În salasurile dreptilor si în palatul împaratului se intra cu pret de sânge si în buna rânduiala

            […] Fiindca, într-adevar, daca cineva nu se junghie pe sine însusi ca o oaie pentru una din virtuti, oricare ar fi ea, si nu-si varsa sângele sau pentru ea, nu o va dobândi vreodata; caci printr-o moarte dupa intentie a rânduit în Iconomia Sa Dumnezeu sa primim noi viata vesnica. Mori si vei fi viu! Nu vrei? Iata, esti deja mort!
            Dar sa vedem acum care si în ce fel sunt salasurile si locuintele virtutilor, pentru care trebuie cineva sa-si verse sângele sau spre dobândirea lor. O prima locuinta este deci fericita smerenie; caci spune: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este împaratia cerurilor" [Mt 5, 3]. Deci cel ce vrea sa intre în locuinta aceasta si sa dobândeasca împreuna cu ea împaratia cerurilor, daca nu se preda mai întâi pe sine însusi legat de mâini si de picioare înaintea portilor ei [Evr 13, 12] ca un berbec [Lv 16, 27] spre junghiere de catre primul venit, daca nu se lasa jertfit si omorât în chip desavârsit, omorându-si voia proprie, nu va intra vreodata înauntrul ei si nu o va avea niciodata; si daca nu o are pe aceasta, nu va avea nici alta dintre celelalte. Fiindca nu este cu putinta ca acela care sare dincolo de ea sa ajunga cândva la cealalta; caci Dumnezeu le-a asezat pe acestea într-o ordine si în trepte. Si ca pe niste insule în noianul marii, asa întelege cu pricepere ca sunt aceste virtuti în mijlocul vietii, la distanta unele de altele si unite între ele ca printr-un fel de poduri departate de toate pamânturile, suspendate si legându-le unele de altele în chip sigur. Deci începutul tuturor acestora este fericita smerenie, în care cel ce intra prin pocainta pe poarta dinspre apus [Iz 44, 4] si a petrecut îndeajuns în ea, iese din ea pe poarta dinspre rasarit [Iz 44, 1] si, pasind pe pod, vine astfel spre salasul si locuinta plânsului. Si petrecând acolo, spalându-se si curatindu-se si desfatându-se de frumusetea lui, trece apoi la refugiul blândetii. Iar de acolo strabate alergând spre locul însetarii si flamânzirii dupa dreptate. Dupa care ajunge astfel la palatul milei si al compatimirii. Si trecând dincolo de acesta, sau mai degraba ajungând înauntrul lui, gaseste vistieria împarateasca a curatiei. Si ajungând în aceasta vede pe împaratul slavei sezând înauntru, pe Cel nevazut pentru întreaga creatie.
            Întelege-mi deci ca palatul e trupul, iar vistieria împarateasca e sufletul fiecaruia dintre noi oamenii; suflet cu care unindu-Se Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Lui, îl face întreg al luminii dumnezeiesti si dumnezeu prin unirea [synou-sia] cu El si harul Sau. Spre aceasta stare cuvenita lui Dumnezeu vine tot cel ce strabate calea mai sus-pomenita a virtutilor, întrucât a trece pe altundeva si a depasi cutare sau cutare locuinta si a ajunge la alta printr-un mestesug oarecare e cu desavârsire cu neputinta. Fiindca asa a rânduit Stapânul Hristos sa fie intrarea în Împaratia Cerurilor si altfel nu se poate. Caci daca marginile acestei mari nu pot fi depasite [Iov 38, 8-11; Ps 103, 9], cu cât mai mult vor fi pazite necalcate si de nemutat acestea. De altfel urcusul celor ce se înalta spre cer se aseamana unei scari cu trepte. A urca pe ea mai cu râvna si mai repede si a-l întrece pe ea pe aproapele sta în puterea noastra; dar a nu începe de la prima treapta si a nu urca scara dupa rânduiala, ci a sari prima treapta pentru a ajunge pe cealalta, acest lucru este cu desavârsire cu neputinta oamenilor. Caci cei ce pun pasul în afara acestei cai si rânduieli drepte ratacesc mult. Pentru ca asa cum nu este cu putinta cuiva sa urce fara scara într-o casa înalta, sau sa ajunga înauntrul dormitorului împaratesc, unde sta însusi împaratul, înainte de a trece prin anticamerele împaratesti, tot asa nu este cu putinta a intra în Împaratia Cerurilor fara a umbla în ordinea mai înainte zisa; caci toti cei ce se afla în afara caii împaratesti — nimeni sa nu se însele pe sine însusi! — umbla, fara sa o simta, în ratacire. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim