statea pe lânga casa”.
            Aceasta povestire este cu mult mai placuta decât cea dintâi pentru ca are mai multe peripetii, si fratii erau mai în vârsta.
            „Acesti doi frati erau si gemeni. De când s-au nascut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatal pe cel mai mare. Acesta îsi petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe când cel mai tânar statea acasa. O data tatal, când a îmbatrânit, a spus copilului pe care-l iubea: „Pentru ca am îmbatrânit, fiule, du-te si pregateste-mi un vânat, adica prinde-mi o caprioara sau un iepure, adu-mi-l si frige-l, ca sa manânc si sa te binecuvintez”. Celui mai mic nu i-a spus asa ceva. Mama a auzit cele spuse de tatal. A chemat pe fiul cel mai mic si i-a spus: „Fiule, pentru ca tatal tau a poruncit fratelui tau sa aduca un vânat ca sa manânce si sa-l binecuvinteze, asculta-ma. Du-te la turma, ia niste iezi tineri si frumosi si adu-mi-i, iar eu voi face din ei o mâncare asa cum îi place tatalui tau. Tu îi vei duce-o ca sa manânce si ca sa te binecuvinteze”. Tatal avea vederea slaba din pricina batrânetii. Dupa ce fratele cel mai tânar a adus iezii, mama i-a gatit. A pus mâncarurile pe o tablie si le-a dat fiului celui mai tânar, care le-a dus tatalui sau. L-a îmbracat si cu piei de capra ca sa nu-l cunoasca, deoarece el era fara par, pe când fratele sau era paros; asa putea sa-l ascunda ca sa nu cunoasca tatal înlocuirea. Si asa l-a trimis la tatal lui. Tatal, închipuindu-si ca este fiul lui cel mai mare, a mâncat si si-a binecuvântat fiul. Mai târziu, dupa ce daduse binecuvântarea, a venit si fiul cel mai mare si i-a dat vânatul. Când a aflat cele întâmplate, a început sa se vaite si sa plânga”.

44. Vezi câte foloase se nasc din aceasta povestire? Nu spune toata povestirea, caci vezi câte învataturi folositoare poti scoate din ea. În primul rând copiii vor respecta si vor cinsti mult pe parintii lor când vad cât de cautata este binecuvântarea acestora. Vor prefera sa ia nenumarate lovituri decât sa fie blestemati de parinti. Daca povestile babesti pun atâta stapânire pe sufletul copilului, încât îsi închipuie ca sunt adevarate cele povestite, cum oare n-ar pune stapânire pe sufletul lui si nu l-ar umple de multa teama, când i s-ar spune istorisiri cu totul adevarate?
            Tot din aceasta istorisire vei mai scoate învatatura ca trebuie sa dispretuim pântecele, lacomia pântecelui. Povesteste-i si acea parte a istorisirii, ca cel mai în vârsta n-a avut nici un folos de pe urma dreptului de întâi nascut, caci din pricina neînfrânarii pântecelui si-a vândut dreptul de întâi nascut.

45. Mai târziu, dupa ce copilul a înteles bine aceasta povestire, îi vei cere iarasi, în alta seara:
            „Spune-mi povestirea cu cei doi frati!”
            Daca va începe sa o spuna pe cea cu Cain si Abel, opreste-l si spune-i:
            „Nu ti-o cer pe aceasta, ci pe aceea cu ceilalti doi frati, în care tatal a dat binecuvântarea”.
             Da-i un fragment din ea, ca sa-si aduca aminte, si nu-i spune înca numele fratilor. Dupa ce-ti va istorisi tot ce i-ai spus, continua si spune:
            „Asculta ce s-a mai întâmplat. Fratele cel mai în vârsta cauta iarasi, ca si în povestirea de mai înainte, sa omoare pe fratele sau si astepta moartea tatalui lor. Mama a aflat de gândul lui si temându-se l-a trimis în alta parte pe fiul cel mai tânar”.