[…]Rugaciunea lui Iisus se rosteste astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. La început, ea se rostea fara adaosul cuvântului pacatosul, care a fost adaugat mai târziu. Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoasterea si marturisirea caderii, baga de seama Preacuviosul Nil Sorski, este potrivit noua si bineplacut lui Dumnezeu, Care a poruncit sa înaltam rugaciuni catre El dintru recunoasterea si marturisirea pacatoseniei noastre. […]
            Din Evanghelie, din Faptele si Epistolele Apostolilor vedem nemarginita credinta a sfintilor Apostoli în numele Domnului Iisus si nemarginita lor evlavie fata de acest nume. Prin numele Domnului Iisus ei savârseau semne cât se poate de uimitoare. Nu este nici o împrejurare din care sa putem afla în ce fel anume se rugau ei cu numele Domnului; dar negresit se rugau cu el. Cum ar fi putut sa nu se roage cu el, de vreme ce aceasta rugaciune a fost predanisita si poruncita de Însusi Domnul, iar porunca a fost pecetluita si întarita prin repetare de doua ori. Daca Scriptura trece sub tacere felul în care se rugau cu numele Domnului, o face fiindca aceasta rugaciune era întrebuintata de toti crestinii si nu avea nevoie sa fie înfatisata aparte în Scriptura, fiind bine stiuta si folosita de toata lumea; iar faptul ca rugaciunea lui Iisus era stiuta si folosita de toata lumea se vede cât se poate de limpede din acea rânduiala a Bisericii prin care se porunceste analfabetilor sa înlocuiasca, în ceea ce-i priveste, toate rugaciunile prin rugaciunea lui Iisus. Vechimea acestei rânduieli este neîndoielnica. Mai apoi, ea a fost completata pe masura ivirii unor noi rugaciuni în Biserica. Sfântul Vasile cel Mare a înfatisat pravila de rugaciune într-o epistola catre turma sa, drept care unii pun pe seama lui însasi rânduirea (instituirea) pravilei. Ea nu este de fel o rânduiala nascocita de Marele Ierarh: el n-a facut altceva decât sa înlocuiasca predania prin viu grai cu predania scrisa, la fel cum a facut si cu rânduiala Liturghiei, rânduiala care fiinta în Cezareea din tim­purile apostolice, fara sa fi fost asternuta în scris pâna la el, ci predanisindu-se din gura în gura, pentru a fi ferita marea lucrare sfânta a Liturghiei de profanarea pagânilor. […]
            În monumentele istorice care ne-au ramas din primele veacuri ale crestinismului, despre rugaciunea cu numele Domnului nu se vorbeste aparte, ci doar se aminteste de ea printre alte lucruri. In Viata Sfântului Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, care a fost încununat la Roma cu cununa muceniciei în vremea împaratului Traian, se povestesc urmatoarele: „Când l-au dus sa fie mâncat de fiare si el avea neîncetat în gura numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat necredinciosii de ce pomeneste fara încetare acest nume. Sfântul a raspuns ca el, având numele lui Iisus Hristos scris în inima sa, marturiseste cu gura ceea ce poarta în inima întotdeauna. Dupa ce Sfântul a fost mâncat de fiare, împreuna cu oasele ramase i s-a pastrat, prin voia lui Dumnezeu, si inima. Necredinciosii, aflându-o si amintindu-si de cuvintele Sfântului Ignatie, au taiat inima în doua jumatati, voind sa afle daca acesta graise drept. Ei au aflat înauntru, pe amândoua jumatatile inimii, înscris cu slove de aur: Iisus Hristos. În acest chip, sfintitul mucenic Ignatie a fost, si cu numele, si cu fapta, purtator de Dumnezeu, pururea purtând în a sa inima pe Hristos Dumnezeu, scris ca si cu un condei prin cugetarea de Dumnezeu a mintii”. Sfântul Ignatie Teoforul era ucenic al Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu si s-a învrednicit în copilaria sa a-L vedea pe Însusi Domnul Iisus Hristos. El este fericitul prunc de care s-a grait în Evanghelie ca Domnul l-a pus în mijlocul Apostolilor ce se sfadeau pentru întâietate, l-a îmbratisat si a zis: Amin graiesc voua; de nu va veti întoarce si sa va faceti ca pruncii, nu veti intra întru Împaratia Cerurilor, ca cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împaratia Cerurilor (Mt. 18, 3-4; Mc. 9, 36). Fireste ca Sfântul Ignatie a învatat rugaciunea lui Iisus de la Sfântul Evanghelist Ioan, si se îndeletnicea cu ea în acele vremuri de înflorire ale crestinismului, la fel ca toti ceilalti crestini. Pe atunci toti crestinii deprindeau rugaciunea lui Iisus, mai întâi din pricina marii însemnatati a rugaciunii acesteia, iar apoi din pricina ca manuscrisele Sfintelor Carti erau rare si scumpe (cea mai mare parte a Apostolilor erau analfabeti), din pricina ca rugaciunea lui Iisus este foarte lesne de facut si foarte îndestulatoare, fiindca are o lucrare si putere deosebita. […]
            Marirea numelui lui Iisus e mai presus de patrunderea fapturilor întelegatoare ale pamântului si cerului: patrunderea lui cea de nepatruns este primita prin simplitatea si credinta prunceasca. Cu aceeasi asezare sufleteasca, fara iubire de sine, trebuie sa ne apropiem de rugaciunea cu numele lui Iisus si sa petrecem în aceasta rugaciune; statornicia si osârdia în aceasta rugaciune trebuie sa fie asemenea nazuintei necontenite a pruncului catre sânii maicii: atunci, rugaciunea cu numele lui Iisus poate fi încununata de reusita deplina, vrajmasii cei nevazuti pot fi calcati în picioare, poate fi strivit de tot vrajmasul si razbunatorul. Vrajmasul este numit razbunator pentru ca celor care se roaga mai ales la rastimpuri, nu mereu, el se straduie sa le rapeasca dupa rugaciune ceea ce ei au dobândit în tim­pul acesteia. Pentru o biruinta hotarâtoare este nevoie sa ne rugam neîncetat si sa priveghem necurmat asu­pra noastra. Data fiind aceasta însemnatate a rugaciunii cu numele lui Iisus, David cheama pe toti crestinii la aceasta rugaciune. Laudati, tineri, pe Domnul, laudati numele Domnului. Fie numele Domnului binecuvântat de acum si pâna în veac; de la rasariturile soarelui si pâna la apusuri, laudat este numele Domnului (Ps. 112, 1-3). […]
            Între neajunsele, minunatele însusiri ale numelui lui Iisus se afla însusirea si puterea de a goni demonii. Aceasta însusire a fost aratata de Însusi Domnul. El a zis ca cei ce cred în El întru numele Lui draci vor scoate (Mc. 16, 17). Este neaparata nevoie sa luam aminte în chip deosebit la aceasta însusire, fiindca ea are o foarte mare însemnatate pentru cei ce se îndeletnicesc cu rugaciunea lui Iisus. În primul rând, trebuie spuse câteva cuvinte despre petrecerea dracilor în oameni. Aceasta este de doua feluri: unul poate fi numit „simtit”, iar celalalt, „moral”. Satana petrece în om în chip simtit atunci când se salasluieste cu fiinta sa în trupul lui si-i chinuie si sufletul, si trupul. În acest chip, în om poate trai un singur drac, pot trai si mai multi. Atunci, omul se cheama „îndracit”. Din Evanghelie vedem ca Domnul tamaduia pe îndraciti; deopotriva îi vindecau si ucenicii Domnului, alungând demonii din oameni cu numele Domnului. Satana petrece în om în chip moral atunci când omul se face împlinitor al voii diavolului. Astfel, în Iuda Iscarioteanul a intrat satana (In. 13, 27), adica a pus stapânire pe întelegerea si vointa lui, s-a unit cu el în duh. În aceasta stare au fost si sunt toti cei ce nu cred în Hristos, precum spune si Sfântul Apostol Pavel crestinilor trecuti la crestinism din pagânism: Si pe voi, care erati morti cu gresalele si cu pacatele, întru care oare, când ati umblat dupa veacul lumii acesteia, dupa domnul stapânirii vazduhului, a duhului celui ce acum lucreaza întru fiii neascultarii; între care si noi toti am petrecut oarecând întru voile trupului nostru, facând voile trupului si ale cugetelor, si eram fii din fire ai mâniei, ca ceilalti (Ef. 2, 1-3). În starea aceasta se afla mai mult sau mai putin, dupa treapta lor de pacatosenie, toti cei ce au fost botezati în Hristos, dar s-au înstrainat de El prin pacate. Asa înteleg Sfintii Parinti cuvintele lui Hristos despre întoarcerea diavolului dimpreuna cu alte sapte duhuri si mai cumplite în biserica sufletului din care s-a îndepartat Sfântul Duh (Mt. 12, 43-45). Duhurile intrate în acest chip sunt izgonite iarasi prin rugaciunea lui Iisus din cel ce vietuieste în pocainta statornica si osârduitoare. Sa întreprindem aceasta nevointa mântuitoare pentru noi! Sa ne îngrijim a izgoni prin rugaciunea lui Iisus duhurile intrate în noi din pricina leneviei noastre. Ea are însusirea de a da viata celor omorâti prin pacat, ea are însusirea de a scoate demonii. Eu sunt, a zis Mântuitorul, învierea si viata: cel ce crede în Mine, de va si muri, viu va fi (In. 11, 25). Si celor ce vor crede, aceste semne vor urma: întru numele Meu draci vor scoate (Mc. 16, 17). Rugaciunea lui Iisus pe de o parte da în vileag prezenta dracilor în oameni, pe de alta îi si alunga. Astfel se savârseste ceva asemanator cu ceea ce s-a savârsit la izgonirea dracului, dupa schimbarea la fata a Domnului, din tânarul care se îndracea. Atunci când tânarul a vazut pe Domnul venind, duhul l-a scuturat pe tânar si, cazând la pamânt, se tavalea facând spume. Atunci când Domnul a poruncit duhului sa iasa din tânar, acesta, din rautatea si încrâncenarea cu care a iesit, a strigat, l-a scuturat puternic si prelungit pe tânar, drept care tânarul s-a facut ca mort (Mc. 9, 17-27). Puterea satanei, ce ramâne în om ne-bagata de seama si neînteleasa când acesta duce viata împrastiata, se tulbura când aude numele Domnului Iisus chemat de cei care se roaga. Ea rascoala în om toa­te patimile, prin mijlocirea lor clatina cumplit întreaga fiinta a omului, pricinuieste în trup felurite suferinte ciudate. Asta are în vedere Preacuviosul Ioan Proorocul când spune: „Noua, neputinciosilor, nu ne ramâne decât sa alergam la numele lui Iisus: fiindca patimile, precum s-a spus, sunt draci, si ies în urma chemarii acestui nume”. Asta înseamna ca lucrarea patimilor si cea a dracilor sunt împreunate: dracii lucreaza prin mijlocirea patimilor. Când vedem, îndeletnicindu-ne cu rugaciunea lui Iisus, o deosebita învolburare si fierbere a patimilor, sa nu cadem din pricina aceasta în deznadejde si nedumerire. Dimpotriva: sa ne îmbarbatam si sa ne pregatim a ne nevoi rugându-ne cât se poate de osârduitor cu numele Domnului Iisus, ca unii care am primit semn vadit ca rugaciunea lui Iisus a început sa faca în noi lucrarea ce îi este proprie. Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos întarâta la lupta pe vrajmas: fiindca sufletul ce se sileste la rugaciunea lui Iisus poate afla prin aceasta rugaciune tot, fie în rau, fie în bine. Mai întâi, ea poate vedea raul în launtrul inimii sale, apoi si binele. Aceasta rugaciune poate pune în miscare sarpele, si aceasta rugaciune poate sa îl doboare. Aceasta rugaciune poate da în vileag pacatul ce traieste în noi, si aceasta rugaciune poate sa-l nimiceasca. Aceasta rugaciune poate pune in miscare toata puterea vrajmasului din inima, si aceasta rugaciune poate s-o biruie si sa o dezradacineze putin câte putin. Numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncurile inimii, va smeri sarpele ce stapâneste pasunile ei, iar pe suflet îl va mântui si îi va da viata. Neîncetat sa ramâi întru numele Domnului Iisus, ca inima sa înghita pe Domnul si Domnul sa înghita inima, si sa fie acestea doua întru una. Totusi, acest lucru nu se savârseste într-o singura zi, nici în doua zile, ci e nevoie de multi ani si de multa vreme: de multa vreme si nevointa e nevoie ca sa fie izgonit vrajmasul si sa se salasluiasca Hristos”.[…]
            Noi ne luptam pentru mân­tuirea noastra. De biruintele sau înfrângerile noastre atârna soarta noastra vesnica. „Atunci”, spune Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „adica atunci când ne îndeletnicim cu rugaciunea lui Iisus, are loc o lupta; viclenii draci se ostesc cu tulburare multa, pricinuind prin lucrarea patimilor tulburare si vifor în inima, însa prin numele Domnului Iisus Hristos sunt nimiciti si se topesc ca ceara de foc. Si iarasi: când sunt goniti si pleaca din inima, ei nu înceteaza a da razboi, ci tulbura mintea dinafara prin simturi. Drept aceea, mintea nu începe foarte degraba a simti pace si liniste în sine: fiindca dracii, când n-au putere sa tulbure mintea în adâncul ei, o tulbura dinafara prin închipuiri, si din aceasta pricina este cu neputinta a scapa cu totul de razboi si a nu fi luptat de duhurile cele viclene. Aceasta se întâmpla numai celor desavârsiti, celor care s-au departat deplin de toate si petrec statornic întru luarea-aminte a inimii”. La început, lucrarea pare ca este de o neobisnuita uscaciune, ca nu fagaduieste nici un rod. Mintea, silindu-se a se uni cu inima, întâlneste la început un întuneric nepatruns, învârtosare si omorâre a inimii, care nu se lasa dintr-o data stârnita spre a împreuna-simti cu mintea. Acest fapt nu trebuie sa îl aduca pe lucrator la descurajare si putinatate de suflet, ci este amintit aici cu scopul ca lucratorul sa fie preîntâmpinat si pregatit. Lucratorul rabdator si sârguitor va afla negresit îndestulare si mângâiere: el se va bucura de îmbelsugarea fara margini al unor roade duhovnicesti despre care nu poate sa îsi faca nici macar o idee câta vreme se afla în starea trupeasca si sufleteasca. Lucrarea rugaciunii lui Iisus are treptele sale: la început, ea lucreaza numai asupra mintii, aducând-o în starea de liniste si luare-aminte, apoi începe sa patrunda în inima, desteptând-o din somnul mortii si însemnând învierea ei prin ivirea în ea a simtamintelor strapungerii si a plânsului. Adâncindu-se mai departe, ea începe sa lucreze, putin câte putin, în toate madularele sufletului si trupului, sa alunge de peste tot pacatul, sa nimiceasca de pretutindeni stapânirea, înrâurirea si otrava dracilor. Din aceasta pricina, în vremea lucrarilor începatoare ale rugaciunii lui Iisus „are loc frângere de nespus si durere negraita a sufletului”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul. Sufletul are dureri ca cea aflata în chinurile facerii, dupa cuvântul Scripturii (Sirah 48, 22): pentru ca viu este Cuvântul lui Dumnezeu, si lucrator, si mai ascutit decât toata sabia ascutita de amândoua partile, adica Iisus strabate, dupa marturia Apostolului, pâna la despartirea sufletului de trup si a duhului si a madularelor si a maduvei, si e judecator cugetelor si gândurilor inimii (Evr. 4, 12): strabate totul, dând pierzarii pacatosenia din toate partile sufletului si trupului. […]
            Rugaciunea lui Iisus era în întrebuintare de obste la crestinii primelor veacuri, precum am spus deja mai sus, nici nu putea sa fie altfel. Prin numele Domnului Iisus se savârseau semne uimitoare în fata întregii obsti crestine, ceea ce hranea în toata obstea crestina credinta în puterea fara margini a numelui lui Iisus. Cei sporiti pricepeau aceasta putere din sporirea lor. […] Având în fata minunile, în amintire porunca Domnu­lui, în inima dragostea înflacarata catre Domnul, credinciosii Bisericii primelor veacuri se îndeletniceau în chip statornic, sârguitor, având râvna de foc a heruvimilor si serafimilor, cu rugaciunea lui Iisus. Asa e dragostea! Ea pomeneste fara încetare pe cel iubit; ea se desfata fara încetare de numele celui iubit; ea îl pastreaza în inima, îl are în minte si în gura. Numele Domnului e mai presus de orice nume: el e izvor al desfatarii, izvor de bucurie, izvor de viata; el este Duh; el da viata, preschimba, topeste, îndumnezeieste. Pen­tru cei ce nu stiu citi, el înlocuieste în chip cu totul îndestulator rugaciunile din carti si psalmii: cei cu stiinta de carte, dupa ce au sporit în rugaciunea lui Iisus, lasa cântarea psalmilor si încep a se îndeletnici mai ales cu rugaciunea lui Iisus, din pricina prea îmbelsugatelor puteri si merinde duhovnicesti ce sunt în ea. Toate acestea se vad limpede din scrierile si rânduielile Sfintilor Parinti. Sfânta Biserica Ortodoxa de Rasarit îmbie pe toti cei ce nu stiu citi sa foloseasca rugaciunea lui Iisus în locul tuturor rugaciunilor din carti, si aceasta îmbiere nu e vreo nascocire noua, ci o îndeletni­cire bine stiuta în toata crestinatatea. Aceasta rânduiala, dimpreuna cu celelalte predanii ale Bisericii de Rasarit, a trecut din Grecia în Rusia, si multi oameni din rândul poporului simplu, putin sau deloc stiutori de carte, s-au hranit cu puterea rugaciunii lui Iisus întru mântuire si viata vesnica, multi dintre ei au ajuns la mare sporire duhovniceasca. Sfântul Ioan Gura de Aur, sfatuind pe crestini, si mai ales pe monahi, a se îndeletnici în chip sârguitor si statornic cu rugaciunea lui Iisus, vorbeste despre ea ca despre un lucru stiut de toata lu­mea. „Avem noi, avem”, spune el, „descântece duhovnicesti: numele Domnului nostru Iisus Hristos si puterea crucii. Acest descântec nu doar ca-l scoate pe sarpe din gaurile sale si îl arunca în foc, ci si tamaduieste ranile. Iar daca multi, rostindu-l, nu s-au tamaduit, asta s-a întâmplat din pricina putinei lor credinte, nu datorita neputintei celor rostite: fiindca si pe Iisus multi Îl împingeau si Îl înghesuiau fara a se folosi cu nimic, în vreme ce femeia ce curgere de sânge nici macar de trupul Lui nu s-a atins, ci doar de marginea hainei, a oprit izvoarele cele de multi ani ale sângelui. Acest nume este înfricosat si dracilor, si patimilor, si bolilor. Cu acesta, dar, sa ne împodobim, cu acesta sa ne îngradim. Asa a devenit mare si Pavel, cu toate ca era de aceeasi fire cu noi” […]
            Dintre bineplacutii lui Dumnezeu pomeniti în acest cuvânt care s-au îndeletnicit cu rugaciunea lui Iisus ori au si scris despre ea, amintim: Sfântul Ignatie Teoforul a trait în Antiohia, s-a savârsit la Roma; Sfântul mucenic Calistrat s-a nascut si a trait în Cartagina; Preacuviosul Pahomie cel Mare a trait în Egiptul de Sus; monahii schetici si nitrici, ca si Preacuviosul Isaia, în Egiptul de Jos; Sfântul Ioan Gura de Aur a vietuit în Antiohia si în Constantinopol; Sfântul Vasile cel Mare, în jumatatea de rasarit a Asiei Mici, în Capadocia; Sfântul Varsanufie cel Mare, în împrejurimile Ierusalimului; Sfântul Ioan Scararul, în muntele Sinai si, oarecare vreme, în Egiptul de Jos, în apropierea Alexandriei. De aici se vede ca ruga cu numele Domnului Iisus era întrebuintata pretutindeni si la toti în Biserica universala. Afara de Parintii pomeniti mai înainte, despre rugaciunea lui Iisus au scris urmatorii: Preacuviosul Isihie, presviter ierusalimitean, ucenic al Sfântului Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu, scriitor din veacul al 5-lea, care deja se plânge ca monahii au parasit îndeletnicirea cu rugaciunea lui Iisus si trezvia; Preacuviosii: Filotei Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Teolipt al Filadelfiei, Grigorie Palama, Calist si Ignatie Xanthopulos, precum si multi altii. Scrierile lor se afla, în cea mai mare parte, în marea culegere de scrieri ascetice numita Dobrotoliubie (Filocalia). Dintre Parintii rusi, au scrieri despre aceasta rugaciune Preacuviosul Nil Sorski, ieromonahul Dorotei, ieromonahul Serafim din Sarov, dintre cei români, arhimandritul Paisie Velicikovski, si schimonahul Vasile de la Poiana Marului. Toate scrierile sus-pomenite ale Parintilor sunt vrednice de adânca cinstire pentru belsugul harului si întelegerii duhovnicesti care traiesc în ele si respira din ele; dar scrierile Parintilor rusi si români, datorita deosebitei limpezimi si simplitati a expunerii, a apropierii mai mari în timp fata de noi, ne sunt mai accesibile decât scrierile luminatorilor greci. Mai ales scrierile staretului Vasile pot si trebuie sa fie socotite drept prima carte pe care trebuie s-o întrebuinteze cel ce doreste a se îndeletnici cu rugaciunea lui Iisus si a reusi în aceasta. Asta si e menirea ei. Staretul si-a numit scrierile „predoslovii”: citire care pregateste pentru citirea Parintilor greci. Minunata e cartea Preacuviosului Nil Sorski. Prin citirea ei poate fi pregatita citirea Parintilor greci, pentru ca ea face neîncetat trimitere la ele si, tâlcuindu-le, pregateste pentru citirea si întelegerea neratacita a acestor învatatori cu gândire adânca, sfinti, nu rareori ritori, filosofi, poeti. Toate scrierile îndeobste despre viata monahala, si mai ales despre rugaciunea lui Iisus, ale Sfintilor Parinti alcatuiesc pentru noi, monahii vremurilor din urma, o comoara nepretuita. În vremurile Preacuviosului Nil Sorski, cu trei veacuri înainte de noi, vasele vii ale harului Dumnezeiesc erau foarte rare, se împutinasera foarte, dupa cum spune el: acum ele sunt atât de rare încât se poate spune fara sovaire si fara a gresi: nu mai sunt. Se socoate o deosebita mila a lui Dumnezeu daca cineva, dupa ce s-a istovit cu sufletul si trupul în vietuirea monahala, catre sfârsitul acestei vietuiri afla, undeva în pustie, un vas ales de Nepartinitorul Dumnezeu, nimicnic în ochii oamenilor, însa preamarit si preaînaltat de Dumnezeu. Astfel, Zosima a aflat în pustia nelocuita de dincolo de Iordan, dincolo de orice asteptare, pe marea Maria. Din pricina acestei împutinari a povatuitorilor purtatori de Duh, cartile Parintilor alcatuiesc singurul izvor de care se poate folosi sufletul chinuit de foamete si sete pentru a dobândi cunostintele de neaparata trebuinta în nevointa duhovniceasca. Aceste carti sunt cea mai pretioasa mostenire lasata de Sfintii Parinti pentru urmasii lor monahi: pentru noi, cei saraci. Aceste carti sunt farâmituri cazute la noi, care alcatuiesc partea noastra, farâmituri de la trapeza duhovni­ceasca a Parintilor, celor bogati în daruri duhovnicesti. Merita bagat de seama faptul ca vremea scrierii unui mare numar de carti despre lucrarea mintii e vremea deosebitei împutinari a lucrarii mintii în monahism. Preacuviosul Grigorie Sinaitul, ce a trait în al 14-lea veac, când a mers în muntele Athos a aflat acolo, între mii de monahi, doar trei care aveau ceva idee despre lucrarea mintii. Cea mai mare parte a scrierilor despre rugaciunea lui Iisus sunt legate de veacurile 14 si 15. „Miscati de tainica insuflare Dumnezeiasca”, spune Paisie Velicikovski, „multi Parinti au înfatisat în carti sfânta învatatura, plina de întelepciunea Sfântului Duh, despre aceasta Dumnezeiasca rugaciune a mintii, pe temeiul Dumnezeiestilor Scripturi ale Vechiului si Noului Legamânt. Aceasta s-a rânduit potrivit unei osebite pronii a lui Dumnezeu, ca lucrarea Dumnezeiasca sa nu fie uitata cu desavârsire. Multe dintre aceste carti au fost, pentru pacatele noastre, cu îngaduinta lui Dumnezeu, nimicite de mahomedani, care au robit împaratia greceasca; dar unele, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, s-au pastrat pâna în vremea noastra”. Preaînalta lucrare a mintii e neobisnuit de simpla; ea are nevoie, pentru a fi primita, de simplitate si credinta copilareasca: însa noi ne-am facut atât de complicati, încât aceasta simplitate este cu neputinta de urmat, cu neputinta de atins pentru noi. Noi vrem sa fim mintosi, vrem sa dam viata eu-lui nostru nu suferim lepadarea de sine, nu vrem sa lucram prin credinta. Din aceasta pricina, avem nevoie de povatuitor care sa ne scoata din încâlceala noastra launtrica, din viclenia noastra, din smecheriile noastre, din slava noastra desarta si parerea noastra de sine, întru largimea si simplitatea credintei. Din aceasta pricina se întâmpla ca în arena lucrarii mintii un prunc sa ajunga la o sporire neobisnuita, iar un întelept sa se abata din cale si sa cada în prapastia întunecata a înselarii. „În vremurile de demult”, spune Paisie Velicikovski, „atotsfânta lucrare a rugaciunii mintii stralucea în multe locuri, unde petreceau Sfintii Parinti, si atunci erau multi povatuitori în aceasta nevointa duhovniceasca: din aceasta pricina si Sfintii Parinti ai acelor vremuri, scriind despre ea, aratau doar negraitul folos duhovnicesc care vine din ea, neavând, presupun eu, nevoie a scrie despre partea din lucrare ce se cuvine începatorilor. Ei scriau în parte si despre aceasta (lucrare a mintii), ceea ce este foarte limpede pentru cei ce au cunoasterea din cercare a nevointei; dar pentru cei ce nu o au, ea ramâne ascunsa. Când oarecare din Parinti a vazut ca adevaratii si neînselatii povatuitori ai acestei lucrari au început sa se împutineze foarte, atunci, fiind miscati de Duhul Cel Dumnezeiesc, ca sa nu piara adevarata învatatura despre începutul acestei rugaciuni gândite, au înfatisat în scris cele privitoare la începutul însusi si la mijloacele pe care trebuie sa le deprinda începatorii spre a intra cu mintea în tarâmul inimii si a savârsi acolo cu mintea rugaciune în chip adevarat si fara înselare”.
            Am vazut ca Sfântul Prooroc David cheama pe tot poporul lui Dumnezeu, pâna la unul, sa se roage cu numele Domnului, si ca prin rânduiala a sfintei Biserici se legiuieste tuturor celor care nu stiu a scrie si nu cunosc Sfânta Scriptura pe dinafara sa înlocuiasca rugaciunile si cântarile de psalmi prin rugaciunea lui Iisus. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, porunceste si sfatuieste pe toti arhiereii si preotii, pe toti monahii si mirenii, sa rosteasca în toata vremea si ceasul aceasta sfintita rugaciune, având-o ca pe o suflare de viata; la tunderea în monahism, când celui nou-tuns i se dau mataniile, cel ce îl tunde spune: „Primeste, frate, sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, pe care purtându-l pe buzele, în mintea si în inima ta, spune neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Însa Preacuviosul Nil Sorski învata ca „pomenirea lui Dumnezeu, adica rugaciunea mintii, e mai presus decât toate lucrarile, capul virtutilor, ca dragoste Dumnezeiasca. Cel care fara de rusine si cu obraznicie va voi sa intre catre Dumnezeu si sa stea de vorba cu Dânsul în chip curat, cel ce se va sili sa Îl dobândeasca în sine, acela va fi lesne omorât de draci, daca Dumnezeu va îngadui, ca unul ce a cautat sa ajunga la aceea cu obraznicie si trufie, mai presus de vrednicia si întocmirea lui sufleteasca”. La o privire superficiala, învatatura Preacuviosului Nil pare a fi potrivnica legiuirii Sfintei Scripturi, Sfintilor Parinti si predaniei Bisericii. De fapt, nu este vorba de nici o contradictie: aici se vorbeste de rugaciunea lui Iisus în treapta ei cea mai înalta. Toti crestinii pot si sunt datori a se îndeletnici cu rugaciunea lui Iisus cu scopul de a se pocai si a-L chema pe Domnul în ajutor, a se îndeletnici cu frica de Dumnezeu si cu credinta, cu cea mai mare luare-aminte la gândul si cuvintele rugaciunii, cu duh înfrânt; însa nu tuturor Ii se îngaduie sa se apropie de sfintita lucrare a rugaciunii cu mintea în camara inimii. În primul fel pot si trebuie sa se roage cu rugaciunea lui Iisus nu doar monahii care traiesc în manastiri si sunt prinsi cu ascultari, ci si mirenii. Astfel de rugaciune cu luare-aminte poate fi numita si rugaciune a mintii, si rugaciune a inimii, fiind adesea savârsita numai cu mintea, iar în lucratorii osârdnici întotdeauna si cu împartasirea inimii, ce se arata prin simtamântul plânsului si lacrimilor pe care le pricinuieste strapungerea. Sfintita lucrare a rugaciunii mintii în inima cere îndeletnicire pregatitoare cu primul fel al rugaciunii si sporire îndestulatoare în acest fel de rugaciune. Harul Dumnezeiesc îl trece el singur pe nevoitorul rugaciunii, la vremea de el stiuta, dupa buna sa voire, de la primul fel de rugaciune la cel de-al doilea. Daca lui Dumnezeu îi place sa-l lase pe nevoitor la rugaciunea de pocainta, acesta sa ramâna întru ea, sa nu caute stare mai înalta: sa nu o caute, având încredintarea neclintita ca ea nu se dobândeste prin sfortari omenesti, ci este daruita de catre Dumnezeu. Ramânerea întru pocainta este zalogul mântuirii. Sa ne multumim cu aceasta stare; sa nu cautam stare mai înalta. O asemenea cautare este semn de trufie si parere de sine; o asemenea cautare duce nu la sporire, ci la poticniri si pieire. Sfântul Nil, întemeindu-se pe învatatura tuturor Sfintilor Parinti, ne opreste sa nazuim înainte de vreme la coborârea mintii în inima, la linistirea cea dinafara si launtrica, la simtirea dulcetii si celelalte stari înalte de rugaciune, ce se descopera atunci când va fi primita de Dumnezeu rugaciunea pocaintei, prin care vrajmasii se vor departa de la suflet. Zis-a Psalmistul: Departati-va de la mine, toti lucratorii faradelegii, ca a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit (Ps. 6, 8-9). Mângâierea, bucuria, desfatarea, darurile duhovnicesti sunt urmarile împacarii cu Dumnezeu. Cautarea lor mai înainte de aceasta împacare este o întreprindere plina de nechibzuinta. […]