Când unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva sa recunoasca un barbat sfânt si despre cum sau facând ce anume îl va gasi si, dupa ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie sa fie fata de el.
[…]De aceea avem nevoie de multa râvna si purtare de grija, de multa luare-aminte, de multa priveghere si multe rugaciuni ca sa nu cadem în nici o ratacire, minciuna, apostol mincinos sau proroc mincinos, în cazul în care nu vom dobândi un calauzitor adevarat si iubitor de Dumnezeu si care sa aiba pe Hristos în el si sa cunoasca cuprinzator propovaduirea Apostolilor, canoanele si poruncile lor si dogmele Sfintilor Parinti, sau, ca sa spun mai bine, care sa cunoasca voile si tainele Stapânului si Învatatorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învatator trebuie sa cautam si sa gasim, care mai întâi sa le fi auzit si învatat cu cuvântul, iar mai apoi sa fi fost învatat si în chip tainic si în adevar de însusi Duhul Mângâietorul prin faptuire si experienta, ca sa se învredniceasca si el sa auda de la Hristos Însusi Care i-a învatat pe Apostoli: „Taina Mea e pentru Mine si pentru cei ai Mei" si: „Voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele împaratiei cerurilor" [Mt 13, 11]. Caci daca vom cauta, vom gasi negresit, pentru ca Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucura de pierzania oamenilor, ci precum este scris: „Asa a iubit Dumnezeu lumea ca pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" [In 3, 16]. Deci, daca L-a dat mortii pe Fiul Sau Unul-Nascut ca sa ne mântuim prin El, cum e cu putinta oare atunci când Îl rugam sa ne trimita sau, ca sa spun mai bine, sa ne arate un rob al Lui sfânt si adevarat ca sa ne calauzeasca spre mântuire si sa ne învete caile Lui; cum e cu putinta, zic, sa ascunda un asemenea om de noi si sa ne lipseasca de un calauzitor? Nu, nu! Nu e cu putinta. Iar acest lucru trebuie sa-l credem din ceea ce s-a facut cu sutasul Corneliu care, desi era pagân, dar temator de Dumnezeu cu toata casa lui, pentru ca facea multe milostenii poporului si chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al noualea al zilei i s-a aratat în chip vadit îngerul lui Dumnezeu care a venit la el si i-a spus: „Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Si acum trimite barbati la Ioppe si cheama sa vina un oarecare Simon care se numeste Petru. El este gazduit la un oarecare Simon, tabacar, a carui casa e lânga mare" [Fapte 10, 4-6]. Vezi ca bine am spus ca avem nevoie de multa râvna si purtare de grija ca sa gasim un adevarat ucenic al lui Hristos? Si gândeste-te ce spune Scriptura: „Iar Corneliu era barbat cucernic si temator de Dumnezeu cu toata casa lui" [Fapte 10, 2], fiindca nu numai pe sine însusi, ci si pe toti casnicii lui i-a învatat sa se teama de Dumnezeu. Si e lucru frumos si laudabil înaintea lui Dumnezeu ca sa ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci si de toti cei ce sunt împreuna cu noi. Lucru pe care acel sutas îl facea si înainte de a fi fost învatat de Apostoli, si poruncile Apostolilor care hotarasc ca „nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia" [1 Co 10, 24] le împlinea si facea multe milostenii si chema pe Dumnezeu ziua si noaptea; si înainte de a crede în Dumnezeu savârsea în chip vadit porunca Stapânului nostru Dumnezeu Care hotaraste: „Privegheati si va rugati ca sa nu intrati în ispita" [Mt 26, 41] si: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide" [Mt 7, 7]. Ai vazut necredinciosul, pagânul care n-a auzit cândva cuvântul lui Dumnezeu si facea poruncile Evangheliei cu râvna înainte de a fi fost învatat de altul? Cerea cu evlavie si primea; cauta cu milostenie si afla; batea cu postul si rugaciunea si i s-a deschis. A trimis, spune [Scriptura], la Ioppe dupa Simon cel numit si Petru — o, dar minunat! o, binefacere uimitoare! —, care era gazduit de un oarecare Petru tabacarul, a carui casa era lânga mare. Vezi ca îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar si numele celui ce-l primea si locul unde era gazduit? Iar îngerul a facut acest lucru, ca sa nu se însele Corneliu si sa cheme pe altcineva în locul lui Petru si sa dea peste un lup în loc de un pastor.
Daca vrei si tu sa primesti pe adevaratul, credinciosul si alesul ucenic al lui Hristos, du si tu o asemenea viata, fa si tu fapte asemanatoare, cazi si cheama si tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post si rugaciune si vei deschide ochii sufletului tau sa vezi un asemenea om si tu, asa cum l-a vazut Corneliu pe înger. Imita-l pe el, cel necredincios, si tu cel ce spui ca esti credincios; pe el, pagânul si neînvatatul si tu cel ce te numesti crestin din pruncie, cel ce spui ca ai fost hranit cu învataturile Apostolilor si te înalti cu cugetul ascultând flecarelile celor mai neînvatati. Imita pe sutasul tu, care-ti conduci numai casa ta si în tot felul si purtarea de grija te îndreptezi pe tine însuti si pe cei ce sunt sub puterea ta. Daca dispretuiesti lucrurile ce se gasesc în puterea ta si în vointa ta, precum si poruncile lui Dumnezeu pe care le cunosti, nu le faci, ci esti nepasator fata de ele si nu te îndrepti nici pe tine însuti, nici pe cei pe care-i ai în stapânirea ta, spune-mi cum vrei atunci sa-ti arate Dumnezeu un învatator care sa te învete cele mai desavârsite si mai înalte? Si daca Dumnezeu nu ti-l arata, cum e cu putinta sa-l gasesti si sa-l recunosti? Sau cum îl vei primi fara sovaiala ca sfânt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plata de sfânt si drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau râvnitori si purtau de grija de mântuirea lor si începeau de la ei însisi cele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cu putinta, cautau pe Dumnezeu si lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit si atunci si le descopera si acum apostoli, proroci, drepti si sfinti, li i-a facut cunoscuti iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe niste învatatori ai evlaviei, ca pe niste mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au pazit si cuvintele lor ca pe niste legi dumnezeiesti si au primit si ei plata pe care le-a dat-o acelora, si chiar si acum, daca se gasesc unii ca aceia, vor primi plata ca si aceia. Dar pe cei ce dispretuiesc pe ceilalti si se socotesc pe ei însisi întelepti si se afla în negrija si nepasare si nu cheama pe Dumnezeu ca sutasul Corneliu si cei asemenea lui, cu toata râvna, cu milostenie, cu post si cu rugaciune, mai ales acum când aproape toti suntem învatati din copilarie de catre proroci, si apostoli voia lui Dumnezeu si cele de folos noua, pe unii ca acestia, spun, Dumnezeu îi lasa sa se gaseasca în ratacirile în care au cazut ei singuri, care, întunecati fiind de întunericul patimilor, poftelor, si voilor lor si umblând întru ele ca într-o noapte adânca, îsi gasesc si asemenea învatatori. Si pe drept cuvânt, caci stapânitorul întunericului are întotdeauna si slujitorii si ucenicii lui care umbla în întuneric, pe care unii ca aceia îi gasesc si-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gând cu ei si sunt învatati de acestia aceleasi lucruri pe care si le-au ales mai înainte si au preferat sa le faca ei însisi spre pierzania lor. Caci cine nu stie ca dintru început diavolul a ridicat împotriva prorocilor proroci mincinosi, împotriva apostolilor apostoli mincinosi, împotriva învatatorilor sfinti sfinti mincinosi si învatatori mincinosi, si se lupta în diverse moduri sa-i însele pe cei nepasatori cu cuvinte mincinoase si sa-i arunce în prapastia pierzaniei? Pe acestia i-a descoperit Apostolul zicând: „Va rog, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si scandaluri împotriva învataturii pe care ati primit-o si departati-va de la ei. Caci unii ca acestia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecului lor, si prin vorbele lor frumoase si magulitoare însala inimile celui fara de rautate" [Rom 16, 17-18]. Deci cei ce vor sa fuga de unii ca acestia cum sfatuieste Apostolul, trebuie sa se separe de faptele întunericului, caci întrucât vor sa fie robi acestora si sa umble în întuneric, nu pot sa fuga de asemenea învatatori, nici sa vina la lumina adevaratilor învatatori.
Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptura care spune: „Vai celor întelepti pentru ei însisi si stiutori înaintea lor" [Is 5, 21], ia seama cu frica si cutremur la cele spuse. Caci cuvântul acesta este despre mântuirea sufleteasca, si daca vrei sa-ti agonisesti un barbat duhovnicesc si sfânt si un învatator adevarat, nu socoti ca ai putea sa-l recunosti tu însuti dupa stiinta ta, fiindca acest lucru e cu neputinta, daca nu te lupti înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugaciune si cu cerere necontenita, ca Dumnezeu sa-ti fie împreuna-lucrator si Ajutor spre aceasta. Si daca te-ai învrednicit sa-l gasesti cu ajutorul si harul lui Dumnezeu, atunci arata-i cea mai mare purtare de grija si râvna, multa smerenie, multa evlavie, cinste covârsitoare, credinta curata si nesovaielnica. De ce? Ca sa nu-ti câstigi osânda si pedeapsa în loc de rasplata, fiindca despre unii ca acestia a spus Mântuitorul nostru si Dumnezeu: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cine va nesocoteste pe Mine Ma nesocoteste" [Mt 10, 40; Lc 10, 16]. Se cade, asadar, fratilor, sa-i primim pe unii ca acestia ca pe Hristos Însusi, pentru ca toate cele facute lor se raporteaza la Însusi Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, iar El si le împropriaza si le socoteste ca si cum le-ar patimi El Însusi; precum, iarasi, cele ce se fac învatatorilor mincinosi se raporteaza la antihrist, si cei care-i primesc, îl primesc pe acesta si pe însusi diavolul. Si sa nu pretexteze unii ca nu-i cunoaste zicând: „De unde as putea sa-i cunosc pe unii ca acestia? Si eu sunt om si nimeni nu cunoaste gândurile altui om decât duhul care locuieste în el." Nimeni sa nu ia acest cuvânt drept un pretext întemeiat. Caci daca ar fi cu neputinta sa fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: „Feriti-va de proroci mincinosi", adica de învatatori mincinosi „care vin la voi în blana de oaie, dar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor îi veti cunoaste!" [Mt 7, 15-16]. Deci, daca Stapânul Hristos spune adevarul, cum si spune, ne este cu putinta sa-i recunoastem dupa cele ce le fac si le spun. Sa spunem mai întâi care sunt roadele adevarului, ale Duhului Sfânt, iar apoi ni se vor arata si roadele celui potrivnic si rau, si din aceste roade veti cunoaste foarte bine cum sunt vaditi cei adevarati, drepti si sfinti si aceia care nu sunt asa si fatarnici; si eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mântuitorului si ale Sfintilor Lui Apostoli cu care voi încerca sa încredintez si iubirea voastra. Asculta deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Fericiti cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plâng. Fericiti cei blânzi" [Mt 5, 3-5]. Si iarasi: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi, rugati-va pentru cei ce va vatama si prigonesc" [Mt 5, 44]. „Cuvânt desert sa nu iasa din gura voastra. Amin, zic voua, pentru orice cuvânt desert oamenii vor da socoteala în ziua judecatii" [Mt 12, 36]. Si iarasi: „Daca nu va întoarceti si va faceti ca niste prunci, nu veti intra în împaratia cerurilor" [Mt 18, 3]. Si în alta parte spune: „În aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii" [In 13, 35]. Si iarasi: „Cum puteti crede, când primiti slava de la oameni, si slava de la Stapânul Dumnezeu n-o cautati?" [In 5, 44]. Caci „oricine se înalta pe sine însusi va fi smerit, si cine se smereste pe sine însusi va fi înaltat" [Mt 23, 12]. Si nu spune ca va fi înaltat în slava lumeasca, ci se subîntelege ca va fi înaltat tainic întru schimbare duhovniceasca. Acestea Domnul si Stapânul nostru Hristos le striga în chip vadit în fiecare zi. Asculta-l însa si pe Apostolul Pavel care spune: „Roada Duhului este iubirea, bucuria, pacea, marinimia, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia" [Ga 5, 22-23]; si iarasi: „Iubirea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, [...] toate le sufera, toate le rabda; iubirea nu cade niciodata" [1 Co 13, 4-5,7].
Asculta-l si pe Ioan Teologul care spune: „Copilasilor, nu iubiti lumea nici cele din lume" [1 In 2, 15]. Caci iubirea lumii e vrajmasa fata de Dumnezeu. Astfel încât, fratii mei, cine iubeste lumea se face vrajmas lui Dumnezeu [Iac 4, 4]. Cine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni n-are parte de Împaratia Domnului nostru si Dumnezeu [1 In 3, 15; cf. I Co 6, 9-10]. În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului, dupa iubire si dupa ura [cf. 1 In 3, 10]. Caci cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe cei facuti de El, adica pe fratii sai. Iar cine uraste pe vreunul din fratii sai, acestea e nascut din diavolul, si iubirea lui Dumnezeu nu este în el [1 In 3, 8; 4, 20-21]. Deci cei ce au discernamânt, stiu în acest mod cine sunt fiii lui Dumnezeu si cine sunt fiii diavolului. Iar roadele Preasfântului si bunului Duh sunt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, asadar, sa vadim si roadele duhului celui rau, ca sa le recunoasteti si sa distingeti, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar si binele de rau. Luati aminte deci la Stapânul si Dumnezeul nostru iarasi Care zice: „Nu poate pomul bun sa faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune" [Mt 7, 17]; si iarasi: „Omul bun din comoara lui buna scoate afara cele bune, pe când omul rau din comoara lui cea rea scoate afara cele rele" [Mt 12, 35]; si iarasi: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si va învata asa pe oameni, foarte mic se va chema în împaratia cerurilor" [Mt 5, 19]; si ce spune, iarasi, despre carturari si farisei? „Leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor sa le miste nici macar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca sa fie priviti de oameni, caci îsi latesc filacteriile si maresc ciucurii de la poalele vesmintelor si le place sa stea în capul mesei la ospete si în bancile dintâi în sinagogi si sa li se plece lumea în piete si sa fie numiti de oameni: Rabi!" [Mt 23, 4-7]. Asadar, când vezi pe cineva care face ceva din toate acestea si cauta cu truda slava omeneasca, si calca poruncile lui Dumnezeu ca sa placa oamenilor, sa stii ca e un ratacit si nu spune adevarul. Fiindca zice Apostolul: „Câta vreme între voi este pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti oare trupesti?" [1 Co 3, 3]. „Iar omul trupesc si sufletesc nu cuprinde, nu primeste cele ale Duhului, caci pentru el sunt nebunie" [1 Co 2, 14]. Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vadit ca n-are în el nici pe Duhul; si cine n-are în el Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos, precum întareste Pavel zicând: „Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos acela nu este al Lui" [Rom 8, 9].
Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos si care sunt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur ca aceia care sunt atenti îi recunosc usor si pe cei buni si pe cei rai; fiindca cei ce nu sunt atenti nu-i recunosc nu numai pe ceilalti oameni, dar nu se recunosc nici macar pe ei însisi. Pentru ca atunci când cineva are griji si împrastieri, ca si cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, si-si petrece zi si noapte numai în lucrurile lumesti si nascoceste feluri cum sa câstige, sa-si faca case frumoase, îsi strânge multime de dobitoace, animale si sclavi si-si agoniseste vase, haine si covoare scumpe, si-si face orice alt capriciu si desfatare trupeasca, unul ca acesta — spune-mi! — se recunoaste pe sine însusi? Nu. Nu se recunoaste, desigur, nici pe sine însusi, nici cele facute de el. Se cunoaste pe sine numai ca e acelasi, dar prin cele ce face arata ca nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, nici nu stie ce face. Caci vietuieste ca si cum ar fi nemuritor, si cu gura spune ca azi suntem iar mâine nu mai suntem, dar prin lucrurile pe care le face pregateste cele pentru al caror sfârsit bun e nevoie de multi ani. Marturiseste ca lucrurile lumii sunt nimic si trecatoare, dar se sfadeste si lupta cu fratele sau pentru ele. Spune cu întelepciune: „Sunt pulbere si cenusa", si se gateste cu podoabe si prin aceasta arata ca e mai presus decât ceilalti oameni. Asculta dumnezeiestile Scripturi care spun: „Vai!" celor ce traiesc în desfatari tolaniti pe cuverturi delicate [Am 6, 4] si depune orice straduinta ca sa-si faca patul din camera sa mai stralucitor, cuverturile lui mai delicate si masa lui mai bogata si gatita, iar acest lucru îl arata nu numai mirenilor asemenea lui, dar si monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admira aceste lucruri, dar se si întristeaza pentru cei ce le au si-i plâng pentru nestiinta lor. Caci pentru cele de care s-ar cadea sa se rusineze când atâtia frati sau, mai bine zis, Hristos, flamânzesc, ei se lauda si se trufesc socotindu-le podoaba si nu simt ca prin cele ce fac dau marturie despre ei însisi ca sunt lacomi, nedrepti cu saracii si nemilostivi. Asadar, — spune-mi! — unul ca acesta cum se va cunoaste pe sine însusi? În ce stare se gaseste si caror patimi e înrobit? Cu adevarat nu se cunoaste pe sine însusi, chiar daca i se pare ca se cunoaste. Iar cel care nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, cum va putea sa-l cunoasca pe altul si patimile altuia? Cum poate orbul sa-l distinga pe altul si sa recunoasca daca e orb sau vede? Nu, nu e cu putinta. Deci, precum spuneam, copilul si fratele meu, daca n-ajunge cineva sa se cunoasca mai întâi pe sine însusi si neputinta lui prin milostenie, prin post, prin priveghere si rugaciune necontenita, acela nu poate sa cunoasca nici ca fara un parinte duhovnicesc, o calauza si un învatator, e cu neputinta ca omul sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu si sa vietuiasca virtuos si sa nu fie prins de cursele diavolului. Si cel care nu stie aceasta, e de presupus ca acesta n-are nevoie de învatatura, sfat, povatuire sau ajutor de la altii, si e plin de mândrie, fara ca macar sa simta ca nu stie nimic, si se gaseste în adâncul nestiintei sau, mai bine zis, al pierzaniei, si nu poate întelege nici macar ca se afla împreuna cu cei pierduti. Fiindca aceasta nestiinta e ca o albeata pe ochii spirituali ai sufletului si nu ne lasa sa privim limpede, ca sa iubim lumea si lucrurile lumii. Caci pe cât se departeaza mintea noastra de amintirea lui Dumnezeu, de moarte si de judecata viitoare, si nu socoteste cele bune ce sunt pastrate pentru drepti, nici chinurile focului vesnic, întunericului, scrâsnirii dintilor, pe care le vor primi pacatosii carele cufunda cu totul în griji si în închipuirile lumii, adica în bogatie, slava si desfatare si în toate celelalte lucruri lumesti pe care oamenii le socotesc slavite si stralucite, pe cât — zic — se preda mintea noastra acestora, pe atât se învârtoseaza mai mult si încetul cu încetul se tulbura si întuneca si întreaga minte ajunge ca acoperita de un val, iar atunci vin nestiinta desavârsita si uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, când David a pacatuit si a patit acelasi lucru, a chemat pe Dumnezeu si a zis: „Descopera ochii mei si voi întelege minunile din Legea Ta" [Ps 118, 18]. Ai vazut ca ochii îi erau acoperiti? Ai vazut ca a strigat lui Dumnezeu sa i-i descopere? Acelasi lucru fa-l si tu, copilul meu si Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.
Daca vei asculta si-ti vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întâi te vei cunoaste pe tine însuti si starea ta, apoi si toate cele pe care ti le-am spus mai sus si-i vei socoti din toata inima ta drept sfinti si mai presus decât tine nu numai pe cei evlaviosi si virtuosi, dar si pe orice om, mic si mare, drept si pacatos, ba chiar si pe cei ce pacatuiesc în chip vadit. Si acest lucru îti va fi semn vadit atât pentru tine, cât si pentru oricare altul, ca ai primit iertarea pacatelor tale, când vei ajunge la aceste masuri si la aceasta stare buna; fiindca sfânta smerenie care se gaseste în aceste masuri si în cel care a ajuns la ele, îi daruieste mai întâi harisma de a gândi ca nu e nimeni dintre toti oamenii mai pacatos decât el sau mai josnic si de nimic decât el, si de a se socoti pe sine însusi pacatos cu toata simtirea sufletului sau si cu toata certitudinea, si ca el singur va pieri si va fi predat osândei [iadului]. Deci, dragul meu copil si frate, lupta sa dobândesti aceasta smerenie si nu spune „acest lucru e cu neputinta pentru mine"; nici, iarasi, „acest lucru e potrivit monahilor si nu celor ce se gasesc în lume"; fiindca Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor si nu le-a poruncit separat pe unele monahilor iar pe altele mirenilor. Si acestea le-au realizat si stramosii dinainte de Legea lui Moise si cei de dupa ea. Asculta-l pe Iov care spune: „Sunt pamânt si cenusa" [Iov 30, 19; Fc 18, 27], si pe David care zice: „Iar eu vierme sunt si nu om" [Ps 21, 7]. Ai vazut cuvinte de smerenie? Ai vazut suflet care se socoteste pe sine însusi mai dispretuit decât orice om, mic si mare? Imita, asadar, si tu pocainta lui David si atunci vei dobândi smerenia lui. Caci prin smerenie se risipeste pâcla nestiintei care a acoperit mintea si se scutura acoperamântul ei; iar când mintea s-a descoperit, atunci ne cunoastem si pe noi însine si vedem si starea noastra care e, vedem si ranile si întinaciunile sufletului nostru. Si atunci nu numai ca gândim si vorbim smerit, dar ne rusinam si de soare si de stele si de toate fapturile lui Dumnezeu care au fost facute pentru noi, iar noi L-am mâniat pe Dumnezeu Care le-a facut si am calcat nu numai o porunca, ci pe toate, si nu mai îndraznim nici macar sa ne ridicam ochii si sa privim si nu ne mai socotim vrednici nici macar sa mâncam din roadele pamântului, ci noi însine spunem ca e drept sa murim de foame si de sete. Si nu mai putem nici macar sa ne uitam la icoanele lui Hristos si ale Sfintilor Lui, întrucât suntem întinati, împutiti si pacatosi, ci ni se pare ca sfintele icoane ne înghit si pe noi si faptele noastre. De aceea nici nu mai îndraznim sa ne apropiem de ele si sa le sarutam, si socotim o mare rusine sa apropiem buzele noastre necurate si întinate de cele curate si sfinte. Iar când vrem sa intram în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frica si cutremur, ca unii care intram cu nevrednicie, ca nu cumva sa nu se rupa în doua podeaua bisericii si sa cadem de vii în iad. Acestea si altele mai multe ne învata sfânta smerenie, si ea ne preface, ne schimba si oarecum ne creeaza si ne face smeriti, astfel încât de acum încolo, daca vom vrea, sa nu mai putem gândi sau sa spunem despre noi însine vreun lucru mare si înalt, ci sa ramânem înlemniti si inscriptionati ca niste statui. Aceasta sfânta smerenie ne învata ca nu putem învata nimic bun fara învatator, iar celor ce ne întreaba si ne spun: „Oare stii ce citesti?", ea ne învata sa le raspundem: „Cum putem întelege cele ce le citim, daca nu ne va calauzi cineva?" [cf. Fapte 8, 30-31]. Ea ne învata sa nu umblam pe calea pe care n-o cunoastem fara calauza; ea ne porunceste ca atunci când vrem sa ne pocaim, sa nu ne apropiem de Dumnezeu fara un mijlocitor si calauzitor. Caci daca ne îndeamna sa ne rusinam de cer, de pamânt si de fapturile lui Dumnezeu si sa avem frica de icoana Mântuitorului si a Sfintilor Lui si sa nu ne apropiem de ele si sa le sarutam, cu cât mai mult ne va face sa nu ne apropiem fara mijlocitor de însusi Facatorul, Stapânul si Dumnezeul a toate? Caci chiar daca este foarte iubitor de oameni, El se bucura însa mult de smerenia si mâhnirea noastra si lauda mult faptul de a ne socoti pe noi însine nevrednici sa ne apropiem de El singuri, fara un mijlocitor. Vrând Stapânul nostru si Dumnezeul sa ne arate si într-un alt mod ca de Dumnezeu se cade sa ne apropiem printr-un mijlocitor, asa cum si în toate celelalte ni S-a facut model si exemplu, asa si aici El însusi S-a facut cel dintâi Mijlocitor al firii noastre si a adus-o la Tatal Sau si Dumnezeu; dupa care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri si apropieri pe Sfintii Sai Apostoli, iar acestia, la rândul lor, au adus la Stapânul Hristos pe toti cei care au crezut în El. Acestia au ales si au hirotonit si urmasi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, acestia pe altii, acestia iarasi pe altii, si acest lucru se pastreaza prin succesiune pâna astazi. Si Dumnezeu nu vrea sa calcam aceasta porunca si predanie speciala a Lui, ci sa ramânem în cele pe care ni le-a hotarât; de aceea spune: „Nimeni nu vine la Tatal decât numai prin Mine" [In 14, 6]. Astfel, nimeni nu vine la credinta în Sfânta Treime cea de-o-fiinta, daca nu e învatat de un învatator dogmele credintei; si nimeni nu e botezat fara preot si nu se împartaseste el însusi cu dumnezeiestile Taine, iar cine nu e botezat si nu se împartaseste din preacuratele Taine nu va dobândi viata vesnica, cum spune El însusi: „Cine crede si se boteaza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi" [Mc 16, 16]; si iarasi: „Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru voi" [In 6, 53-54]. Asadar, întrucât fara Botez si fara împartasirea dumnezeiestilor Taine nici un crestin nu se poate învrednici de viata vesnica, si aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfintilor Apostoli, nici al Sfintilor nostri Parinti care au fost dupa Sfintii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sunt si traiesc acum si petrec împreuna cu noi, e vadit atunci ca acelea pe care aceia le-au împartasit celor ce erau atunci în lume aceleasi ni le dau si acestia noua; si asa cum aceia botezau cu apa si cu Duh Sfânt, asa fac si ei astazi; aceia dadeau Trupul si Sângele lui Hristos, aceleasi ni le dau si ei noua; si nici cei, ce se botezau sau împartaseau atunci n-aveau nimic mai mult decât noi, nici noi care ne botezam si ne împartasim acum n-avem nimic mai putin decât ei. Aceia învatau credinta în Hristos si Sfânta Treime cea de-o-fiinta si nedespartita, adica în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, aceleasi ne învata si acum parintii nostri. Asadar, din acestea a devenit evident pe scurt — caci nu scriu toate, ca sa nu întind prea mult cuvântul — ca orice au facut credinciosilor atunci Apostolii si orice i-au învatat, aceleasi ni le fac acum si noua parintii nostri duhovnicesti, adica arhiereii si preotii, în mod identic si fara sa lipseasca ceva; ne învata si povatuiesc ca si aceia. Si fiindca nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sunt si ei fii ai Apostolilor si apostoli. Si aceia care nu-i primesc nici nu asculta cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicându-le: „Amin, zic voua: mai usor va fi locuitorilor Sodomei si Gomorei decât voua" [Mt 10, 15], fiindca a spus Apostolilor: „Cine va pizmuieste pe voi pe Mine Ma pizmuieste, si cine va asculta pe voi pe Mine Ma asculta. Cine va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste. Iar cine Ma nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine" [Mt 10, 40; Lc 10, 14. 16]. E vadit ca aceleasi lucruri le spune si celor ce sunt acum si celor ce vor fi dupa aceea asemenea acelora, si aceia care nu-i primesc nici nu-i asculta, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe însusi Hristos, nici nu-L asculta, ci-L nesocotesc si prin aceasta nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu si Tatal Care L-a trimis. Sa stii, deci, copilul meu iubit, ca în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoti sau arhierei nu mai cinsteste, nu mai iubeste, nu se mai teme sau primeste pe cineva ca apostol al lui Hristos si ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile vesnice pe care le va darui El lor, ci toti ne dispretuim si defaimam unii pe altii: monahii învinuiesc pe monahi, preotii pe arhierei, mirenii pe toti si unii pe altii, si nimeni nu se mai gândeste cum a fost vechea Biserica a lui Dumnezeu. Si asa cum a hotarât Dumnezeu în ea mai întâi Apostoli, în al doilea rând proroci, în al treilea rând învatatori, si ceilalti pe care-i enumera Apostolul [Pavel; cf. 1 Co 12, 28], tot asa în chip asemanator e Biserica lui Dumnezeu si astazi, si de aceea cei care o prezideaza trebuie sa-i primeasca pe unii ca apostoli, pe altii proroci si pe altii ca învatatori.
Dar noi am uitat cu desavârsire toate acestea si ne trufim unul împotriva altuia, si pe cel care ieri m-a botezat si m-a eliberat de moarte si de stricaciunea sufletului si m-a umplut de harul Duhului Sfânt si m-a dezlegat de pacat si m-a cuminecat cu preacuratul Trup si mântuitorul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos si m-a facut fiu al lui Dumnezeu — si ce altceva mai mult le faceau odinioara crestinilor Apostolii? —, pe acesta mâine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindca socotesc acest lucru o rusine pentru mine, nici nu vreau sa ies în întâmpinarea lui când vine la mine si sa-l cinstesc si sa-l primesc cu toata diferenta; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Da-i raspuns ca stapânul are de lucru si nu poate sa-l primeasca"; si nu mai spun altele înca si mai rele decât acestea si mai de necinste pe care acestia le fac nu numai monahilor, dar si preotilor si chiar celor ce-i marturisesc si-si închina acestora sufletele lor. Chiar si pe cel pe care azi si l-a ales sa aiba parinte duhovnicesc si învatator prin marturisire, nu dupa putin timp, ci chiar în acelasi timp când spune ca e fiul sau duhovnicesc, se si trufeste fata de parintele sau duhovnicesc si în loc sa fie fiul sau duhovnicesc si ucenicul sau, devine el parinte duhovnicesc si învatator al lui si-l contrazice si-l nesocoteste, daca se întâmpla sa-i spuna ceva ce nu e dupa voia lui; si cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai stie ca are parinte duhovnicesc sau învatator. Si daca duhovnicul nu se duce la el si nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, daca nu cade la învoiala sa piara împreuna cu el, atunci îl lasa si cauta pe altul care sa-l urmeze în voile lui trupesti. Si asa toate cele duhovnicesti — cum le vezi si le stii si tu — sunt astazi amestecate si tulburate, si a disparut orice rânduiala si predanie a Apostolilor si s-au desfiintat toate poruncile lui Hristos. Si tot acest rau si aceasta surpare se face în generatia de acum fiindca toti îsi închipuie ca au învatat cele dumnezeiesti si stiu poruncile lui Dumnezeu si pot discerne cele ce le sunt de folos; si, pe lânga aceasta, fiindca socotesc ca toti preotii sunt pacatosi si nevrednici, dar sunt convinsi ca harul lui Dumnezeu lucreaza si prin cei nevrednici, si cred ca primesc darurile harului care se lucreaza în noi prin Duhul Sfânt si arvuna lucrurilor vesnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele si-l urasc ca pe un pacatos si nevrednic de preotie; la fel si despre duhovnici îsi închipuie aceleasi lucruri: ca prin marturisirea pe care le-o fac primesc iertarea pacatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc ca n-au nici o virtute sau îndraznire la Dumnezeu si-i considera la fel ca si pe ceilalti oameni. Si mai cred ca toate cele ce se gasesc într-o asemenea stare le primesc si ei sau, mai bine zis, rapesc toate darurile duhovnicesti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fara sa dea cinstea si credinta cuvenita celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întâi Apostolii Stapânului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supusi lor. Si îndraznesc sa spuna ca Dumnezeu nu le cere sa dea aceeasi cinste si acum arhiereilor, preotilor, egumenilor si parintilor nostri duhovnicesti, ci, pentru ca au fost botezati de prunci, cred prin aceasta ca sunt dezvinovatiti pentru ca n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat nici n-au avut evlavie fata de el ca un parinte al lor. Si-si închipuie ca întrucât au învatat literatura sacra de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie si ca nu vor fi cercetati de Dumnezeu pentru ca au dispretuit pe învatatorii evlaviei si n-au vrut sa se lase învatati de ei; ci, întrucât li se pare ca sunt evlaviosi si vietuiesc înca si mai evlavios decât toti ceilalti, nadajduiesc ca se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea si faptul ca-si spun numai pacatele, si le marturisesc si ca primesc iertare de la parintii lor duhovnicesti, li se pare ca e de ajuns pentru mântuirea lor si nu mai au nevoie sa aiba credinta în ei, nici sa le aduca cinstea si evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sunt apostoli ai lui Dumnezeu si mijlocitori si rugatori la El pentru ei. Astfel, toata lumea e plina acum de o astfel de ratacire si de un asemenea rau, si calcarea si dispretuirea unei singure porunci a rasturnat toata Biserica lui Dumnezeu; fiindca Biserica a ajuns la o asemenea neorânduiala si tulburare, ca aproape nu se mai vede deloc structura ei nici nu se mai recunoaste în noi drept o alcatuire a Trupului Stapânului, ci e ca si cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos nici n-am fi legati si lipiti unii de altii de Duhul de viata facator, nici nu mai acceptam sa ne lasam ziditi fiecare în cinul lui de catre Întâiul Arhitect al Bisericii. Drept pentru care suntem risipiti ca o materie neînsufletita, atât de mult ne-am facut robi voilor noastre si suntem stapâniti de poftele placerilor si am fost amagiti si risipiti de ele; ura si mândria pe care le avem ne-au separat si rupt unii de altii si am pierdut semnul distinctiv al credintei noastre, adica iubirea despre care Domnul a zis: „întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii" [In 13, 35]; caci atunci când o pierdem, în zadar ne mai numim crestini. De aceea, spune-mi — rogu-te! —, atunci când nu-i iubim pe parintii nostri duhovnicesti care ne-au dat atât de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui dupa har, mostenitori ai slavei Lui si copartasi ai tuturor celor de care am vorbit; daca, spun, nu-i iubim nici nu-i cinstim si slavim cum se cuvine si cum trebuie sa fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinta ca avem iubire desavârsita fata de semeni si ceilalti frati ai nostri? Si, afara de aceasta, daca pe cei pe care-i avem mijlocitori si rugatori la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu sa ne dea iertarea pacatelor si sa ne faca prieteni cu El, daca pe acestia nu-i primim cu toata certitudinea si credinta ca pe niste sfinti, ci-i socotim ca niste pacatosi, cum mai nadajduim ca ni se va da iertarea desavârsita a pacatelor noastre? Caci zice Domnul: „Fie tie dupa credinta ta" [Mt 9, 29]. Si cu siguranta dupa masura credintei tale si precum crezi în ei, asa vei primi si iertarea pacatelor tale. Si daca e adevarat cuvântul Domnului care spune: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste si cine va nesocoteste pe voi pe Mine Ma nesocoteste" [Mt 10, 40; Lc 10, 16], ma mir atunci — cum spuneam mai sus —, de cei care nu-si pun în mintea lor ca noi se cade nu numai sa-i iubim pe toti oamenii, si mai cu seama pe fratii nostri dupa duh, dar si pe unul din barbatii duhovnicesti de acum se cade sa-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca sa primim prin el pe Hristos si se cade sa facem toate cuvintele lui ca si cum ar iesi din gura lui Hristos, cum oare atunci — zic — sau în ce alt chip vor putea credinciosii sa-L vada pe Hristos sau sa-L dobândeasca în ei însisi? Caci cei mai multi dintre noi nu-l cunoastem pe preotul care ne-a botezat si daca l-am cunoaste l-am trece cu vederea si l-am dispretui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu stim nici macar daca am fost botezati, iar daca nu o stim, cum anume sau din ce cauza am putea avea credinta? Sau cum sa socotim ca suntem botezati? Nu pot sa înteleg. Parinte duhovnicesc n-am cunoscut si daca l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un parinte. Învatator care sa ne învete evlavia n-am dobândit, si chiar daca am vrea sa dobândim, n-am face ceea ce el ne-ar învata. Ce sa mai spun nu stiu. Fiindca nu gasesc de unde anume sau de la care realizare a virtutii sa va numesc crestini. Om nenorocit si ticalos! Pentru ce nu-l cinstesti pe parintele tau duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindca — spune el — nu-l vad sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc." Asta e un pretext zadarnic. Fiindca — spune-mi! — le pazesti tu oare mai bine decât acela si de aceea îl dispretuiesti si-l judeci? Si chiar daca ai pazi toate poruncile, nici asa nu s-ar fi cuvenit sa-l judeci nici sa-i întorci spatele sau sa-l defaimi si învinuiesti pentru nepasarea lui, ci s-ar fi cuvenit mai degraba sa-l cinstesti pentru lucrurile bune pe care ti le-a dat Dumnezeu prin el si sa-l faci partas la cele trupesti si sa-l rasplatesti pe cât poti pentru cele bune pe care ti le-a daruit, ca nu numai sa pazesti cele ce ti-au fost daruite de Dumnezeu prin el, dar si sa le înmultesti prin asemenea fapte. Acum însa, prin necredinta, nerecunostinta si nesocotirea pe care le arati fata de parintele tau duhovnicesc si învatatorul tau, nu numai ca ai pierdut ce ai primit, dar ai sters din tine însuti si însusi faptul ca esti crestin si ai pagubit pe Hristos. […]
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, Scrieri vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim