Sfântul e cel care pazeste poruncile

            Caci asa cum neamurile se recunosc dupa port, iar cel mai adeseori dupa grai si cuvânt, tot asa si sfintii se recunosc dupa decenta lor si dupa mersul lor distins si dupa celelalte aspecte ale înfatisarii lor exterioare, dar semnul distinctiv propriu lor cu toata exactitatea si adevarul e cuvântul care se naste din ei. Caci gura nu poate rosti ceea ce nu are inima; si chiar daca rosteste, îndata este dovedit de însesi cuvintele lui ca nu le spune bine. „Caci omul bun, zice, scoate din comoara buna a inimii lui cele bune, iar cel rau scoate din comoara cea rea a inimii lui cele rele" [Mt 12, 35]. Si vezi acum adâncurile Duhului, cum Domnul nu a spus numai ca „din inima buna scoate cele bune", ci a adaugat spunând „din comoara inimii", ca sa afli ca nimeni dintre noi nu poate avea o inima goala si usoara, ci fiecare are fie harul Duhului prin facerea de bine si credinta cea adevarata, fie poarta în sine însusi pe diavolul cel rau prin necredinta si nepasarea fata de porunci si prin împlinirea celor rele. Si ca sa nu crezi cumva ca spune ca au comoara Duhului cei care în parte plinesc poruncile lui Hristos, dar în parte le dispretuiesc, ci aceia care le pazesc pe toate acestea cu exactitate, a învatat spunând: „Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste pe Mine; iar cel ce ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui; si Eu si Tatal vom veni si vom face la el salas" [In 14, 21-23].


Cine nu pazeste poruncile deschide usa diavolului

            Vezi cum cel ce a dobândit inima buna prin osteneli si prin lucrarea poruncilor are locuind în el întreaga Dumnezeire, Care este Comoara cea buna? Iar acela care calca si numai o singura porunca sau e cu nepasare fata de ea si nu o face pe ea, în unul ca acesta nu locuieste comoara. Asculta-l iarasi pe El Care spune: „Cel ce a dezlegat una din poruncile acestea cele mai mici si a învatat oameni sa faca asa, cel mai mic se va chema în împaratia cerurilor" [Mt 5, 19]. Iar „cele mai mici" le-a numit pe acestea nu ca si cum ar fi ele asa, ci pentru ca sunt socotite de noi a fi asa; caci suntem indiferenti fata de grairea desarta, fata de poftirea a ceva din cele ale aproapelui, sau fata de privirea patimasa, sau fata de dispretuirea si ocarârea lui, socotindu-le ca nimic si uitând ca acestea sunt asezate sub osânda. Caci ce spune? „Pentru tot cuvântul desert pe care îl vor grai oamenii, vor da socoteala pentru el în ziua judecatii" [Mt 5, 19], si altundeva: „Sa nu poftesti ceva din cele ale aproapelui tau" [Is 20, 17] si iarasi: „Cel ce se uita cu pofta [la o femeie] a si desfrânat cu ea în inima sa. Iar cine va spune aproapelui sau «raca», acela va fi vinovat de judecata sinedriului, iar cine îi va spune «nebunule» vinovat va fi gheena focului" [Mt 5, 28-29]. Vrând si Apostolul sa arate ca în cei ce fac unele ca acestea lucreaza diavolul, a zis: „Iar acul mortii e pacatul" [1 Co 15, 56]. Deci daca nimic altceva nu e pacatul decât calcarea poruncii, iar porunca este si a nu pofti si a nu minti si a nu fura si a nu grai cuvinte desarte, nici a nu vorbi rau fratelui tau, atunci tot cel ce le face pe acestea e ranit de acul mortii, adica de pacat, iar prin aceasta rana si muscatura a pacatului, diavolul intra numaidecât în noi si locuieste în noi ca un vierme.
            Vezi cum cei ce n-au dobândit iarasi inimile lor curatite prin lacrimi si pocainta au locuind în ei pe diavolul, care este comoara cea rea? Omul cel bun scoate din comoara cea buna a inimii lui cele bune, si în chip asemanator cel rau scoate cele rele. Dar adevarata pocainta prin marturisire si lacrimi sterge si curata ca sub un plasture si un leac oarecare rana inimii si plaga pe care a deschis-o în ea acul mortii spirituale [inteligibile], apoi scoate afara si omoara viermele cel furisat în ea si restabileste rana aducând-o la o cicatrizare si sanatate desavârsita. Dar acest lucru se recunoaste ca e lucrat de cei ce au o inima care cauta sanatatea cu osteneala prin lacrimi si pocainta. Ceilalti însa se complac în aceste rani; si nu numai aceasta, ci le si gândesc pe acestea si se grabesc sa adauge peste ele si altele, socotind drept sanatate împlinirea patimii; de aceea se si lauda atunci când fac un lucru rau si nelalocul lui al pacatului si socotesc rusinea lor drept slava [Filip 3, 19]. Dar de ce patesc aceasta? Fiindca nu cunosc dulceata si harul curatirii desavârsite, sau mai degraba nu cred si se conving pe ei însisi ca e cu neputinta ca omul sa se curete desavârsit de patimi si sa primeasca în sine în chip fiintial pe Mângâietorul.


Imposibilitatea poruncilor: un pretext

            Iar daca cineva ar spune ca nimeni nu poata sa pazeasca toate poruncile, acela sa cunoasca ca-L defaima si osândeste pe Dumnezeu ca Unul Care ne-a poruncit lucruri cu neputinta; si ca nu va scapa de o osânda inevitabila, ci asemenea celui ce a spus: „Te-am stiut ca esti om aspru, secerând unde n-ai semanat si de unde n-ai risipit" [Mt 25, 24], si acesta va fi osândit si se va asemana sarpelui care i-a spus lui Adam: „Cunoscând Dumnezeu ca în ceasul în care veti mânca din pom veti fi asemenea Lui, de aceea va poruncit sa nu mâncati din el" [Fac 3, 4-5]. Fiindca unul ca acesta îl numeste pe Dumnezeu mincinos, amagitor si invidios: mincinos, fiindca a spus: „Jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara" [Mt 11, 30] iar el declara nu numai ca nu e usoara, dar chiar si de nepurtat; amagitor, pentru ca a venit fagaduind multe si nevrând sa ne dea nimic; sau mai degraba ca unul care, fiind invidios pe mântuirea noastra, ne-a poruncit sa facem si sa pazim lucruri cu neputinta fara ca noi sa le putem împlini, ca sa scoata de aici un pretext pretins justificat pentru a ne lipsi de bunatatile acelea. Dar vai celor ce graiesc acestea daca nu se vor pocai; fiindca Stapânul si Dumnezeul nostru n-a poruncit nimic împovarator nici greu de purtat, ci mai degraba toate sunt usoare si deloc anevoioase, precum — credeti-ma! — am cunoscut eu însumi ca porunca lui Dumnezeu e usoara, ca si intrarea în împaratia Lui. […]


Nerecunoasterea sfintilor dovedeste ticalosia potrivnicilor

            De aceea si vorbesc si lucreaza pururea împotriva mântuirii lor, închizându-si portile împaratiei cerurilor si împiedicându-i pe toti ceilalti care vor sa intre în ea [Mt 23, 13; Lc 11, 52]. Iar daca aud despre cineva ca s-a luptat în chip legiuit în poruncile lui Dumnezeu, ca s-a facut smerit cu inima si cugetele, ca s-a curatit de tot felul de patimi si a vestit tuturor lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu — adica câte le-a facut Dumnezeu pentru el potrivit fagaduintelor Sale nemincinoase si cum, atunci când vorbea spre folosul celor ce-l ascultau, a spus ca s-a învrednicit sa vada lumina lui Dumnezeu si pe Dumnezeu în lumina slavei, si cum a cunoscut în chip stiut [constient] în el însusi venirea si lucrarea Duhului Sfânt si s-a facut sfânt în Duhul Sfânt — de îndata ca niste câini turbati latra împotriva lui si se grabesc sa-l manânce, daca e cu putinta, pe cel ce graieste acestea, spunând: „Înceteaza, ratacitule si trufasule! Oare cine s-a facut acum asa cum s-au facut Sfintii Parinti? Cine a vazut pe Dumnezeu sau poate câtusi de putin sa vada pe Dumnezeu? Cine a primit într-atât pe Duhul Sfânt încât sa se învredniceasca sa vada prin El pe Tatal si pe Fiul? Înceteaza, ca sa nu facem sa fii omorât cu pietre!" […]
            Astfel deci si voi, care va nedumeriti asa, fiind nu numai orbi ci si surzi, cum veti putea recunoaste un barbat duhovnicesc? Nicidecum. Ca acesta este adevarul si ca cei ce nu vad duhovniceste nu pot nici sa auda duhovniceste, asculta-L pe Domnul Care spune asa iudeilor necredinciosi: „Pentru ce nu cunoasteti graiul Meu? De ce nu puteti asculta cuvintele Mele", si putin mai încolo: „Cine este din Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; iar voi nu ascultati, fiindca nu sunteti din Dumnezeu. Voi sunteti din tatal vostru, diavolul, si vreti sa faceti poftele tatalui vostru" [In 8, 43. 47. 44]. Deci daca si voi va aflati sub necredinta si rautate, sub nepasarea si încalcarea poruncilor, sunteti trupuri, adica grosi la inima, si aveti urechile ei astupate, iar ochiul sufletului acoperit de patimi, cum veti putea recunoaste oare un barbat duhovnicesc si sfânt?

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim