Necesitatea curatiei si smereniei

            […] Si desi Stapânul putea sa-l mute de pe pamânt la cer pe Ilie fara carul care s-a aratat, ca pe Enoh [Fac. 5, 24], si putea El însusi sa Se înalte la ceruri fara norul si îngerii care i-au urmat, n-a facut însa aceasta. De ce anume? Ca sa ne învete pe noi ca si mintea noastra are negresit nevoie de cineva care sa o înalte la cer si care sa-i arate privelistile de acolo si sa-i descopere tainele lui Dumnezeu; fiindca asa cum pasarea nu poate sa zboare în vazduh fara aripi, tot asa nici mintea omului nu se poate urca spre cele din care a cazut, daca nu are pe Cel care sa o duca si sa o poarte acolo. De altminteri, pentru ca sa încredinteze prin aceste fapte înaltarea si urcarea la ceruri a robului Sau si a Sa proprie, Stapânul ne învata sa nu ne lasam amagiti numai de cuvinte si sa nu credem pe orice om care spune despre sine ca e duhovnicesc, ci numai daca avem mai înainte confirmarea din viata si din faptele lui, si mai cu seama daca cuvintele si faptele lui consuna cu cele ale Domnului si ale Apostolilor si cu învataturile Sfintilor Parinti, si abia atunci sa primim si sa ascultam cuvintele lui ca si cuvintele lui Hristos. Iar daca nu, chiar daca ar învia pe morti, chiar daca ar arata zeci de mii de alte minuni, sa-i întoarcem spatele si sa-l urâm ca pe un demon, mai cu seama atunci când vedem ca, daca e povatuit, nu primeste sa-si schimbe gândul sau, ci staruie în cunoasterea sa ratacita si socoteste ca-si are cetatenia si petrecerea sa în ceruri [Filip 3, 20]. […]


Nu este urcus la Dumnezeu fara adâncul smereniei

            […] Dar, va rog, parinti si frati ai mei, sa râvnim în tot chipul ca fiecare sa se recunoasca pe sine însusi, ca plecând de la cele ale noastre sa putem cunoaste cele mai presus de noi; caci e cu neputinta ca acela care nu s-a recunoscut mai întâi pe sine însusi, asa încât sa poata spune împreuna cu David: „Eu sunt vierme si nu om" [Ps 21, 7], si iarasi, ca Avraam: „Eu sunt pamânt si cenusa" [Fac 18, 27], sa recunoasca în chip duhovnicesc si vrednic de Duhul Cel suprafiresc si sfânt ceva din cuvintele duhovnicesti si dumnezeiesti. Nimeni sa nu va însele cu cuvinte desarte si mestesugite [Efes 5, 6; 1 In 3, 7], ca cineva ar putea întelege tainele credintei noastre fara mistagogia si luminarea Duhului; nici ca fara blândete si smerita-cugetare se poate face cineva vas al harismelor Duhului. Caci în mod incontestabil trebuie ca noi toti sa punem mai întâi bine în adâncurile sufletului nostru temelia credintei, apoi prin feluritele chipuri ale virtutii trebuie sa înaltam pe ea ca pe un zid tare evlavia dinauntru; si astfel, sufletul fiind împrejmuit din toate partile de un zid si virtutea fiind împlântata în el ca pe o temelie buna, abia atunci trebuie ridicat si acoperisul edificiului acestuia, care este cunoasterea cea dumnezeiasca a lui Dumnezeu, întregindu-se casa Duhului.
            Fiindca atunci când pe masura pocaintei si a împlinirii poruncilor sufletul se curateste prin lacrimi, mai întâi omul se învredniceste sa recunoasca sub har cele ale sale si pe sine însusi în întregime. Apoi dupa multa si staruitoare curatire si adânca smerenie începe sa înteleaga în chip nedeslusit putin câte putin si cele despre Dumnezeu si lucrurile dumnezeiesti si, pe cât întelege, e izbit de uimire si dobândeste o smerenie înca si mai mare, socotindu-se pe sine însusi nevrednic de cunoasterea si descoperirea unor asemenea taine. De aceea, strajuit ca sub un zid tare de o astfel de smerenie, ramâne înauntru, neranit de gândurile parerii de sine, crescând în credinta, nadejde si în iubirea fata de Dumnezeu toata ziua si privind limpede înaintarea sa împreuna cu adaugarea cunoasterii si urcusului. Iar atunci când ajunge la masura vârstei deplinatatii cunoasterii lui Hristos [Efes 4, 13], si dobândeste pe Hristos însusi si mintea lui Hristos [I Co 2, 16], atunci se socoteste ca unul care nu stie sau nu are nimic, si ca un rob netrebnic [Lc 17, 10] si ticalos; iar ceea ce este lucru vrednic de mirare si mai presus de fire, sau mai degraba e potrivit firii, socoteste ca nu este om mai mic sau mai pacatos decât el în toata lumea.
            Dar cum anume nu pot sa spun, decât ca n-am putut sa înteleg aceasta laudabila patimire; dar ea este cam asa ceva. Iar când sufletul este facut asa si gândul lui se cufunda prin Duhul în adâncurile smeritei-cugetari în Hristos Dumnezeu, nemaicunoscând de acum toata lumea si pe cei din lume, vazându-se pururea numai pe sine însusi si numai cele ale sale, si petrecând într-o astfel de cugetare [meditare], ajunsa în el de prindere, de a se vedea pe sine însusi cu adevarat drept cel mai dispretuit si cel mai ticalos, atunci se convinge ca nimeni din toti oamenii de pe lume nu este asa cum este el. Astfel deci, pe cât cineva se socoteste pe sine însusi în simtirea sufletului mai ticalos si mai umil decât toti oamenii, pe atât este si cel dintâi dintre toti ceilalti, precum spune Domnul si Dumnezeul nostru: „Cel ce vrea sa fie întâiul dintre toti sa fie cel din urma dintre toti si sluga tuturor"[Mc 9, 35][…]


Hristos trebuie cautat cu smerenie si fara pretentii

            […] Deci fericit esti, frate, daca ai cunoscut ca acest lucru s-a facut si în tine. Iar daca ai vazut pe Hristos, dar înca nu ti-a dat sa bei aceasta bautura [Ioan 4,14], cazi cu fata la pamânt, plângi, tânguieste-te, loveste-ti fata, precum odinioara Adam, smulge-ti perii capului, nu te culca pe pat, ci pat sa ti se faca orice sol; nu da somn pe saturate ochilor tai, nici dormitare pleoapelor tale [Ps 131, 4]; nu-ti întoarce ochiul tau spre ceva din cele de pe pamânt sau din cer — caci spre ce altceva ai putea privi, vazându-L pe Facatorul a toate în fata ochilor tai? — nu-ti umple niciodata pântecul cu mâncare; nu-ti îndulci gâtlejul cu hrana placuta sau cu bautura pâna la ghiftuiala; nu cerceta cu curiozitate lucrurile care se întâmpla, nici nu privi spre cei ce traiesc cu indiferenta si dispret, ca sa nu cazi în parere de sine sau sa-i osândesti; dar nici sa nu sezi împreuna cu ei cândva la discutii nelalocul lor, sa nu umbli de colo pâna colo cautând monahi renumiti, nici nu scruta vietile lor, ci daca ai întâlnit cu harul lui Dumnezeu un parinte duhovnicesc, numai acestuia spune-i cele ale tale; iar daca nu, dar îl vezi pe Hristos, priveste spre Acela pururea si tine sa-L ai numai pe acela vazator pururea al mâhnirii si supararii tale.
            Arata-I, sau mai degraba El însusi sa vada vietuirea ta lipsita de îmbaiere, de orice fel de avere si orice fel de arginti. Si chiar daca cândva toata bogatia lumii sau o multime de aur s-ar scurge si ar fi aruncate la picioarele tale — caci se petrece si aceasta prin mestesugirea celui rau si prin ajutoarele si însotitorii lui — sa nu-ti întorci nicidecum ochiul si nu voi sa privesti acestea, chiar daca sub pretextul saracilor ti se pare ca ele pot fi luate si date mai departe de tine fara de pacat. Acela sa te vada ca esti lovit si nu raspunzi lovind, ca esti ocarât si nu raspunzi la ocara, ca esti defaimat si binecuvântezi pe cei ce te defaimeaza [I Petru 3, 9], ca nu cauti slava, nu cauti cinste, nu cauti odihna, ci pur si simplu le faci pe toate si le lucrezi pe toate fara a slabi nicidecum, nici a te întoarce înapoi [Lc 9, 62; 17, 32], pâna când Acela, milostivindu-Se, îti va da sa bei acea bautura înfricosatoare, negraita si cu neputinta de numit. Si atunci când te-ai învrednicit de aceasta, atunci vei cunoaste lucrurile pe care le graim si care ti le explicam. „Caci, zice [Apostolul], graim o întelepciune, nu pe cea desfiintata a veacului acestuia, ci graim o întelepciune a lui Dumnezeu în taina, care este ascunsa" [1 Co 2, 7].
            Iar daca nu te-ai învrednicit nicidecum sa vezi pe Hristos Însusi, ce ti se pare ca traiesti? Cum socotesti ca slujesti ca rob Lui, pe Care nu L-ai vazut niciodata? Iar nevazându-L, nici învrednicindu-te sa auzi glasul Sau [Ioan 5,37], de unde ai fost învatat voia Lui cea sfânta, bineplacuta si desavârsita [Rom 12,2]? Iar daca spui ca ai fost învatat aceasta din Sfintele Scripturi, te voi întreba: cum, fiind cu totul mort si zacând în întuneric, vei putea sa le auzi sau sa le împlinesti, ca sa te învrednicesti sa fii viu si sa vezi pe Dumnezeu? Nicidecum. Ce, deci? Daca suntem morti [Efes 2,1] si petrecem în întuneric, cum putem sa fim vii sau sa vedem pe Hristos, Lumina cea adevarata [Ioan 1,9] venind pe pamânt? Asculta cu întelegere si nu dori sa te îndreptatesti pe tine însuti; ci smereste-te înaintea lui Dumnezeu si spune: „Doamne, Care nu vrei moartea pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu [Ez 33,11], pentru aceasta Te-ai pogorât pe pamânt, ca sa scoli pe cei ce zac omorâti de pacat si sa-i faci vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cât e cu putinta omului a o vedea, trimite-mi un om care sa Te cunoasca pe Tine, ca slujindu-i ca Tie si supunându-ma lui cu toata puterea mea si facând în voia aceluia voia Ta, sa bine-plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma învrednicesc si eu, pacatosul, de Împaratia Ta?”


Credinta si smerenia atrag mila lui Dumnezeu. Fara ele faptele sunt inutile

            […] Caci lucrurile bune din aceasta viata sunt în chip recunoscut urmate de întristarea, descurajarea si durerea mostenite împreuna cu ele. Dar petrecerea si convorbirea cu Dumnezeu si vederea bunatatilor Lui negraite întrec orice fericire si sunt mai presus de orice slava si fericire si bucurie si satisfactie, ca unele ce întrec orice cinste si fericire si desfatare a oricarui lucru crezut bun în aceasta viata. Caci pe cât întrece odihna într-un pat luxos si moale faptul de a zacea pe un gratar încins în foc, pe atât de mult întrece bucuria si veselia care se fac în suflet plecând de la unirea si convorbirea cu Dumnezeu toata veselia si desfatarea vietii. De aceea, chiar si cel ce din ignoranta sau trândavie s-a departat de multe ori de cele mai bune, ajungând la grijile lumii, în masura în care simte vatamarea amara si insuportabila din acestea, se întoarce la cele de la care a plecat si, reprosându-si mult ca s-a lasat târât împreuna cu ele si a ajuns în mijlocul spinilor vietii si a focului care arde sufletele oamenilor, fuge cu toate acestea si alearga la Stapânul sau. Si daca Acesta n-ar fi Iubitor de oameni, primindu-ne când ne întoarcem fara sa tina minte raul sau sa se mânie, ci, mai mult, primind cu bucurie întoarcerea noastra, atunci „nu s-ar mântui nici un suflet" [Mc 13, 20] de sfânt, chiar daca s-ar gasi într-o stare de mijloc sau în alta. De aceea, toti cei desavârsiti în sfintenie si în virtute s-au mântuit în dar, iar nu din dreptatea faptelor lor [Rom 3, 20; Gal 2, 16]; si nu numai acestia, ci si cei ce se desavârsesc dupa acestea, toti asa se vor mântui.
            Dar fiindca mântuirea noastra, a celor credinciosi, se face, dupa dumnezeiescul Apostol „nu din faptele Legii, ca sa nu se laude cineva" [Efes 2, 9], nu trebuie sa ne punem încrederea în fapte, adica în postiri si privegheri, în culcarile pe jos, în foame si sete, nici sa ferecam trupul în lanturi de fier, nici sa-l nenorocim prin haine de par. Caci toate acestea nu sunt nimic, fiindca multi facatori de rele si saraci desi au patimit acestea au ramas aceiasi, fara a fi pierdut nimic din rautatea lor, nici nu au ajuns mai buni decât rautatea. Ele sunt de folos unora si atrag trupul spre smerenie, sau mai degraba spre neputinta si boala; dar Dumnezeu nu cere numai aceasta, ci doreste un duh zdrobit si o inima zdrobita si smerita [Ps 50, 19] si ca inima noastra sa-I spuna pururea în cuget curat: „Cine sunt eu, Doamne, Stapânul si Dumnezeu meu, ca Te-ai coborât si Te-ai întrupat si ai murit pentru mine, ca sa ma slobozesti din moarte si din stricaciune si sa ma faci partas al Slavei si Dumnezeirii Tale?" Caci atunci când vei fi asa în miscarile aratate ale inimii tale, de îndata Îl vei gasi îmbratisându-te si sarutându-te cu taina si daruindu-ti duh drept întru cele dinlauntru ale tale [Ps 50, 12], duh de libertate si iertare a pacatelor tale, si nu numai aceasta, ci si încununându-te cu darurile Sale si facându-te slavit prin întelepciune si cunoastere.
            Fiindca ce altceva e asa de placut si de bine primit de Dumnezeu ca inima zdrobita si smerita si un cuget plecat în duh de smerenie? [Ps 50, 19; Dn 3, 39] Caci într-o asemenea stare a sufletului locuieste si se odihneste Dumnezeu Însusi, si toata uneltirea diavolului ramâne cu totul nelucratoare si toate patimile cele stricacioase ale pacatului se sterg în chip desavârsit si sub povara lui se pleaca în el numai roada Duhului Sfânt, care este iubirea, bucuria, pacea, bunatate, îndreptarea, credinta, blândetea, smerita-cugetare si înfrânarea [Gal 5,22] cuprinzatoare, carora le urmeaza în chip frumos cunoasterea cea dumnezeiasca, întelepciunea Cuvântului si adâncul întelesurilor si tainelor celor ascunse ale lui Hristos. În care aflându-se si modelându-se cel ce a ajuns la ele, sufera schimbarea cea buna si din om se face înger, petrecând cu trupul aici împreuna cu oamenii, dar cu duhul umblând în cer si împartasind viata îngerilor, dilatându-se sub înrâurirea unei bucurii negraite în iubirea lui Dumnezeu, de care nimeni dintre oameni nu se va putea apropia vreodata daca nu-si curata mai înainte prin pocainta si lacrimi multe inima sa si nu intra în adâncul smeritei cugetari si zamisleste pe Preasfântul Duh. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim