Sfanta Treime, manastirea Sucevita

Precizare: acest site reproduce, cu permisiunea autorului, cartea "Cum sa ne mantuim" aparuta in doua editii, prima editie la editura Scara, Bucuresti, iar a doua la editura Credinta Stramoseasca, Iasi. Este posibil ca pe acest site, cu timpul, sa public si alte articole semnate de acelasi autor, sau altele care consider ca se incadreaza pe profilul acestui site. Toate articolele vor avea la sfarsit trimiterea catre sursa unde au aparut.

Avva Dorotei
Sfantul Efrem Sirul
Sfantui Ioan Casian
Sfantul Ioan Gura de Aur
Sfantul Teodor Studitul
Sfantul Simeon Noul Teolog
Sfantul Nicodim Aghioritul
Sfantul Teofan Zavoratul
Sfantul Ignatie Briancianinov
Sfantul Siluan Athonitul
Sfantul Dimitrie al Rostovului
Diverse articole
web links



           


SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
CUVANT DESPRE RUGACIUNEA INIMII II
~ 01 ~ + ~ 02 ~


            Daca monahii sunt opriti a nazui înainte de vreme la aducerea prinosului de rugaciune cu mintea în biserica inimii, cu atât mai mult sunt opriti de la aceasta mirenii. Au avut prea-adânca rugaciune a inimii Sfântul Andrei, nebunul pentru Hristos, si alti câtiva mireni, foarte putini la numar: aceasta este o exceptie si un lucru cât se poate de rar, care nu poate sluji nicicum drept regula pentru toti. A te socoti pe sine în rândul acestor personalitati de exceptie nu este altceva decât amagire de sine prin parerea de sine, înselare ascunsa înaintea înselarii vadite. Paisie Velicikovski, în scrisoarea catre staretul Teodosie, graieste: „Cartile Parintesti, mai ales cele care învata la adevarata ascultare, trezvia mintii si Iinistire, la luarea-aminte si rugaciunea mintii, adica rugaciunea care se savârseste cu mintea în inima, se potrivesc numai cinului calugaresc, iar nu tuturor crestinilor dreptslavitori îndeobste. Purtatorii de Dumnezeu Parinti, înfatisând învatatura despre aceasta rugaciune, spun ca începutul si neclintita ei temelie este adevarata ascultare, din care se naste adevarata smerenie‚ iar smerenia pazeste pe cel ce se nevoieste întru rugaciune de toate înselarile ce urmaresc pe cei cu rânduiala de sine (idioritmici). Adevarata ascultare calugareasca si desavârsita taiere întru toate a voii si întelegerii proprii nu poate fi dobândita de mireni. Si cum sa fie cu putinta mirenilor, fara ascultare, întru rânduiala de sine, careia îi urmeaza înselarea, a se sili la un lucru atât de grozav si înfricosat, adica la rugaciunea mintii, fara nici o povatuire? Cum sa fuga ei de înselarile vrajmasesti cele de multe feluri sl cu multe chipuri, pornite cu viclenie asupra acestei rugaciuni si a lucratorilor ei? Atât de înfricosat este acest lucru, adica rugaciunea, rugaciunea nu doar a mintii, adica savârsita cu mintea în chip ne maiestru, ci rugaciunea lucrata în chip maiestru cu mintea în inima, ca si adevaratii ascultatori, nu doar cei care si-au taiat, ci si cei care si-au omorât desavârsit voia si socotinta lor înaintea parintilor lor, se afla totdeauna în frica si cutremur, temându-se si tremurând ca nu cumva sa patimeasca în aceasta rugaciune vreo înselare, chiar daca Dumnezeu îi si pazeste totdeauna de aceasta pentru smerenia lor cea adevarata, pe care au dobândit-o, cu harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea ascultarii lor celei adevarate. Cu atât mai mult mirenii, care traiesc fara ascultare, daca se vor sili la rugaciune doar din citirea unor asemenea carti, îi pândeste primejdia de a cadea în vreo înselare din cele care se întâmpla celor ce încep de capul lor nevointa acestei rugaciuni. Aceasta rugaciune a fost numita de catre sfinti maiestrie a maiestriilor: cine, dar, poate sa o învete fara mester, adica fara povatuitor încercat? Aceasta rugaciune este sabie duhovniceasca, daruita de Dumnezeu pentru junghierea vrajmasului sufletelor noastre. Rugaciunea aceasta a stralucit ca soarele numai printre monahi, mai ales în tinuturile Egiptului, precum si în tinuturile Ierusalimului, în muntii Sinaiului si Nitriei, în numeroase locuri ale Palestinei si în multe alte locuri, însa nu pretutindeni, precum se si vede limpede din Viata Sfântului Grigorie Sinaitul. Acesta a înconjurat tot Sfântul Munte si, dupa ce a cercetat cu osârdie pe lucratorii acestei rugaciuni, nu a aflat pe nimeni care sa aiba habar cât de putin de aceasta rugaciune. De aici se vede Iimpede ca daca într-un loc sfânt ca acela Preacuviosul Grigorie nu a aflat nici un lucrator al rugaciunii, înseamna ca si în multe alte locuri lucrarea acestei rugaciuni era necunoscuta printre monahi; iar unde se îndeletniceau cu ea, unde ea stralucea între monahi ca soarele, acolo era pazita lucrarea acestei rugaciuni ca o taina mare si negraita, stiuta doar lui Dumnezeu si lucratorilor ei. Poporului mirean, lucrarea acestei rugaciuni îi era cu totul necunoscuta. Acum însa, dupa tiparirea cartilor Parintesti, vor afla despre ea nu doar calugarii, ci si crestinii toti. Din aceasta pricina ma tem si ma cutremur ca nu cumva din pricina sus-zisa, adica a intrarii de capul propriu, fara povatuitor, în nevointa acestei rugaciuni, unii ca acestia sa nu cada în înselare, de care Hristos Mântuitorul sa izbaveasca prin harul Sau pe toti cei ce vor sa se mântuiasca”. […] În cuvântul despre ascultare, Sfântul Ioan graieste: „Lupta-te necontenit cu gândul, întorcându-l în sine atunci când zboara: Dumnezeu nu cere rugaciune fara împrastiere de la ascultatori. Nu te necaji atunci când esti furat, ci fii senin, întorcându-ti în chip statornic mintea la sine”. Aici este predanisit mijlocul de a ne ruga cu luare-aminte, atât cu glasul cât si numai cu mintea. În rugaciunea cu luare-aminte nu este cu putinta sa nu ia parte si inima, precum a zis Preacuviosul Marcu. „Mintea care se roaga fara împrastiere strâmtoreaza inima”. Astfel, cine ce se va ruga dupa metoda propusa de Sfântul Ioan Scararul, acela se va ruga si cu gura, si cu mintea, si cu inima; acela, sporind în rugaciune, va dobândi rugaciunea mintii si a inimii, va atrage la sine harul Dumnezeiesc, precum se vede din cuvintele sus-pomenite ale marelui povatuitor al monahilor. Ce ne putem dori mai mult? Nimic. La ce fel de înselare poate sa duca îndeletnicirea cu acest chip de rugaciune? La nici unul. Singura primejdie este împrastierea, de care rugatorul îsi da limpede seama, de care începatorii sufera totdeauna si care poate fi neîntârziat tamaduita prin închiderea gândului în cuvintele rugaciunii, nimicita prin milostivirea si ajutorul lui Dumnezeu, la vremea potrivita, în urma unei nevointe statornice. […]
            Foarte bun mijloc spre a deprinde rugaciunea lui Iisus e cel cu care ne îmbie ieromonahul Dorotei, nevoitor si scriitor ascetic rus. „Cine se roaga cu gura”, spune acest ieromonah, „iar de suflet nu-i pasa si inima nu si-o pazeste, unul ca acesta se roaga vazduhului, iar nu lui Dumnezeu, si în desert se osteneste: fiindca Dumnezeu ia aminte la minte si la râvna, iar nu la multa graire. Omul trebuie sa se roage cu toata osârdia sa: din sufletul sau, si din mintea sa, si din inima sa, cu frica de Dumnezeu, din toata puterea sa. Rugaciunea mintii nu îngaduie intrarea în camara cea launtrica nici raspândirii, nici gândurilor spurcate. Vrei sa deprinzi lucrarea rugaciunii mintii si inimii? O sa te învat. Ia aminte cu râvna si cu întelegere, asculta-ma, iubitul meu. La început trebuie sa faci rugaciunea lui Iisus cu glasul, altfel spus cu gura, cu limba si cu graiul, fara sa te auda altcineva decât tu însuti. Când gura, limba si simturile se vor satura de rugaciunea rostita cu glas tare, atunci aceasta se va curma si va începe sa fie spusa în soapta. Dupa aceea, trebuie a o cugeta cu mintea, a patrunde si a lua aminte totdeauna la simtirea .gâtlejului. Atunci, rugaciunea mintii si inimii va începe la porunca (adica prin lucrarea harului Dumnezeiesc), de la sine, neîncetat, a rasari, a se purta si lucra, în toata vremea, în orice lucrare, în tot locul”. Fericitul staret, ieromonahul Serafim de Sarov, predaniseste începatorului, potrivit obiceiului de obste care era de mai înainte în manastirea Sarovului, sa faca neîncetat rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. „La rugaciune”, povatuieste staretul, „ia aminte la tine însuti, adica aduna-ti mintea si uneste-o cu sufletul. La început, o zi, doua si mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, pe bucati, luând aminte la fiecare cuvânt în parte. Când Domnul va încalzi inima ta cu caldura harului Sau si te va uni într-un singur duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în tine fara încetare si va fi pururea cu tine, desfatându-te si hranindu-te. […]
            Este învederat ca mijloacele cu care îmbie ieromonahul Dorotei si staretul Serafim sunt totuna cu mijlocul cu care îmbie Sfântul Ioan Scararul: însa Sfântul Ioan a înfatisat mijlocul sau cu deosebita limpezime. Acest Parinte face parte dintre cei mai vechi si mai vestiti povatuitori ai monahismului, recunoscut ca atare de Biserica Universala; sfintii scriitori de mai târziu fac trimitere la el ca la un dascal vrednic de crezare, ca la un vas viu al Sfântului Duh. Pe acest temei, noi propunem cu toata nadejdea cea buna mijlocul lui, spre întrebuintare de obste, iubitilor parinti si frati, nu doar celor ce vietuiesc în manastiri, ci si celor ce vietuiesc în lume având dorinta nefatarnica de a se ruga fara prefacatorie, cu spor si în chip bineplacut lui Dumnezeu. Acest mijloc nu poate fi înlaturat: înlaturarea lui din rugaciune ar însemna înlaturarea din ea a luarii-aminte, iar fara luare-aminte rugaciunea nu este rugaciune. Ea este moarta! Ea este graire în desert nefolositoare, de suflet vatamatoare, jignitoare fata de Dumnezeu! Cel ce se roaga cu luare-aminte se roaga negresit, mai mult sau mai putin, folosind acest mijloc. Daca luarea-aminte la rugaciune se va înmulti si întari, negresit se va arata chipul de rugaciune cu care îmbie Dumnezeiescul Ioan. „Cere prin plâns”, spune el, „cauta prin ascultare, bate prin îndelunga rabdare: ca cel ce cere astfel va primi, si cel ce cauta va afla, si celui ce bate i se va deschide (Mt. 7, 8)”.
            Cercarea nu va întârzia sa arate ca atunci când se întrebuinteaza acest mijloc, mai cu seama la început, cuvintele trebuie rostite foarte rar, ca mintea sa izbuteasca a intra în cuvinte ca în niste forme; la aceasta nu se poate ajunge când citirea e grabnica. Mijlocul Sfântului Ioan este cel mai la îndemâna si când ne îndeletnicim cu rugaciunea lui Iisus, si când citim alte rugaciuni în chilie, chiar când citim Scriptura si cartile Parintilor. Nevoitorul trebuie sa-l deprinda spunând cuvintele rugaciunii rar ca si cum ar silabisi. Cel care s-a deprins cu acest mijloc a dobândit rugaciunea gurii, a mintii si a inimii, proprie oricui duce viata faptuitoare. Preasfintitul Calist, patriarhul Constantinopolului, cugeta astfel despre rugaciune: „Rugaciunea neîncetata sta în necurmata chemare a numelui Iui Dumnezeu. Fie ca sta cineva de vorba, fie ca sade, fie ca umbla, lucreaza ceva, manânca sau cu vreun alt lucru se îndeletniceste, este dator a chema numele lui Dumnezeu în toata vremea si în tot locul, dupa porunca Scripturii: Neîncetat rugati-va (Tes. 5, 17). În acest chip sunt nimicite toate încercarile vrajmasului. Trebuie sa ne rugam cu inima; trebuie sa ne rugam si cu gura, atunci când suntem singuri; iar de se afla cineva în târg, sau în tovarasia altora, acela nu trebuie sa se roage cu gura, ci doar cu gândul. Trebuie pazita privirea, si se cuvine a cauta totdeauna în jos, pentru a ne pazi de împrastiere si de cursele vrajmasului. Desavârsirea rugaciunii sta în a fi rostita aceasta catre Dumnezeu fara abaterea mintii spre împrastiere, când toate gândurile si simtamintele omului se aduna într-o singura rugaciune. Rugaciunea si cântarea psalmilor trebuie savârsite nu doar cu mintea, ci si cu gura, dupa cuvântul Prorocului David: Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va grai lauda Ta (Ps. 50, 16). Si Apostolul, aratând ca e de trebuinta si gura, a grait: Sa aducem lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica roada buzelor ce se marturisesc numelui Lui (Evr. 13, 15)”. Preacuviosul Varsanufie cel Mare i-a raspuns unui ieromonah care îl întreba cum se cuvine sa se roage: „Trebuie sa te îndeletnicesti câtva timp cu cântarea psalmilor, trebuie sa te rogi câtva timp si cu gura; este de trebuinta vreme si pentru a-ti cerceta, si pazi gândurile. Cine are la prânz multe mâncaruri felurite manânca mult si cu placere, iar cel care în fiecare zi întrebuinteaza una si aceeasi mâncare nu doar ca o manânca fara placere, ci uneori simte, poate, chiar greata fata de ea. Asa se întâmpla si în privinta tagmei noastre. În cântarea de psalmi si în rugaciunea cu gura nu te lega, ci fa cât îti va da tie Domnul. Nu parasi nici citirea, nici rugaciunea launtrica. Putin dintr-una, putin din cealalta, si asa vei trece ziua bine placând lui Dumnezeu. Parintii nostri cei desavârsiti nu aveau pravila anume, ci de-a lungul întregii zile împlineau pravila lor: se îndeletniceau câtva timp cu cântarea psalmilor, câtva timp spunea rugaciuni cu gura, îsi cercetau câtva timp si gândurile; se îngrijeau putin, dar o faceau si de mâncare: iar toate acestea le faceau cu frica de Dumnezeu”. Asa cugeta si povatuia pe fratele Preacuviosul Parinte, ce se afla în mare sporire cât priveste rugaciunea. Cercarea învata pe tot cel ce se îndeletniceste cu rugaciunea ca rostirea întrucâtva auzita a rugaciunii lui Iisus si, îndeobste, a tuturor rugaciunilor, ajuta ca mintea sa nu fie rapita de împrastiere. De se întâmpla vreo navalire puternica a vrajmasului, când se face simtita o slabire a vointei si întunecare a mintii, rugaciunea cu glas este neaparat trebuincioasa. Rugaciunea glasului întru luare-aminte e, totodata, si a mintii si a inimii. […]
            Darul se da celui ce s-a smerit si s-a urgisit pe sine în fata maretiei darului; darul se da celui care s-a lepadat de voia sa si s-a încredintat voii lui Dumnezeu; darul se da celui ce îmblânzeste si omoara în sine trupul si sângele, ce îmblânzeste si omoara în sine cugetarea trupeasca prin poruncile Evangheliei. Viata rasare potrivit cu treapta acestei omorâri. Venind pe neasteptate, numai dupa bunavointa sa, ea împlineste si desavârseste omorârea începuta de bunavoia omului. Cei nechibzuiti, încapatânati, mânati de parerea de sine si rânduiala de sine, cautatorii starii înalte de rugaciune, sunt totdeauna pecetluiti cu pecetea lepadarii, potrivit hotarârii legii duhovnicesti (Mt. 22, 12-13). Îndepartarea acestei peceti este foarte anevoioasa, în cea mai mare parte cu neputinta. Care-i pricina? Iat-o: trufia si parerea de sine, care duc în amagirea de sine, în partasia cu dracii si în robia lor, nu lasa pe om sa vada cât de gresita si de primejdioasa e starea sa, nu îl lasa sa vada nici amara partasie cu dracii, nici jalnica, omorâtoarea lor robie. „Îmbraca-te întâi cu frunze, si apoi, când va porunci Dumnezeu, vei aduce si roade”, au zis Parintii. La început sa dobândesti rugaciune cu luare-aminte: celui curatit si pregatit prin rugaciunea cu luare-aminte, slefuit, întarit de poruncile Evangheliei, întemeiat pe ele, Dumnezeu, Atotmilostivul Dumnezeu, îi da la vremea potrivita rugaciunea harica. […]
            Cel ce a priceput ca în vremurile de acum comoara mântuirii si a desavârsirii crestine este ascunsa în cuvintele graite de catre Duhul Sfânt ori sub înrâurirea Lui, adica în Sfânta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, sa se bucure duhovniceste pentru aflarea unei cunostinte ce are un folos de capatâi, sa se ascunda cu totul de lume în viata cea cucernica, sa mearga si, vânzând toate câte le are, sa cumpere tarina în care e ascunsa mântuirea si desavârsirea (Mt. 13, 44). Pentru studierea temeinica a Scripturii, avându-se cuvenita faptuire, este nevoie de vreme îndelungata. Dupa studierea temeinica a Scrip­turii, nevoitorul se poate atinge, cu cea mai mare fereala, cerând mereu ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciune si plâns, din saracia duhului, si de acele lucrari care duc la desavârsire. Un oarecare sfânt monah povestea despre sine ca de-a lungul a doisprezece ani a studiat scrierile Sfintilor Parinti, ducând viata obisnuita, a unui calugar de chinovie (obste nn); dupa scurgerea acestui rastimp, s-a hotarât a face cunostinta în chip lucrator cu adânca lucrare monahala a carei cunoastere teoretica o dobândise prin citire si, pesemne, dupa felul acelei vremi, din împreuna-vorbiri cu Parintii sporiti. Sporirea monahala merge neasemuit mai încet sub calauzirea prin citire decât sub calauzirea unui povatuitor duhovnicesc.
            Ceea ce a scris fiecare sfânt scriitor este scris din asezarea lui harica si din lucrarea lui, potrivit asezarii si lucrarii lui: trebuie luat aminte cu osebire la acest lucru! Sa nu ne lasam atrasi si extaziati de o carte ce parca este scrisa cu foc, care povesteste despre stari si lucrari înalte, care nu ne sunt proprii. Citirea unei astfel de carti, înfierbântând închipuirea, ne poate vatama, împartasindu-ne cunostinta si dorinta unor nevointe care vin pentru noi înainte de vreme si ne sunt cu neputinta de savârsit. Sa folosim cartea unui Parinte care, prin sporirea sa mai masurata, este cel mai aproape de starea noastra. Astfel privind cartile Parintesti, pentru cele dintâi lecturi ale unui monah care doreste a face cunostinta cu nevointa launtrica a rugaciunii, pot fi recomandate povetele lui Serafim de Sarov, lucrarile lui Paisie de la Neamt si ale prietenului acestuia, schimonahul Vasile. Sfintenia acestor oameni si corectitudinea învataturii lor sunt neîndoielnice. Dupa studierea acestor scrieri se poate trece la cartea Preacuviosului Nil Sorski. Mica este aceasta carte la aratare, însa cuprinderea ei duhovniceasca este de o marime neobisnuita. Este greu sa gasim o problema legata de lucrarea mintii, care sa nu fie dezlegata în ea. Totul este înfatisat cu o neobisnuita simplitate, limpezime si cât se poate de multumitor. Astfel este înfatisat si mijlocul îndeletnicirii cu rugaciunea lui Iisus. Totusi, atât mijlocul cât si întreaga carte sunt menite monahilor ce sunt deja în stare sa se linisteasca. Preacuviosul Nil îndeamna pe nevoitor a tacea cu gândul, neîngaduindu-i sa cugete nu doar vreun lucru pacatos si desert, ci chiar folositor, la aratare, si duhovnicesc. În loc de orice gând, el porunceste ca nevoitorul sa priveasca neîncetat în adâncul inimii si sa graiasca: Doamne Iisuse Hristoase, FiuI lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Nevoitorul poate sa se roage si stând, si sezând, si culcat; cei tari cu sanatatea si puterile se roaga sezând si stând, neputinciosii pot sa se roage si culcati, fiindca în aceasta rugaciune domneste nu nevointa trupului, ci nevointa duhului. […]
            „Orice lucrare trupeasca‚si duhovniceasca”, spune Preacuviosul Grigorie, „ce nu are durere sau osteneala nu va aduce niciodata roada celui care o duce, fiindca Împaratia Cerurilor se ia cu sila, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Prin sila sa întelegi simtirea trupeasca întru totul îndurerata. Multi, vreme de multi ani, au lucrat sau lucreaza, dar întrucât se trudesc fara durere si osârdie fierbinte a inimii, ramân neîmpartasiti de curatie si de Sfântul Duh, ca unii care leapada asprimea durerilor. Cei ce savârsesc lucrarea în nepasare si moleseala se ostenesc mult, dupa a lor parere; însa nu culeg roada din pricina lipsei de durere, fiind în tot chipul neîndurerati. Martor este cel care spune: „Chiar daca vietuirea noastra ar fi înalta în tot chipul, de nu avem inima îndurerata ea este mincinoasa si zadarnica”. Da marturie si marele Efrem, graind: „Ostenindu-te, osteneste-te cu durerea sa departezi de la tine durerile ostenelilor zadarnice”. Daca, potrivit Prorocului, nu va slabi mijlocul nostru din osteneala postului si nu ne vor cuprinde dureri ca ale celei care naste (Is. 21, 3), prin strapungerea cu durere a inimii, nu vom naste Duhul mântuirii în pamântul inimii, precum ai auzit, ci numai ne vom lauda (lucru vrednic de jale si de râs), socotindu-ne a fi ceva din pricina nefolositoarei noastre pustnicii si a slabanogitei noastre linistiri. În vremea iesirii din aceasta viata, toti vom cunoaste, neîndoielnic, toata roada noas­tra”. Învatatura Preacuviosului Sinait despre îndurerarea ce însoteste adevarata lucrare a rugaciunii mintii isihastului a putut parea ciudata, precum a si parut, pentru întelegerea trupeasca si sufleteasca, aflata în nestiinta de experientele vietii monahale. Poftind pe unii ca acestia sa ia aminte la marturiile date de cercare, marturisim ca nu numai lucrarea rugaciunii mintii, ci si citirea cu luare-aminte a adâncilor scrieri Parintesti privitoare la ea pricinuieste dureri de cap.
            Strapungerea inimii din pricina pacatoseniei date în vileag de rugaciune, a robiei si a mortii, este atâta de puternica încât pricinuieste în trup patimiri si dureri, de care cel ce nu cunoaste nevointa rugaciunii, nu are habar ca sunt si ca pot fi.[…] Înaintea darului rugaciunii cu luare-aminte merg de obicei deosebite necazuri si cutremure sufletesti, care pogoara duhul nostru în adâncul saraciei si nimicniciei sale. Darul Dumnezeiesc este atras de smerenie si credinciosia fata de Dumnezeu, aratata prin lepadarea osârdnica a tuturor gândurilor pacatoase chiar din clipa în care ele se arata. Credinciosia este pricina curatiei. Curatiei si smereniei i se înmâneaza darurile Duhului.[…]
            Socotim ca este nevoie sa repetam iubitilor nostri parinti si frati preîntâmpinarea: sa nu se avânte la citirea cartilor Parintesti despre lucrarile si starile de rugaciune înalte, chiar daca la aceasta citire îi împinge curiozitatea, chiar daca aceasta citire pricinuieste desfatare, entuziasm. Libertatea noastra, potrivit caracterului vremii, trebuie sa fie foarte marginita. Când existau povatuitori harici, abaterile începatorilor erau lesne bagate de seama si vindecate: acum însa nu are nici cine sa vindece, nici cine sa bage de seama abaterile. Adeseori o abatere pierzatoare e socotita de povatuitorii necercati drept sporire mare; cel care se abate e îmboldit sa se abata si mai mult. Abaterea, lucrând asupra monahului si nefiind bagata de seama, continua sa lucreze, sa îl abata din ce în ce mai mult de la directia adevarata. Se poate spune fara a gresi: cei mai multi se afla în felurite chipuri de abatere; cei ce au lepadat abaterea lor si abaterea îndeobste sunt foarte putini, nevoitori care sa nu se fi abatut nu exista.
            Din aceasta pricina, atunci când cartile parintesti ne-au ramas ca singur mijloc de calauzire, trebuie sa le citim cu deosebita fereala, alegându-le cu mare grija, ca nu cumva sa preschimbam singurul mijloc de calauzire în mijloc ce duce la lucrare gresita si la neorânduiala ce vine din aceasta. „Sa cautam”, spune Sfântul Ioan Scararul despre alegerea povatuitorului, „nu înainte-vazatori, nu stravazatori, ci mai presus de toate adevarati smeriti cugetatori si care se potrivesc cel mai mult neputintei ce ne-a cuprins, dupa naravul nostru si locul vietuirii”. Acelasi lucru trebuie spus si despre carti, precum s-a zis deja mai sus: trebuie sa alegem din ele nicidecum pe cele mai înalte, ci pe cele mai apropiate de starea noastra, care înfatiseaza lucrarea ce ne e potrivita. „Mare rau”, graieste Sfântul Isaac Sirul, „e a predanisi vreo învatatura înalta celui care se afla înca în tagma începatorilor si este prunc cu vârsta duhovni­ceasca”. Omul trupesc si sufletesc, auzind cuvânt duhovnicesc, îl pricepe dupa starea sa, îl schimonoseste, îl strâmba si, urmându-l dupa întelesul cel strâmbat, dobândeste îndreptare mincinoasa, se tine de aceasta îndreptare cu îndaratnicie, ca de o îndreptare data de cuvântul sfânt. Un oarecare staret a ajuns la desavârsirea crestina, dupa o deosebita iconomie a lui Dumnezeu, intrând în linistire, împotriva regulilor, din tineretile sale. La început s-a linistit în Rusia într-un codru, traind într-un bordei, iar apoi în Muntele Athos; dupa întoarcerea în Rusia, el s-a salasluit într-o chinovie. Multi dintre frati, vazând în batrân semnele neîndoielnice ale sfinteniei, cereau de la el sfat. Batrânul dadea povete din asezarea sa, si vatama sufletele fratilor. Un oarecare monah, binecunoscut batrânului, i-a zis: „Parinte! Tu le vorbesti fratilor despre lucrari si stari de neajuns pentru întelegerea si asezarea lor sufleteasca, iar ei, tâlcuindu-si spusele tale dupa mintea lor, îsi aduc vatamare”. Batrânul a raspuns cu sfânta simplitate: „Vad si eu! Dar ce sa fac? Eu îi socot pe toti mai presus decât mine, si când ma întreaba le raspund din starea mea”. Batrânului îi era necunoscuta calea monahala de obste. Nu doar pacatul e pierzator pentru noi, ci este pierzator chiar si binele când îl facem nu la vremea cuvenita si nu în masura cuvenita, precum pierzatoare nu este doar foametea, ci si prisosul de mâncare si calitatea mâncarii nepotrivita vârstei si alcatuirii trupesti. […]
            Data fiind lucrarea mântuitoare de suflet a rugaciunii îndeobste si mai ales a pomenirii lui Dumnezeu sau rugaciunii lui Iisus, ca mijloc de ramânere în unire neîncetata cu Dumnezeu si neîncetata respingere a navalirilor vrajmasului, îndeletnicirea cu rugaciunea lui Iisus este deosebit de urâta diavolului. Cei ce se roaga în chip statornic cu numele lui Iisus sunt supusi unor deosebite prigoane ale diavolului. „Toata lupta si toata râvna potrivnicului nostru”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „sta în a întoarce cugetul nostru de la pomenirea lui Dumnezeu si de la dragostea catre Dânsul; pentru aceasta el întrebuinteaza amagirile lumii si abate de la binele cel adevarat catre bunatatile cele parute, lipsite de fiinta”. Din aceasta pricina, cel care s-a afierosit a sluji cu adevarat lui Dumnezeu prin neîncetata rugaciune a lui Iisus este dator sa se pazeasca ne­contenit de raspândirea gândurilor, sa nu-si îngaduie nicidecum a grai în desert cu gândul, ci, lasând nebagate în seama gândurile si nalucirile ce apar, sa se întoarca fara încetare la ruga cu numele lui Iisus ca la un liman, crezând ca Iisus Se îngrijeste necontenit de acel rob al Sau care se va afla fara curmare lânga El prin neadormita Lui pomenire. „Viclenii draci”, spune Preacuviosul Nil Sinaitul, „noaptea se straduie sa-l tulbure pe lucratorul duhovnicesc prin ei însisi, iar ziua prin oameni, împresurându-l cu clevetiri, necazuri si restristi”. Aceasta rânduiala a razboiului dracesc va fi vazuta grabnic, din cercare, de orice lucrator al ruga­ciunii. Dracii ispitesc prin gânduri, prin nalucirile gândite, prin aducerea aminte de lucrurile cele mai trebuincioase, prin felurite temeri si alte vadiri ale necredintei. În toate razboaiele de multe feluri ale dracilor, simtamântul tulburarii este întotdeauna semn vrednic de crezare al apropierii duhurilor cazute, chiar daca lucrarea pricinuita de acestea ar avea înfatisarea dreptatii. Nevoitorilor care se roaga însingurati si cu putere, dracii li se arata în chip de monstri, în chip de lucruri smintitoare, câteodata în chip de îngeri luminati, de mucenici, de cuviosi si chiar în chipul lui Hristos: de amenintarile dracesti nu trebuie sa ne temem, ci trebuie sa fim foarte neîncrezatori catre toate aratarile îndeobste în astfel de împrejurari, ce nu sunt totusi foarte dese, cea dintâi datorie a noastra este sa alergam la Dumnezeu, încredintându-ne cu totul voii Lui si cerând ajutorul Lui: la aratari sa nu luam aminte si sa nu intram în legatura si împreuna-vorbire cu ele, socotindu-ne prea slabi pentru a lua legatura cu duhurile cazute, prea nevrednici pentru a lua legatura cu cele sfinte.
            Nevoitorul adevarat, bineplacut lui Dumnezeu, este supus unor deosebite necazuri si prigoane din partea fratilor sai, oamenii. Si în aceasta, precum am spus deja, lucratorii de capetenie sunt dracii: ei întrebuinteaza ca unelte ale lor atât oamenii care si-au îmbinat lucrarea lor cu lucrarea dracilor, cât si pe cei care nu înteleg razboaiele dracesti, si ca atare se fac lesne unelte dracilor, chiar si pe cei care, întelegând viclenia vrajmasului, n-au îndestula luare-aminte la ei însisi si destula fereala, si ca atare se lasa amagiti. Cea mai izbitoare si înfricosatoare pilda a cumplitei uri fata de Dumnezeu, fata de Cuvântul lui Dumnezeu, fata de Duhul lui Dumnezeu, de care se pot molipsi oamenii care si-au îmbinat asezarea duhului lor cu asezarea dracilor, o vedem în arhiereii, batrânii, carturarii si fariseii iudei, care au savârsit cea mai mare nelegiuire între nelegiuirile omenesti, uciderea de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca din insuflarea dracilor, monahii care duc viata fatarnica zavistuiesc pe adevaratii nevoitori ai bunei credinte, întrebuintând toate mijloacele pentru a-i strica ori pentru a-i goni din manasti­re. Chiar calugarii voitori de bine, dar care duc vietuire de aratare si n-au idee de vietuirea duhovniceasca, se smintesc de lucratorii duhovnicesti, gasesc purtarea lor ciudata, îi osândesc si îi vorbesc de rau, le fac felurite jigniri si strâmtorari. […] Cântarea de psalmi savârsita cu glasul si gura fara luare-aminte, în raspândirea însemnata ce e nedespartita de lucratorii trupesti, care se lenevesc în privinta mintii, are asupra sufletului lucrare foarte slaba, superficiala, aduce roade pe potriva lucrarii. Foarte ades, atunci când ea este savârsita cu mare statornicie si în cantitate însemnata, naste parerea de sine si urmarile acesteia. „Multi”, spune schimonahul Vasile, ‚„nestiind din cercare lucrarea mintii, judeca în chip gresit ca lucrarea mintii e potrivita numai barbatilor nepatimasi si sfinti. Din aceasta pricina, tinându-se, dupa obiceiul cel dinafara, doar de cântarea psalmilor, de tropare si de canoane, se odihnesc doar în aceasta rugaciune dinafara. Ei nu pricep ca aceasta rugaciune cântata ne-au predanisit-o Parintii pâna la o vreme, pentru neputinta si pruncia mintii noastre, ca, deprinzându-ne cu încetul, sa urcam la treapta lucrarii mintii, nu sa petrecem pâna la sfârsitul vietii noastre în cântarea de psalmi. Ce este mai pruncesc decât atunci când rostind cu gura rugaciunea noastra cea dinafara, ne lasam ademeniti de o parere plina de bucurie despre noi însine, socotind, ca facem vreun lucru mare, mângâindu-ne numai cu cantitatea si hranind prin acesta fariseul launtric. […]
            Pune-ti ca scop al vietii împlinirea voii lui Iisus în toata împrejurarea, oricât ar fi aceasta de însemnata sau neînsemnata la aratare; straduieste-te sa faci doar faptele bineplacu­te lui Iisus, si toate faptele tale vor fi deopotriva vrednice de cer. Sa iubesti voia lui Iisus mai mult decât poftele trupului tau, mai mult decât tihna si înlesnirile tale, mai mult decât viata, mai mult decât sufletul tau. Sa citesti cât poti de ades Evanghelia, sa înveti din ea voia Domnului si Mântuitorului tau. Sa nu lasi nebagata în seama nici cea mai mica trasatura din Evanghelie, nici o porunca, oricât ar fi de marunta la aratare. Sa înfrânezi si sa omori toate miscarile tale proprii, nu doar pe cele pacatoase, ci si pe cele ce par bune, dar care tin de firea omeneasca în starea de cadere si care sunt adesea foarte îmbelsugate la pagâni si eretici, dar care sunt departe de virtutile evanghelice precum sunt rasariturile de la apusuri. Sa taca în tine tot ce e vechi! Sa lucreze în tine numai Iisus prin preasfintele Lui porunci, prin gândurile si simtamintele izvorâte din aceste porunci. Daca vei vietui într-acest chip, negresit va înflori în tine rugaciunea lui Iisus, fara sa aiba însemnatate faptul ca vietuiesti în adâncul pustiei sau în mijlocul zarvei dintr-o chinovie: fiindca locul salasluirii si odihnei acestei rugaciuni sunt mintea si inima înnoite prin cunoasterea, gustarea, împlinirea voii lui Dumnezeu celei bune si placute si desavârsite (Rom. 12, 2). Vietuirea dupa poruncile evanghelice e singurul si adevaratul izvor al sporirii duhovnicesti, la care poate ajunge oricine voieste cu adevarat sa sporeasca, în orice, pozitie exterioara ar fi pus de nepatrunsa Pronie a lui Dumnezeu. Îndeletnicirea cu rugaciunea lui Iisus cere, prin însasi firea acestei îndeletniciri, neîncetata priveghere a omului asupra sa. […] Pentru toti si pentru fiecare este de un folos esential a începe deprinderea rugii cu numele Domnului Iisus prin savârsirea rugaciunii lui Iisus cu gura, închizându-se mintea în cuvintele rugaciunii. Prin închiderea mintii în cuvintele rugaciunii ia nastere o luare-aminte foarte stricta fata de aceste cuvinte, luare-aminte fara de care rugaciunea se aseamana unui trup fara suflet. Sa lasam în seama Domnului Însusi prefacerea ruga­ciunii cu gura întru luare-aminte în rugaciune a mintii, a inimii si a sufletului. El va savârsi negresit aceasta când îi va vedea cât de cât curatiti, educati, maturizati pregatiti prin lucrarea poruncilor evanghelice.
            Parintele întelept nu da o sabie ascutita fiului sau prunc. Pruncul nu e în stare sa întrebuinteze sabia împotriva vrajmasului: el se va juca cu sabia cumplita, degraba si usor se va strapunge cu ea. Cel prunc cu vârsta duhov­niceasca nu e în stare sa poarte harisme duhovnicesti: el le va întrebuinta nu spre slava lui Dumnezeu, nu spre folosul sau si al aproapelui, nu spre lovirea vraj­masilor nevazuti, le va întrebuinta pentru a se lovi pe sine însusi închipuindu-si lucruri semete despre sine, umplându-se de trufia cea pierzatoare, de dispretul cel pierzator fata de aproapele. Si straini fiind de harismele duhovnicesti, plin de patimi puturoase, ne mândrim si ne marim, nu încetam a osândi si defaima pe aproapele care în toate privintele este mai bun ca noi! Ce ar fi daca ni s-ar încredinta oarece bogatie duhovniceasca, oarece harisma duhovniceasca ce osebeste pe cel ce o are de fratii lui, ce da marturie despre el ca este un ales al lui Dumnezeu? Nu ni s-ar face aceasta pricina de cumplita nenorocire sufleteasca? Sa sârguim a ne desavârsi întru smerenie, care sta într-o osebita asezare fericita a inimii si se arata în inima în urma împlinirii poruncilor evanghelice. Smerenia este acel singur jertfelnic pe care legea duhovniceasca ne îngaduie sa aducem jertfa rugaciunii, pe care jertfa rugaciunii, odata adusa, urca la Dumnezeu, se arata fetei Lui. Smerenia este acel singur vas în care sunt turnate de catre degetul lui Dumnezeu harismele duhovnicesti. Sa ne îndeletnicim cu rugaciunea lui Iisus fara iubire de sine, cu hotarâre simpla si lipsita de viclenie, cu scopul pocaintei, cu credinta în Dumnezeu, cu desavârsita încredintare în voia lui Dumnezeu, cu nadejde în întelepciunea, bunatatea, atotputernicia acestei sfinte voi. În alegerea mijloacelor mecanice de rugaciune sa ne straduim a ne purta cu toata prevederea si întelepciunea, nelasându-ne trasi de curiozitatea desarta, de râvna orbeasca, râvna care celor necercati li se pare virtute si pe care Sfintii Parinti au numit-o „îndrazneala trufasa”, „aprindere nebuneasca”. Sa folosim mai ales mijloacele cele mai simple si smerite, ca fiind cele mai neprimej­dioase. Repetam: toate mijloacele mecanice trebuie socotite nimic altceva decât niste mijloace, care ni s-au facut folositoare din pricina neputintei noastre. Sa nu punem nadejdea noastra nici în ele, nici în multimea lucrarii noastre, ca sa nu ne fie rapita în acest chip nadejdea în Domnul, ca sa nu ne aratam în fapt nadajduitori în noi însine sau în vreun alt lucru materialnic si desert. Sa nu cautam placeri, vedenii: suntem niste pacatosi, nevrednici de placerile si de vedeniile duhovnicesti, neînstare de ele din pricina învechirii noastre. Prin rugaciune cu luare-aminte sa cautam a întoarce privirile mintii asupra ei însisi, ca sa descoperim în noi pacatosenia noastra. Când o vom descoperi, sa stam în chip gândit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos în ceata leprosilor, orbilor, surzilor, schiopilor, slabanogilor, îndracitilor; sa începem înaintea Lui, din saracia duhului nostru, din inima înfrânta de durere pentru pacatosenia noastra, strigatul plângerii de rugaciune. Acest strigat sa fie nemarginit de îmbelsugat! Toata multa graire si toata felurimea de cuvinte sa se arate neînstare a îl cuprinde. Potrivit îmbelsugarii si necu­prinderii sale, sa se îmbrace fara încetare, sa se îmbrace în rugaciunea de putine cuvinte, însa de larga însem­natate: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Amin. […]
            Daca cineva, auzind din gura de pacatos cuvânt mare despre lucrarile Duhului, va fi clatinat de necredinta, tulburat de cuget, presupunând ca lucrarea vestita este lucrare a înselarii diavolesti, acela sa lepede gândul hulitor. Nu, nu! Nu astfel e lucrarea, nu astfel sunt însu­sirile înselarii! Spune: este în obiceiul diavolului, vraj­masului, ucigasului de oameni, a se face doctor al lor? Este în obiceiul diavolului a uni madularele si puterile dezbinate de pacat ale omului, a le scoate din robia pa­catului la slobozenie, a le scoate din starea de împotriva-lucrare, de lupta între ele, la starea de sfintita pace în Domnul? Este în obiceiul diavolului a scoate din adânca prapastie a necunostintei de Dumnezeu si a da cunostinta de Dumnezeu cea vie, din cercare, care nu mai are nevoie de nici o dovada dinafara? Este în obiceiul diavolului a propovadui si tâlcui amanuntit pe Rascumparatorul, a propovadui si tâlcui apropierea prin pocainta de Rascumparatorul? Este în obiceiul diavolului a reface în om chipul cazut, a pune în rânduiala asemanarea cazuta în neorânduiala? Este în obiceiul diavolului sa aduca gustarea saraciei duhovnicesti, si totodata a învierii, a înnoirii, a unirii cu Dumnezeu? Este în obiceiul diavolului a ridica la înaltimea Teologiei, la care omul este ca nimic, fara gând, fara dorinta, cufundat cu totul în tacere de minune? Tacerea acesta este secare a tuturor puterilor fiintei omenesti care tind catre Dumnezeu si, ca sa zic asa, pier înaintea nesfârsitei maretii a lui Dumnezeu (Iov 42, 6). Într-un fel lucreaza înselarea si altfel Dumnezeu, Stapânul Cel Nemarginit al oamenilor, Care a fost si este si acum Ziditorul lor. Cel Care a zidit si rezidit nu ramâne, oare, Ziditor? Asculta, deci, preaiubite frate, prin ce se deosebeste lucrarea înselarii de lucrarea Dumnezeiasca! Înselarea, când se apropie de om fie prin gând, fie prin visare, fie prin parere subtire, fie prin oarecare vazuta cu ochii cei trupesti, fie prin glas din cele de sub cer, auzit cu urechile trupului, se apropie totdeauna nu ca o stapâna neîngradita, ci ca o amagitoare, ce cauta în om învoire si din aceasta învoire primeste stapânire asupra lui. Întotdeauna lucrarea ei, fie ca este dinlauntrul sau dinafara omului, este lucrare straina; omul poate s-o lepede. La început, înselarea este întâmpinata totdeauna de oarecare îndoiala a inimii; de ea nu se îndoiesc cei pe care a pus stapânire în chip hotarâtor. Nicicând nu uneste înselarea omul dezbinat de pacat, nu opreste miscarile sângelui, nu povatuieste nevoitorul la pocainta, nu-l micsoreaza înaintea lui însisi; dimpotriva, stârneste în el visarea, pune sângele în miscare, îi aduce o anumita placere fara gust, otravita, îl linguseste în chip subtire, îi insufla parere de sine, statorniceste în suflet idolul eu.
            Lucrarea lui Dumnezeu este nematerialnica: nu se vede, nu se aude, nu este asteptata, este de neînchipuit, de netâlcuit prin vreo asemuire luata din acest veac; vine, lucreaza în chip tainic. La început arata omului pacatului lui, face sa creasca în ochii omului pacatul lui, necurmat tine pacatul cel grozav înaintea ochilor lui, aduce sufletul la osândirea de sine, îi arata caderea noastra aceasta înfricosata, întunecata, adânca prapastie a pierzarii în care a cazut neamul nostru prin paca­tul protoparintelui; dupa aceea, putin câte putin, daruieste îndoita luare-aminte si strapungere a inimii la rugaciune. Dupa ce a pregatit în acest chip vasul, se atinge fara de veste, pe neasteptate, în chip nematerialnic de partile dezbinate, si ele se unesc într-un singur tot. […]
            Si tocmai pacatul atrage pe Sfântul Duh spre om! Îi atrage pacatul nu înfaptuit prin savârsire, ci vazut de om în sine, recunoscut, deplâns! Cu cât cerceteaza omul mai în adâncime pacatul sau, cu atât este mai placut, mai lesne de ajuns pentru Duhul Sfânt, Care, ca un doctor, se apropie numai de cei care se recunosc bolnavi si, dimpotriva, se întoarce de la cei care se îmbogatesc cu desarta lor parere de sine (Lc. 1, 53). Priveste si te cerceteaza în adâncime pacatul tau! Leapada-te de tine însuti, sa nu ai sufletul tau cinstit înaintea ta (Fapte 20, 24)! Da-te cu totul vederii pacatu­lui tau, plângerii pentru el! Atunci, la vremea potrivita, vei vedea rezidirea ta ca lucrare neurmata, cu atât mai mult netâlcuita, a Sfântului Duh. El va veni la tine atunci când nu-L astepti, va lucra în tine atunci când te vei socoti cu totul nevrednic de El! Dar daca în tine se ascunde asteptarea harului, ia seama: te afli într-o stare primejdioasa! O asemenea asteptare da marturie ca într-ascuns te socoti vrednic, iar faptul ca te socoti vrednic da marturie despre parerea de sine tainuita, întru care este trufia. Trufiei îi urmeaza lesne, de ea se alipeste lesne înselarea. Înselarea este abaterea de la Adevar si Sfântul Duh, împreuna-lucratorul Adevarului, abaterea spre minciuna si duhurile lepadate, împreuna-lucratoarele minciunii. Înselarea se afla deja în parerea de sine, se afla în învrednicirea de sine, în însasi asteptarea harului. Acestea sunt chipurile ei începatoare, precum mugurele, floarea, fatul sunt chipurile începatoare ale rodului pârguit. Din conceptiile mincinoase apar simtamintele mincinoase. La lucrarea amagirii de sine se adauga lucrarea amagitoare a dracilor. Dracii sunt mai-mari si capetenii în tarâmul minciunii: cel care s-a supus de voie dracilor intra sub înrâurirea lor silnica. Ca un întunecat si amagit de minciuna, pe care o socoate drept adevar, el se lipseste de stapânirea asupra sa, fara a baga de seama acest lucru. Aceasta stare este stare de înselare. În ea intram, în ea suntem surpati pentru trufia si iubirea noastra de sine. Cel ce iubeste sufletul sau pierde-l-va pe el, si cel ce îsi uraste sufletul sau în lumea aceasta, în viata vesnica îl va pazi pe el (In. 12, 25). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
            


~ WebMaster: Mihail Bacauanu | Site-uri: Eresul Catolic ~ Despre Masonerie ~ Despre Harry Potter | Blog: Sceptik ~