Numai mortul nu simte nimic

            Deci ca sa pun înainte cele spuse de aceia, vezi ce spun cei ce se socotesc întelepti si stiutori în fata lor însisi: „câti în Hristos v-ati botezat, zice Pavel, în Hristos v-ati si îmbracat [Gal 3, 27]. Dar ce? Oare nu suntem botezati si noi? Deci, daca ne-am botezat, este vadit, cum zice Apostolul, ca ne-am si „îmbracat în Hristos". Aceasta este deci prima propozitie si demonstratie facuta de ei.
            Dar ce? Le vom spune nu noi, ci Duhul Sfânt. Spuneti, asadar, ce este haina aceasta: Hristos? Da, spun ei. Atunci, ca sa vorbesc ca unul fara de minte catre cei lipsiti de minte, Hristos este ceva anume sau nu este nimic? Este ceva, vor raspunde negresit aceia, daca nu cumva sufera în chip desavârsit de pierderea capului. Deci, daca marturisiti ca este ceva, spuneti mai întâi ce anume este, ca sa va învatati voi însiva sa nu vorbiti ca niste necredinciosi, ci ca niste credinciosi. Asadar, ce altceva este Hristos decât Dumnezeu adevarat facut om desavârsit în chip adevarat? Asadar, daca marturisiti aceasta, spuneti-ne pentru ce anume s-a facut om Dumnezeu? Negresit — asa cum învata dumnezeiestile Scripturi si însasi cele ce s-au facut si se fac în fiecare zi, daca nu cumva voi nu le cunoasteti facându-va surzi de bunavoie — ca sa-l faca pe om dumnezeu. Dar prin ce anume face aceasta? Prin trupul Sau sau prin Dumnezeirea Lui? Desigur prin Dumnezeirea Lui. „Caci trupul, zice, nu foloseste la nimic; Duhul este cel ce face viu" [In 6, 53]. Deci daca prin Dumnezeirea Sa a îndumnezeit mai întâi trupul pe care l-a luat, atunci si pe noi toti ne face vii nu prin trupul stricacios, ci prin trupul cel îndumnezeit, ca sa nu-l mai cunoastem nicidecum ca om, ci ca un Dumnezeu desavârsit în doua firi — caci Unul este Dumnezeu — întrucât ceea ce este stricacios a fost absorbit de nestricaciune [1 Co 15, 54] si trupul, fara sa fie sters de ceea ce e netrupesc, a fost schimbat în întregime si, ramânând necontopit, se amesteca în chip negrait si se uneste într-o unire neamestecata cu Dumnezeirea treimica, ca Un singur Dumnezeu sa fie închinat în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, si Treimea sa subziste fara sa primeasca vreun adaos la numar din Iconomia [Întruparii] nici vreo patimire de la trup.
            Dar pentru ce spun acestea? Pentru ca, dinainte cunoscând cele pe care le-ai marturisit fiind întrebat de mine, sa nu te abati din ignoranta de la calea cea dreapta a întelesurilor si sa ne faci noua suparari, iar sufletului tau sa-ti agonisesti judecata mai mare. Prin urmare, îti voi reaminti înca o data cele spuse pe scurt, ca sa se faca mai usor de cuprins într-o privire ceea ce voi spune. Asadar Hristos exista. Dar ce anume este El? Dumnezeu adevarat facut cu adevarat om desavârsit, de aceea facându-se om, ceea ce mai înainte nu era, ca sa faca pe om dumnezeu, ceea ce niciodata n-a fost, îndumnezeindu-ne adica pe noi atât în trecut cât si acum prin Dumnezeirea Sa iar nu numai prin trupul Sau; caci Aceasta nu se împarte. Ia seama, asadar, si raspunde-mi cu întelegere la întrebarea mea: Daca aceia care se boteaza au îmbracat pe Hristos [Gal 3, 27], ce anume este ceea ce au îmbracat ei? Dumnezeu. Deci cel ce a îmbracat pe Dumnezeu nu recunoaste cu mintea si nu vede ceea ce a îmbracat? Atunci când se îmbraca, cel gol la trup simte si vede haina cum este ea, dar cel care-L îmbraca pe Dumnezeu fiind gol la suflet, nu va cunoaste aceasta? Caci daca cel care-L îmbraca pe Dumnezeu nu simte ce anume a îmbracat, atunci dupa tine Dumnezeu nici nu este cândva ceva; caci daca ar fi ceva, atunci cei care L-au îmbracat L-ar cunoaste. Caci daca nu ne îmbracam cu nimic, nu simtim nimic, iar daca ne îmbracam în ceva, fie noi însine, fie de catre altul, simtim foarte bine aceasta, afara numai daca nu avem simturile vatamate; caci numai mortii când sunt îmbracati nu simt aceasta, si ma tem ca si cei ce spun acestea sunt cu adevarat morti si goi. Si asa se dezleaga problema cercetata.


Crestinul e chemat sa vada pe Dumnezeu în aceasta viata

            Apoi, spun ei: „Pavel porunceste: «Duhul sa nu-l stingeti» [I Tes 5, 19]". Dar zicând aceasta si necunoscând scopul celor zise, îsi arata ignoranta lor. Caci cel ce spune cuiva: „Sa nu stingi lampa", nu vorbeste negresit despre lampa deja stinsa, ci despre lampa care arde si are o lumina stralucitoare. Dar sa le raspundem iarasi si la aceasta.
            Dar ce? Vedeti voi peste tot în voi însiva Duhul arzând si luminând precum se cuvine? La aceasta nu numai ca nu raspund nimic, ci, schimbându-si fata, îsi întorc privirile si se arata stingheriti, ca si cum ar fi auzit o blasfemie; dupa care luându-l de sus pe cel ce întreaba, si afisând cu fatarnicie o pretinsa blândete, raspund dar nu cu acreala: „Cine ar îndrazni sa spuna ca L-a vazut pe Acesta sau ca Acesta se vede în genere? Opreste-te! Caci «pe Dumnezeu», spune [Scriptura], «nimeni nu L-a vazut vreodata» [In 1, 18]. Câta întunecime! Spune cine a spus aceasta! Spune-ne! «Fiul Cel Unul-nascut, zice, Care este în sânul Tatalui, Acela ne-a spus»". Adevarat graiesti si marturia ta este adevarata, dar e împotriva sufletului tau. Caci daca eu îti voi arata pe Acelasi Fiu al lui Dumnezeu spunându-ti ca acest lucru e cu putinta, ce vei spune? Fiindca spune: „Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" [In 14, 9]. Dar aceasta a spus-o nu cu privire la vederea trupului Sau, ci cu privire la descoperirea Dumnezeirii Lui. Caci daca am întelege ca acelasi lucru s-a facut prin vedere trupeasca, atunci L-ar fi vazut pe Tatal si cei care L-au rastignit si scuipat; si asa nici o deosebire sau preferinta nu va fi între necredinciosi si credinciosi, ci toti deopotriva au dobândit si vor dobândi fericirea dorita. Dar nu asa stau lucrurile, nu asa, precum arata iarasi El însusi vorbind cu iudeii si zicând: „Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, ati fi cunoscut si pe Tatal Meu" [In 14, 7].
            Ca ne este cu putinta a vedea pe Dumnezeu, pe cât sta în puterea omului a-L vedea, asculta-L pe Însusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care zice iarasi: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" [Mt 5, 8]. Deci ce vei spune la acestea? Dar stiu, cel ce nu crede în bunatatile din mâna si nu râvneste sa le primeasca pe acestea, va trece la cele viitoare si, raspunzând, va zice: „Da, cu adevarat, cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu; dar acest lucru se va petrece în veacul viitor, nu în veacul acesta". De ce anume însa si cum va fi aceasta, iubitule? Caci daca ai spus ca Dumnezeu e vazut prin inima curata, negresit atunci când va veni curatia, acesteia îi va urma si vederea. Si daca ai fi curatit-o cândva pe aceasta, ai fi cunoscut ca sunt adevarate cele zise; dar fiindca n-ai pus acest lucru în inima ta [Fapte 5, 4], nici n-ai crezut ca e adevarat, de aceea ai dispretuit si curatia si ai ratat si vederea. Caci daca aici este curatia, aici va fi si vederea; iar daca spui ca vederea este dupa moarte, vei pune negresit si curatia dupa moarte, si asa se va face ca nu vei vedea niciodata pe Dumnezeu prin aceea ca dupa mutarea dincolo nu va fi în tine nici o lucrare prin care sa gasesti curatia. Dar si Domnul Însusi ce spune? „Cine Ma iubeste pe Mine va pazi poruncile Mele, si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui" [In 14, 21]. Deci când se va face aratarea Lui? Aici sau în veacul viitor? Evident ca aici. Caci acolo unde este pazirea întocmai a poruncilor acolo este si aratarea Mântuitorului, si dupa aratare vine si iubirea desavârsita. Fiindca daca nu vine aceasta, nu putem nici crede în El, nici sa-L iubim asa cum trebuie; caci scris este: „Cine nu iubeste pe fratele sau pe care-l vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede?" [1 In 4, 20].


Libertatea fata de patimi e posibila în aceasta viata

            Vorbind de multe ori cu multi din lume în cursul unor discutii iscate între noi cu privire la împatimire si nepatimire, i-am auzit spunând aproape pe toti — nu numai pe unii dintre cei nedesavârsiti în virtute si cucernicie, dar chiar si pe unii dintre cei ce par a fi desavârsiti în virtute si au în lume renumele si marea faima de a fi desavârsiti în virtute — ca nu este cu putinta ca un om sa ajunga la o asemenea înaltime a nepatimirii, încât sa vorbeasca si sa manânce împreuna cu femei si sa nu sufere nici o vatamare, nici sa patimeasca în ascuns vreo miscare sau întinare. Auzind acestea, eu însumi m-am umplut de mare întristare [descurajare] si am fost silit sa jelesc pentru cei ce spun acestea si sa plâng dintr-o multa compasiune, stiind întocmai ca nu altceva îi face pe ei sa spuna acestea decât multa ignoranta a harurilor [harismelor] lui Dumnezeu. Caci daca n-am fi lipsiti de adevarata nepatimire si acoperiti cu întunericul patimilor si robi ai placerilor si ai vointelor carnii, omorârea de viata-facatoare a lui Iisus Dumnezeu [2 Co 4, 10], pe care o daruieste madularelor sfintilor Sai, nu le-ar fi ramas necunoscuta si n-ar fi fost cu necredinta fata de ea.
            Si cum vor crede acestia cândva ca unii sunt sau se fac morti pentru lume, ca vietuiesc numai viata în Duhul Sfânt, ei care toata viata s-au straduit a face toate cu fatarnicie, ca sa placa oamenilor [Gal 1, 10] si sa fie numiti de ei iubitori de Dumnezeu? Caci întrucât îsi închipuie, fiind în patimi, ca au realizat nepatimirea, fiind ei însa si facându-se cu totul pacat, si convingându-se pe ei însisi ca numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tagaduind astfel nepatimirea, vor sa fie si sa fie numiti sfinti fara aceasta, ca unii care au dobândit sfintenia prin laudele omenesti. Fiindca pe cel care nu este laudat pur si simplu sau cumva anume de catre cei multi nu-l socotesc vrednic de nici un cuvânt, nestiind, pe cât se pare, ca un singur [om] care cunoaste pe Dumnezeu si este cunoscut de El e mai presus decât zeci de mii de necredinciosi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca acestia sunt laudati si fericiti de lumea întreaga, asa cum un singur vazator e preferabil unei multimi nesfârsite de oameni cu vedere scurta. Caci despre faptul ca e cu putinta ca acela care lupta într-adevar sa ajunga la o astfel de libertate si cel care s-a facut pentru totdeauna partas al harului lui Dumnezeu poate atinge nepatimirea sufletului si a trupului, astfel încât nu numai sa poata mânca împreuna cu femeile, sa vorbeasca cu ele, si sa ramâna netulburat de ele si nepatimitor, ba chiar si trecând prin mijlocul cetatilor si auzind cântareti si chitaristi si vazând mascarici si dansatori si bufoni, nu se vatama cu nimic, despre acest fapt da marturie orice scriere, si orice istorie si faptele sfintilor ne dau în scris astfel de marturii si pentru aceasta se savârseste toata faptuirea luptatoare si toata reaua patimire suferita de catre cei cuviosi.


Ziua Domnului e chiar acum, macar ca descopera doar o picatura din oceanul slavei viitoare

            Acestea le va spune, asadar, si le rosteste si acum Domnul catre cei ce spun ca au în ei pe Duhul Sfânt, dar învaluit si acoperit de întunericul patimilor lor si nevazut pentru ochii mintii sufletului lor. Iar catre cei care spun ca-L cunosc, dar marturisesc ca nu vad lumina Dumnezeirii Lui, spune acestea: „Daca M-ati fi cunoscut [In 14, 7], ca Lumina M-ati fi cunoscut, caci sunt cu adevarat Lumina lumii" [In 8, 12]. Dar vai celor ce spun: „Când va veni Ziua Domnului?" [Am 5, 18]. Si nu se grabesc sa o prinda. Caci venirea Domnului la cei credinciosi s-a facut si se face pururea si s-a facut catre toti cei ce o vor. Iar daca El este Lumina lumii si a spus Apostolilor Sai ca va fi cu ei pâna la sfârsitul lumii [Mt 28, 20], cum, fiind deja cu noi, va veni? Nicidecum. Caci nu suntem fii ai întunericului si fii ai noptii [I Tes 5, 5], ca lumina sa ne ia prin surprindere [In 12, 35], ci fii ai luminii si ai Zilei Domnului. De aceea, chiar si traind suntem în Domnul si murind vom trai în El si împreuna cu El, precum spune Pavel [Rom 14, 8; I Tes 5, 10]. Fiindca despre aceste lucruri graieste si Grigorie Teologul: „Ceea ce este pentru cele sensibile soarele, aceasta este pentru cele spirituale [inteligibile] Dumnezeu". Fiindca Acesta va fi si veacul viitor si lumina cea neînserata si împaratia cerurilor si mire si pat de nunta si pamânt al celor blânzi si rai dumnezeiesc si împarat si slujitor, precum a spus El însusi: „Fericiti vor fi aceia, pe care venind stapânul lor îi va gasi priveghind. Caci amin zic voua, ca îi va aseza la masa si, încingându-se, le va sluji lor" [Lc 12, 37].
            Deci toate acestea si altele mai mari decât acestea, pe care nu e cu putinta a le numara, le va face Hristos celor ce cred în El, nu numai în veacul viitor, ci mai întâi în aceasta viata, iar apoi si în veacul viitor. Chiar daca acum în chip mai nedeslusit si acolo în chip mai desavârsit, credinciosii vad si primesc în chip limpede înca de acum pârga a tot ceea ce vor avea; caci nici nu primesc aici toate fagaduintele, nici, nadajduind totul pentru acolo, nu ramân aici nepartasi si negustând din bunatatile viitoare. Ci fiindca prin moarte si prin înviere a rânduit Dumnezeu în Iconomia Sa sa ne dea împaratia cea nestricacioasa si toata viata vesnica, atunci sufleteste ne facem fara nici o îndoiala partasi înca de acum ai bunatatilor viitoare, adica nestricaciosi si nemuritori si fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii si fii ai zilei si mostenitori ai Împaratiei Cerurilor ca purtând-o pe aceea înauntrul nostru [Lc 17, 21] — caci acestea toate le primim în simtirea sufletului si în chip constient înca de acum, daca nu suntem neîncercati în credinta [II Tim 3, 8] sau deficitari în ce priveste lucrarea poruncilor dumnezeiesti — nu însa si trupeste. Ci pe acesta [trupul] îl purtam stricacios, ca si Hristos Dumnezeu înainte de Înviere, iar sufletul fiindu-ne împiedicat si legat de el, nu avem capacitatea de a primi acum întreaga slava cea descoperita, ci oglindind [II Co 3, 18] oceanul negrait al slavei, socotim ca vedem o singura picatura a lui. De aceea spunem ca acum vedem în oglinda si în enigma [I Co 13, 12], dar totusi ne vedem pe noi însine duhovniceste asemenea Aceluia vazut de noi si Care ne vede în viata de fata, dar dupa înviere si trupul nostru va fi duhovnicesc: asa cum Acela a înviat din mormânt schimbându-l cu puterea Dumnezeirii, asa si noi toti îl vom primi pe Acela duhovnicesc iar cei care ne-am asemanat Lui mai înainte sufleteste ne vom asemana Lui acum atât trupeste, cât si sufleteste, adica vom fi asemenea Lui [I In 3, 2] oameni prin fire, dumnezei prin har, asa cum El însusi este Dumnezeu prin fire iar om prin bunatate. Iar cei ce cunosc exact aceasta taina oare nu vor dori si nu vor pofti chiar moartea, precum spune Apostolul: „Cei care suntem în acest cort, gemem asteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu" [II Co 5, 4; Rom 8, 19].


Lumina e experiata înca de aici si acum: exemplul celor 40 de mucenici

            […] Prin urmare, asa cum graieste toata Scriptura de-Dumnezeu-insuflata [II Tim 3, 16], aici are loc concursul, aici sunt pistele si aici se dau ca arvuna cununile celor ce biruiesc în întreceri, iar celor învinsi li se face vadit si aratat începutul rusinii si al osândei. Vezi-i dând marturie si ei de cuvântul acestuia pe sfintii patruzeci de mucenici si pe toti cei care au dat marturie pentru Hristos, fiindca acei care erau în iaz au primit cununile din mâna lui Dumnezeu, dar cel care a fugit în baie s-a desfacut de caldura si s-a dus în focul cel vesnic. Iar Eustratie cel vestit în virtute, fiind chinuit pentru Hristos a spus: „Acum am cunoscut ca sunt templu al lui Dumnezeu si Duhul Sau locuieste în mine. Departati-va de la mine toti lucratorii faradelegii!" Iar catre tiranul care-l judeca a declarat: „Daca simtirile mintii nu ti-ar fi alterate, si sufletul tau amestecat cu plamada patimilor n-ar fi fost întors spre cele pamântesti, ti-as fi aratat ca Rastignitul acesta este Mântuitor, Izbavitor si Binefacator". Vezi cum credinta fara fapte este moarta? [Iac 2, 20]. Caci înainte de a intra în luptele martiriului, fiindca avea numai credinta, sfântul nu avea pe Duhul Sfânt în el, dar când a aratat din fapte credinta sa, atunci s-a recunoscut pe sine însusi ca templu al lui Dumnezeu si a vazut cu ochii mintii pe Duhul Sau Cel Preasfânt locuind în el în chip stiut [constient]. Si ce ar putea fi mai limpede decât aceasta marturie?

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim