Nu exista invidie la sfinti. Toti sunt chemati sa imite si sa faca experienta lui Pavel

            Asadar, cine nu poate sa iubeasca, nu poate nici sa creada; asculta-l pe Pavel care spune acestea: „Iar acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea si iubirea; iar mai mare decât toate e iubirea" [1 Co 13, 13]. Deci daca credinta e înjugata cu nadejdea, iar nadejdea e urmata de iubire, cel ce n-are iubirea nu a dobândit nadejdea, iar cel aflat în afara nadejdii este în chip vadit si în afara credintei. Caci oare cum anume ar putea sa fie prezenta iubirea daca nu sunt cauzele iubirii? Fiindca asa cum fara temelii nu poate sta acoperisul casei, tot asa fara credinta si nadejde sigura nu e cu putinta sa se gaseasca iubirea lui Dumnezeu în sufletul omului. Iar cel ce n-are iubirea, nu va avea nici un folos din celelalte virtuti si fara ea nu se va folosi nimic de ele, precum marturiseste în scris însusi Pavel. Iar despre faptul ca Dumnezeu Se vede înca de aici, asculta-l din nou pe acela spunând: „Acum vad în oglinda si în enigma, atunci voi vedea fata catre fata", si iarasi: „Acum cunosc în parte atunci voi cunoaste precum am si fost cunoscut" [1 Co 13, 12]. Dar acela, zici tu, era Pavel. Dar oare Pavel nu era întru toate om, patimind în chip asemanator noua si împreuna-rob cu noi? „Dar cine este egalul lui Pavel, o trufasule si lipsitule de minte, zice el, ca îl faci pe acesta egal cu noi oamenii?" Dar nu noi, ci însusi Pavel striga cu glas mare zicând asa: „Hristos a venit — auziti! — ca sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sun eu" [I Tim 1, 15]. Deci acela este cel dintâi dintre pacatosii mântuiti. Fa-te si tu al doilea, fa-te al treilea, fa-te al zecelea, fa-te, daca vrei un suflet împreuna cu zecile de mii, si numara-te pe tine însuti împreuna cu Pavel; si asa îl vei cinsti pe Pavel, precum spune acela: „Faceti-va imitatori ai mei, precum si eu sunt imitator al lui Hristos" [I Co 11, 1], si iarasi: „As vrea ca toti sa fie ca mine însumi" [I Co 7, 7].
            Deci, daca vrei sa-l lauzi pe Pavel sau sa-l cinstesti pe el, imita-l, si fa-te si tu ca acela prin credinta si atunci îl vei cinsti cu adevarat, si el te va primi pe tine si te va socoti ca pe slava sa si cununa laudei lui [I Tes 2, 19]; pentru ca, crezând în cuvintele lui si urmându-i, te-ai facut si tu imitator al lui si ca el. Iar daca zici ca e o necinstire adusa lui Pavel ca altul sa se faca egalul lui si de aceea dispretuiesti si esti cu nepasare fata de mântuirea ta, cunoaste ca mai degraba se va lepada de tine ca de un rastalmacitor si de aceea se va scârbi de tine. Vrei deci sa-ti arat ca îl vei cinsti, îl vei veseli si îl vei veseli cu mult prea mult, daca vei putea sa te faci mai mare si mai familiar lui Dumnezeu decât el? Asculta-l pe el însusi aratând aceasta si spunând: „Ma rog sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei, rudele mele dupa trup" [Rom 9, 3]. Acela alege sa fie despartit de Hristos în chip desavârsit ca tu sa te mântuiesti, si tu spui ca va socoti drept necinste daca voi râvni sa ma fac si eu ca el? Nu, frate, nu este invidie în sfinti lui Dumnezeu, nu este în ei pofta sau dorinta de sedere înainte sau de slava mai mare. Caci pentru ei si pentru cei care s-au aratat din generatie în generatie prieteni si prooroci ai lui Dumnezeu una este si sederea înainte pe scaune si starea privilegiata si slava si desfatarea si placerea: faptul de a vedea pe Dumnezeu; iar cei ce-L vad pe El sunt eliberati de orice curiozitate indiscreta. Caci nu pot sa priveasca sau sa se întoarca spre ceva din cele ale vietii sau spre un alt om sau sa cugete la ceva nepotrivit, ci mintea lor e eliberata de faptul de a fi în relatie; de aceea si ramân în veci de neschimbat si de neîntors spre rau. […]


Restaurând în el chipul si asemanarea cu Dumnezeu, sfântul vede în fapturi pe Facatorul

            Caci acela care fie si-a pazit de la început, fie si-a rechemat si reprimit chipul si asemanarea lui Dumnezeu, acela si-a redobândit si vederea potrivit firii. Prin urmare, unul ca acesta umbla în chip decent ca în plina zi, vede toate lucrurile asa cum sunt ele prin fire, nu se minuneaza de culorile lor si de stralucirile lor, ci, privind fiinta si calitatea acestora, ramâne neclintit, fiind cu bagare de seama numai la cele ce dainuie si ramân. Vede aurul si nu baga de seama stralucirea lui, si întelege ca aceasta materie vine din pamânt si nu e decât tarâna sau piatra, neputând sa se schimbe spre nimic altceva. Vede argintul, margaritarele, toate pietrele pretioase si simtirea sa nu este furata de coloritul lor, ci vede toate pietrele ca pe niste pietre obisnuite si socoteste ca sunt deopotriva lut si tarâna. Vede haine scumpe si se minuneaza de felurimea coloritului lor dar si întelege ca [matasurile] sunt murdarie de viermi, si-i este mila de cei ce se desfata în ele si le cauta ca pe niste lucruri pretioase. Vede pe cineva slavit, sezând pe un tron, escortat cu multa pompa pe strazi de mult popor, sau îngâmfat, si îl vede ca în vis, râzând si minunându-se de ignoranta oamenilor. Vede lumea si umbla în mijlocul unei mari cetati — martor este Domnul, Care lucreaza acestea în noi! — ca si cum ar fi singur în întreaga lume, si dispozitia sa launtrica e de parca ar petrece într-un pustiu necalcat de oameni si n-ar avea nimic cu nimeni sau n-ar cunoaste vreun om pe pamânt.
            Asadar, unul ca acesta, chiar si vazând ca o femeie are trup frumos, nu vede gratia care înfloreste pe fata ei, ci ca pe o putreziciune sau un noroi si ca deja moarta si facuta cu totul ceea ce si este de fapt, asa o vede; nicicând mintea lui nu cerceteaza cu privirea floarea din afara, ci stricaciunea materiala ce exista înauntru si din care e alcatuit tot trupul. Caci ce altceva este trupul decât sucul hranei mestecate? Si chiar daca ar voi sa observe frumusetea din afara, stie sa admire proportional [analogos] din fapturi pe Facatorul [Sol 13, 5], iara nu sa se închine creaturii în locul Creatorului [Rom 1, 25]. Fiindca asa recunoaste plecând de la maretia si frumusetea fapturilor pe Ziditorul si mintea i se înalta spre vederea Lui iar sufletul i se aprinde spre întelegerea Facatorului, întelegere prin care e miscat spre dumnezeiescul dor precum si spre lacrimi si se face cu totul afara de cele vazute si se retrage de parte de fapturi.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim