Atat timp cat traim pe pamant suntem intr-un necontenit razboi duhovnicesc cu diavolii. Si ca sa iesim biruitori din el, trebuie sa-l ducem dupa o anumita schita, dupa un anumit plan, spune Sfantul Teofan Zavoratul. Am mai spus anumite lucruri despre importanta dezvoltarii gandurilor bune in viata noastra si intr-un alt articol. Acum vom aduce alte marturii de la Sfintii Parinti, folosindu-ne si de unele din articolul anterior, pentru a schita un plan de lupta duhovniceasca, cat mai eficace pentru noi. Daca vom citi Filocalia cu luare aminte si de mai multe ori, vom gasi la Sfintii Parinti trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de lupta duhovniceasca: 1. Totul depinde de gandurile ce le dezvoltam cu mintea noastra. 2. E neaparat nevoie sa ne silim pe noi insine pentru a cugeta ganduri bune in toata clipa. 3. Gandurile bune sunt cele despatimitoare, care ne ajuta sa luptam cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuantat, pana ce ajungem sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Si pentru ca am amintit mai sus de Filocalie, sa nu se creada ca ne putem apuca de citirea ei fara a citi in prealabil alte scrieri ale Sfintilor Parinti, care sa ne usureze intr-o oarecare masura intelegerea Filocaliei.
            Multi Sfinti Parinti filocalici spun ca diavolul vrea sa ne distruga sufletele noastre prin gandurile rele pe care ni le insufla neincetat. Insa cand vom ajunge datorita atentiei la ganduri, sa nu mai ignoram pe niciunul dintre ele, vom face fata tuturor atacurilor demonice, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Din moment ce toata realitatea se rezuma in final la ganduri (idei sau ratiuni) si ele stau la baza intregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar sa avem toata atentia mintii noastre. S-a spus in articolul anterior ca, dupa Sfantul Marcu Ascetul, nu se pot naste patimile fara de ganduri. Ca gandurile rele nu pot fi distruse fara a desfasura cu mintea ganduri bune, contrare lor. Si ca atat binele cat si raul sporesc in functie de gandurile ce le desfasuram. De asemenea, s-a aratat ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, e necesar sa avem grija sa nu intrebuintam rau ideile sau gandurile, pentru a nu fi siliti sa intrebuintam rau si lucrurile. Asta pentru ca pacatul are loc mai intai in mintea noastra. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune, referindu-se la patima desfranarii, ca: "Toti dracii se lupta sa intunece mintea noastra, apoi ii insufla cele placute lor. Caci, daca mintea nu va fi adormita, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decat toti. Acesta, intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri, pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc. De aceea, trezindu-se mintea dupa o vreme, ne rusinam nu numai de cei ce ne vad, ci si de noi insine, pentru faptele, pentru vorbele si pentru infatisarile noastre necuviincioase si ne uimim de orbirea noastra de mai inainte. De aceea, multi cunoscand aceasta s-au oprit de la rau" (Filocalia IX). Si cum reusesc cel mai bine diavolii sa faca aceasta? Doar daca pot sa ne aduca imagini desfranate inca din copilarie si sa ne faca sa ne indulcim cu ele, nestiind cat de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Caci obisnuindu-ne de la aceasta varsta cu placerea desfranarii, asa cum se poate manifesta ea in trupul si mintea copilareasca, dupa aceea o vor inradacina si mai tare in suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfranat in care suntem siliti sa ne ducem viata. Si chiar daca in timp ne dam oarecum seama ca nu e buna aceasta indulcire cu placerea desfranata, obisnuindu-ne insa cu ea din copilarie, ne face sa revenim adesea asupra ei si sa intarim astfel patima in noi. Dar raul desfranarii nu se opreste aici. El ne slabanogeste cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului dupa Sfantul Isidor Pelusiotul si Sfantul Ioan Scararul. Si ne face sa abordam apoi toata realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, dupa cum zice Sfantul Isaac Sirul. Nu ne lasa sa dominam cu ratiunea, pe celelalte doua puteri ale sufletului: sentimentul si vointa. Si in aceasta consta tot raul din lume, adica in a nu domina cu ratiunea noastra, raportata mereu la cea dumnezeiasca, sentimentul si vointa noastra, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul. Avand in vedere cele de mai sus, Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Macarie cel Mare, ne cer sa nu hranim gandurile rele aduse de diavoli in mintea noastra. Caci prin ele ne vin momelile demonice si tot prin ele se naste si consimtirea cu pacatele, spune Sfantul Grigorie Sinaitul. "Este cu neputinta, zice Sfantul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rau daca nu este momit mai intai gandul tau" (Filocalia VII).
            Sigur ca ratiunea, sentimentul si vointa nu sunt despartite intre ele in lucrarea lor. Dar rolul principal il are ratiunea sau, mai bine zis, mintea ca adanc al ratiunii. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "daca mintea cuiva cauta pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea (vointa) lui se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca". Iar intr-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice ca "in care lucruri zaboveste mintea, in acelea se si largeste. Si cu lucrurile in care se largeste, cu acelea isi nutreste si pofta si iutimea." Sfantul Teofan Zavoratul zice si mai clar ca "un gand aduce un alt gand si din ele se naste dorinta. O dorinta si inca una dau nastere consimtirii." (Calea spre mantuire) si mai spune ca diavolul arareori ne ataca prin sentimente si voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin ganduri, care sunt mai iuti ca sentimentele si vrerile ce ni le-ar aduce.
            Ceea ce trebuie sa stim bine e ca sentimentele noastre devin mai adanci, mai puternice si vrerile mai neclintite, in functie de multimea gandurilor bune, pe care e nevoie sa ne silim a le agonisi pe tot parcursul vietii noastre. Dupa Parintele Dumitru Staniloaie chiar faptele bune ce au la baza gandurile si care aduc in noi un spor de vointa, acesta e bazat pe un spor de cunostinta. Data fiind importanta capitala a gandurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori "Minte" de Cuviosul Nichita Stithatul si "Cugetare" de Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar sufletul nostru "minte si intreg minte" de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca sa fim necontenit atenti la gandurile ce ne trec prin mintea noastra, spre a le alunga pe cele rele si a le dezvolta mereu pe cele bune. Sa ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul si mai ales pe cel al iubirii de slava desarta cu "fulgerile dogmelor si intelesurilor (gandurilor) celor dumnezeiesti". Dar iata mai pe larg cum e bine sa lucram cu gandurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei desarte si al mandriei, dupa Cuviosul Nichita Stithatul: "Cand acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit in virtute, cu inaltime de scaune, aducandu-ti in amintire si inaltandu-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzandu-l, du-te cu gandul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta inaintea lui, zi catre el: «Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mantuite lui Hristos? Daca tu zici acestea, am tacut». Deci, neavand acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atata putere. Iar daca nu este in viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata in fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atat de mult din desavarsire, cat ii lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atat de mult mai prejos decat dreptatea lui Dumnezeu, pe cat e de mult pamantul in privinta maririi mai prejos de cer si tantarul mai prejos de leu" (Filocalia VI). Nu ne ramane decat sa fim atenti la gandurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Caci "mintea rationala nu poate fi in nelucrare nici pentru cea mai scurta clipa" dupa Cuviosul Calist Catafigiotul.
            Cred ca am constatat cu totii ca desi facem uneori eforturi sustinute sa nu mai savarsim cele rele, totusi nu dam deloc inainte si tot le facem. Asta pentru ca nu stim ca trebuie sa ne silim sa desfasuram necontenit ganduri bune cu mintea noastra si nu doar cand ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul stie ca biruinta omului si infrangerea lui si toate ale celui ce se nevoieste isi au temeiul in gandul lui. Si ca ajunge o mica neatentie a mintii si invoire cu gandurile pacatoase ca sa-l faca sa pacatuiasca fie si macar cu gandurile si cuvintele. Si de aceea se lupta sa-l surprinda pe om in clipele de neatentie a mintii, zice Sfantul Isaac Sirul. Iar Sfantul Macarie cel Mare spune ca daca mintea e doar putin usuratica si cade in ganduri necurate, acestea nimicesc gandurile cele bune si pustiesc sufletul. De aceea, Sfantul Ioan Scararul ne invata ca, cel ce vrea sa se mantuiasca, nu poate fi fara de grija in privinta gandurilor, nici in cel mai scurt timp, pana la moartea sa. Iar Sfantul Petru Damaschin zice ca "nu este ceva care sa ne ajute la tot lucrul bun, ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme" (Filocalia V). Dupa Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Teofan Zavoratul si alti Sfinti Parinti, atunci cand nu suntem ocupati cu dezvoltarea gandurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufletesti si gandeste, simte si voieste el in locul nostru. Cei mai multi in acest caz, credem ca suntem noi insine cei ce facem aceasta, nedistingand gandurile noastre de cele demonice. Astfel gandesc mai ales cei ce sunt tinuti de ganduri hulitoare. Or, daca am distinge tot timpul gandurile noastre de cele demonice, am iesi de sub posedarea demonica. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca daca am avea o minte curata, am dezvolta doar ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor, chiar atunci cand prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Sa zicem ca am vedea niste alimente, mere de pilda. Daca avem minte curata, cand le vedem, nu sesizam doar aspectul lor ca sunt mari, frumoase etc. ci ii multumim intai lui Dumnezeu ca ni le-a dat spre hrana noastra. Ca pot fi mancate si fara a fi gatite si astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar cand le mancam ne gandim sa-i miluim si pe altii cu ele, ca noi suntem favorizati in timp ce altii nu le pot avea spre mancare, ca poate sunt privati de libertate si nu li se da de mancare mai multe zile etc. Iar vazandu-le in alt context sa ne faca sa cugetam si alte ganduri asemanatoare. De nu vom face asta din prima clipa in care percepem ceva cu simturile noastre si mai ales cu vazul, ci vom sta pasivi cu mintea noastra, diavolul va dezvolta in locul nostru ganduri care sa ne provoace lacomia pantecelui in cazul alimentelor, desfranarea in cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.
            Dar iata mai pe larg in citatul de mai jos, din cartea Taina si semnificatia bataliei de la Kosovo a Sfantului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui sa gandeasca o minte curata in privinta lucrurilor si a persoanelor: "Tot ceea ce percepe omul care alege imparatia lumeasca din aceasta lume el accepta a fi drept realitatea insasi si o evalueaza in relatie cu propriile sale interese. Daca el priveste o pepita de aur, el nu se gandeste la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu si nici nu cauta in el semnificatia simbolica a aurului; in schimb el se gandeste doar la placerile pe care si le-ar putea satisface cu aurul acela. Daca vede tarina altuia, el nu se gandeste la minunea de recolta care creste din pamant; in schimb el se gandeste la profitul pe care i l-ar aduce acea tarina ori alta asemenea ei. Daca acesta vede un miel alb pe o pajiste verde, el nu se gandeste la miel ca miel; in schimb el se gandeste la miel ca fel de mancare la cina. Daca se intalneste cu sotia altuia el nu se gandeste la ea ca mama si nici macar ca la o creatie artistica a nemuritorului Artist; in schimb, el cugeta la lucruri rusinoase si insultatoare. Daca este conducatorul unei natiuni el nu se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si fata de poporul sau, si nici nu-I cere Domnului intelepciune ca sa-si poata carmui cu vrednicie natiunea. In schimb el se gandeste doar la ceea ce ii datoreaza poporul. In ceea ce-i priveste pe vecinii sai, carmuitori ca si el, acesta se gandeste doar la felul in care ii poate umili, le poate rasturna guvernele sau cuceri tarile. Drept urmare tot cugetul omului care-si alege imparatia lumeasca este trupesc, lumesc si animalic.
            Mintea unuia ca acesta e cu totul intunecata in fata adevarului, cu totul acoperita de panze de paianjen. Si el isi intinde chiar paienjenisul mintii sale pretutindeni in jurul sau - iar aceste paienjenisuri sunt cugetele prostesti, intunecate si aberante ale mintii sale. Pe de alta parte, omul care alege vesnica si nemuritoarea imparatie a cerurilor, cugeta la toate prin Creatorul tuturor. Cand vede aurul el se gandeste la Cel care a creat acest frumos metal si l-a ascuns in tainitele pamantului. In plus se mai gandeste la stralucirea adevarului pe care o simbolizeaza acest metal din perspectiva duhovniceasca si la virtutile sufletului pe care el le simbolizeaza din perspectiva morala. Cand vede tarina vecinului el cugeta la ea mai intai ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o tarina in care Dumnezeu insusi este cel dintai si principalul lucrator. Ca atare el lauda in cugetele sale truda stapanului tarinei care a curatat-o si a ingrijit-o, a arat-o si a semanat-o. Iar inlauntrul sau el se roaga Stapanului universului sa binecuvinteze marele efort al acelui om si sa dea rodnicie tarinei sale astfel incat copiii omului sa poata fi hraniti si sa-L slaveasca pe Cel Ce este Creatorul lor. Daca el vede un miel pe pajiste el se gandeste la Atotinteleptul Proniator care il imbraca atat de minunat pe miel, hranindu-l si pazindu-l. Daca se intalneste cu sotia altuia el se gandeste cu respect la ea ca la o mama, careia Tatal ei si al sau i-a poruncit sa implineasca o sarcina aparte si sa afle o cale de mantuire in timpul acestui scurt exil pe pamant. Daca este conducatorul unei natiuni el se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si de poporul sau; El ii cere intelepciune lui Dumnezeu, spre a-si putea calauzi cu vrednicie natiunea spre slava lui Dumnezeu. Inlauntrul sau el ii binecuvinteaza pe vecinii sai conducatori si se roaga la Dumnezeu pentru ei si pentru natiunile lor ca pentru propriii sai frati".
            Indeletnicirea cu ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor mistuie patimile, atat pe cele mai trupesti, cat si pe cele mai duhovnicesti pana le facem tot mai rar si cu gandurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei si Sfantul Maxim Marturisitorul. Insa sa nu credem ca vom putea sa cugetam necontenit ganduri bune, daca nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca insotitor neincetat in cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfintii Parinti filocalici numiti neptici sau trezvitori, cer sa facem neincetat rugaciuni scurte ca: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!" sau "Doamne miluieste-ma!" sau altele. Si pentru a ne usura ajungerea la rugaciunea neincetata Sfantul Ioan Scararul si Sfantul Isihie Sinaitul ne sugereaza sa o legam de respiratia noastra. Si chiar cugetarea smerita ar fi bine sa o legam de respiratie, zice Sfantul Isihie Sinaitul. Iar cugetand smerit tot timpul, vom ajunge sa avem si lacrimi, semnul adevaratei pocainte dupa Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Petru Damaschinul si alti Sfinti Parinti. Lacrimile nu vin decat dupa alungarea din noi a gandurilor trecatoare la cele din lumea aceasta si doar daca ne gandim la pacatele noastre si osanda ce ne asteapta daca nu ne vom pocai pe masura lor. Cugetarea smerita o vrea Dumnezeu de la noi, caci prin ea ne imbunatatim si prin ea ne intarim. Ajunge ca ea singura sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa graiasca pentru noi zice Sfantul Isaac Sirul. De la Sfantul Ioan Scararul aflam ca lacrimile sunt fiicele gandurilor smerite, caci cele lipsite de ganduri sunt ale firii necuvantatoare. De aceea, dupa acest sfant, ar trebui sa ne tanguim toata viata pentru pacatele savarsite. "Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans". (Filocalia IX). Si ne mai spune ca in toate cele ce le facem, sa avem ca scop dobandirea smereniei. Daca nu se va realiza scopul acesta sa nu le mai facem. Sfantul Petru Damaschin ne zice ca atunci mergem bine duhovniceste, cand ne vedem pacatele noastre in toata amanuntimea lor, ca pe nisipul marii: "Acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui, caci lacrimile venite poate inainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea, sunt ca o bataie de joc si o inselaciune a dracilor, mai ales daca li se intampla acestea celor ce petrec in mijlocul oamenilor si in imprastiere cat de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ce mai au inca vreo legatura cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia - n.n.), sa biruiasca patimile" (Filocalia V).