Cuvânt scris catre cineva care era un fiu al sau duhovnicesc despre marturisire si despre cine sunt cei ce au primit puterea de a dezlega si lega pacatele

            […]Caci noi credem ca poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sunt pazite de catre noi si ne silim spre acesta nestiind ca mai degraba noi suntem paziti de acelea; caci cel ce pazeste poruncile dumnezeiesti nu le pazeste pe acelea, ci se pazeste pe sine însusi de vrajmasii vazuti si nevazuti despre care Pavel a aratat ca sunt nenumarati si înfricosatori zicând: „Lupta noastra nu este împotriva sângelui si trupului, ci împotriva duhurilor rautatii din cele ceresti" [Efes 6, 12], adica cele din vazduh, care sunt mereu gata de lupta în chip nevazut împotriva nostru.
            Asadar, cine pazeste poruncile e de fapt pazit de ele si nu pierde bogatia încredintata lui de Dumnezeu; dar cel ce le dispretuieste se afla gol, cade usor în mâinile vrajmasilor si, pierzând toata bogatia, ajunge, cum spuneam, datornic împaratului si Stapânului a toate pentru toate acelea, pentru care nu-i este cu putinta omului sa dea ceva în schimb sau pe care nu-i este cu putinta sa le gaseasca; caci sunt ceresti si El a venit si vine în fiecare zi din ceruri daruindu-le si împartindu-le credinciosilor, si atunci iarasi unde le vor putea gasi cei ce le-au primit si le-au pierdut? Cu adevarat nicaieri! Întrucât nici Adam nici vreunul din fiii lui n-a fost în stare sa lucreze rechemarea lui însusi sau a rudelor lui, decât numai Domnul nostru Iisus Hristos Care, fiind Dumnezeu mai presus de fire, S-a facut fiul lui [Adam] dupa trup si venind l-a ridicat cu putere dumnezeiasca din cadere si pe acela si pe noi. Iar cel ce crede ca nu trebuie sa pazeasca toate poruncile, ci doar unele, si pe celelalte lasându-le, sa stie ca, daca neglijeaza fie si una singura, va pierde astfel toata bogatia.
            Închipuieste-ti poruncile ca pe doisprezece barbati înarmati stând în cerc în jurul lui si pazindu-te pe tine, care stai gol în mijlocul lor; închipuieste-ti apoi iarasi alti razboinici potrivnici care-i înconjoara din toate partile pe acestia [doisprezece] cautând sa puna mâna pe tine si sa te înjunghie numaidecât. Daca unul din cei doisprezece si-ar lasa din voie proprie postul, nu s-ar mai îngriji de straja si si-ar lasa locul sau ca pe o usa deschisa inamicului, care va fi folosul de la ceilalti unsprezece barbati atunci când unul din aceia intra în mijloc si te taie în bucati fara crutare, dat fiind ca aceia nu se pot întoarce sa vina în ajutorai tau? caci chiar daca ei însisi ar voi sa se întoarca, vor fi omorâti si ei de inamici. Asa va fi negresit si cu tine daca nu pazesti poruncile; caci, daca ai fost ranit de vrajmasul tau si ai cazut la pamânt, toate poruncile se vor departa de la tine si dupa putin timp puterea te va parasi. […]
            De aceea, mai întâi sa fugim de pacat; si chiar daca am fost raniti de sageata lui, sa nu zabovim îndulcindu-ne de veninul lui ca de miere, nici sa ne facem, ca ursoaica ranita, înca si mai mare rana prin faptuirea lui, ci îndata sa alergam la doctorul duhovnicesc si sa vomitam veninul pacatului prin marturisire scuipând otrava lui, si sa primim cu sârguinta epitimiile date de el ca pe un antidot al pocaintei, sa le savârsim mereu cu credinta fierbinte si sa ne luptam cu frica lui Dumnezeu. Caci toti cei care au desertat toata bogatia încredintata lor si si-au mâncat averea parinteasca cu desfrânatele si cu vamesii [Lc 15], a caror constiinta e încovoiata de multa lor rusine si nu pot sa si-o îndrepte fiindca nu mai au îndraznire [spre Dumnezeu], toti acestia cauta pe drept cuvânt un om al lui Dumnezeu care sa se faca un sponsor al datoriei lor, ca prin acesta sa se apropie de El; lucru care, pe cât socot, e cu neputinta fara pocainta sincera si ostenitoare a celui ce vrea sa se împace cu Dumnezeu. Caci nu s-a auzit vreodata, nici nu sta scris în dumnezeiestile Scripturi sa primeasca cineva pacatele altuia si sa dea seama pentru el fara ca acela care a pacatuit sa fi aratat mai întâi roade vrednice de pocainta proportional cu felul pacatului si sa fi pus la baza ei ostenelile lui; caci zice glasul Înainte-mergatorului Cuvântului: „Faceti roade vrednice de pocainta si nu socotiti sa spuneti în voi însiva: Avem parinte pe Avraam!" [Mt 3, 8-9], fiindca însusi Domnul nostru a spus despre cei ce au o astfel de dispozitie lipsita de minte, asa: „Amin zic voua, chiar daca Moise si Daniel se vor ridica în picioare ca sa fie alesi fiii si fiicele lor, nu vor fi alesi" [Ir 14, 14-16]. Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei si rechemare din cadere vom inventa noi care vrem sa ne pocaim? Ascultati si, cu darul lui Dumnezeu, voi examina chestiunea pentru fiecare dintre voi!
            Cauta, daca vrei, un mijlocitor, doctor si sfatuitor bun, pentru ca sa-ti dea, ca un sfatuitor bun, moduri de pocainta potrivite cu sfatul bun, ca un doctor sa-ti dea leacul corespunzator fiecarei rani, iar ca un mijlocitor sa ti-L faca milostiv pe Dumnezeu, stând înaintea Lui fata catre fata prin rugaciune si interventie la El pentru tine. Sa nu te lupti, asadar, sa-ti afli un sfatuitor si un aliat lingusitor si rob al pântecelui, ca nu cumva sa te învete, potrivindu-se cu vointa ta, nu cele pe care le iubeste Dumnezeu, ci cele pe care le primesti tu, si asa sa ramâi iarasi cu adevarat vrajmas neîmpacat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui taiere si prin taieturile si arderile nelavremea lor sa te arunce în adâncul disperarii, sau prin compatimirea lui peste masura sa te lase bolnav parânduti-se ca esti sanatos — lucrul cel mai cumplit — si asa sa te predea osândei vesnice cum nu speri, fiindca acest lucru ni-l ofera boala care omoara împreuna sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu si om nu cred ca e asa de simplu de gasit, „caci nu toti cei ce coboara din Israel sunt si israeliti" [Rom 9, 6], ci cei ce stiu limpede sensul acestui nume [Israel] si au o „minte care vede pe Dumnezeu" [cf. Fc 32], si nici toti cei chemati cu numele lui Hristos nu sunt cu adevarat crestini, „caci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne!" — zice Hristos — „va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu" [Mt 7, 21; precum si iarasi: „Multi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tau am scos demoni! si Eu le voi zice: Amin, zic voua, nu va cunosc pe voi. Duceti-va de la Mine voi, lucratorii faradelegii!" [Mt 7, 22-23; 25, 13].
            De aceea, deci, noi toti, atât cei ce mijlocesc, cât si cei ce au pacatuit si vor sa se împace cu Dumnezeu, trebuie sa luam aminte, fratilor, ca nici cei ce mijlocesc sa nu-si atraga mânie în loc de rasplata, nici cei ce am jignit si sârguim sa ne împacam sa nu întâlnim un sfatuitor vrajmas, ucigas si rau în loc de un mijlocitor; caci unii ca acestia vor auzi cu amenintare înfricosatoare: „Cine v-a pus pe voi stapânitori si judecatori ai poporului Meu?" [cf. Is 2, 14] si iarasi: „Fatarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" [Mt 7, 5]; iar „bârna" e aici o patima sau o pofta care întuneca ochiul sufletului; si iarasi: „Doctore, vindeca-te pe tine însusi!" [Lc 4, 23]; si iarasi: „Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istorisesti tu dreptatile Mele si iei legamântul Meu în gura Ta? Caci tu ai urât povatuirea si ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta" [Ps 49, 16-17]; si Pavel zice: „Cine esti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stapânul ei sta sau cade ea; dar Dumnezeu are putere sa o faca sa stea" [Rom 14, 4] prin robul Sau credincios.
            De aceea, frati si parinti ai mei, ma înfiorez si tremur si va rog pe voi toti, asigurându-ma si pe mine însumi prin chemarea mea adresata voua, sa nu fiti cu dispret fata de aceste taine dumnezeiesti si înfricosatoare pentru toti, sa nu va jucati cu cele care nu sunt de joaca, nici sa nu lucrati împotriva sufletului vostru din pricina slavei desarte, a iubirii de slava, a iubirii de câstig sau a nesimtirii; caci din pricina faptului ca sunteti numiti „rabi" si „parinti" se întâmpla sa primiti gânduri straine. Sa nu rapim — rogu-va! — fara rusine asa, pur si simplu, demnitatea Apostolilor, lasându-ne povatuiti de acest exemplu din lume: caci daca ar cuteza cineva cu îndrazneala sa se asemene reprezentantului împaratului pamântesc si ar fi prins ca tine si face în ascuns cele încredintate aceluia, ori va vesti si va face acestea în public, acesta si partasii si supusii lui vor fi supusi unor pedepse extreme spre înfricosarea altora si vor fi de râs la toti ca unii lipsiti de minte si simtire, ce vor pati atunci în viitor cei ce rapesc cu nevrednicie vrednicia [demnitatea] Apostolilor?
            Caci nu trebuie sa vreti sa va faceti mijlocitori ai celorlalti înainte de a va fi umplut voi însiva de Duhul Sfânt si înainte de a fi cunoscut în simtirea sufletului ca sunteti iubiti ca niste prieteni de împaratul a toate, caci nu toti cei ce cunosc pe împaratul pamântesc pot sa mijloceasca la el pentru altii; foarte putini pot face aceasta: numai cei care au câstigat îndraznire catre el prin virtutea, sudorile si slujirile lor si n-au nevoie de un mijlocitor, ci graiesc cu împaratul gura catre gura. Dar la Dumnezeu, parintilor si fratilor, nu vom pazi oare aceasta rânduiala? nu vom cinsti pe împaratul ceresc macar la fel cu cel pamântesc? ci ne vom darui noua însine tronurile de-a dreapta si de-a stânga rapindu-le înainte de a le cere si a le primi? O, ce îndrazneala! Ce rusine ne va cuprinde! Caci daca nu vom fi învinuiti pentru altceva, atunci chiar si numai pentru aceasta vom fi lipsiti cu necinste de sederea pe tronurile din fata si vom fi azvârliti în focul cel nestins ca niste dispretuitori. Dar acestea sunt de ajuns spre povatuirea celor ce vor sa ia seama la ei însisi [Dt 15, 9], caci din aceasta pricina am facut acest cuvânt extins, macar ca el ne-a abatut de la tema noastra. Sa spunem însa acum, copile, ceea ce ne-ai cerut sa afli.
            Ca e îngaduit unui monah care nu are preotie sa ne marturiseasca, acest lucru îl vei afla facându-se de toti de când a fost data de Dumnezeu mostenirii Lui haina si tinuta pocaintei si s-au numit monahi precum sta scris în de Dumnezeu insuflatele scrieri ale Parintilor, peste care aplecându-te vei gasi drept adevarate cele zise. Înaintea acestora însa numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega si lega prin succesiune de la dumnezeiestii Apostoli; o data cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, aceasta înfricosatoare întreprindere a trecut la preoti care aveau o viata neprihanita si s-au învrednicit de harul dumnezeiesc; dupa care si acestia ajungând amestecati, si atât arhiereii, cât si preotii asemanându-se restului poporului si celor multi care cad, ca si acum, în duhul ratacirii si al grairii desarte si pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adica la monahi, nu fiindca ar fi fost luata de la preoti sau arhierei, ci fiindca acestia s-au înstrainat pe ei însisi de ea; „caci orice preot e pus mijlocitor între Dumnezeu si oameni catre Dumnezeu" — cum zice Pavel — „si trebuie sa aduca jertfa pentru popor ca si pentru el însusi" [Evr 5, 1-3].
            Dar sa începem cuvântul de mai sus si sa vedem de unde, cum si cui i-a fost data dintru început aceasta putere [autoritate] de a sluji cele sfinte si de a dezlega si lega, si în aceasta ordine, asa cum ai întrebat, asa si dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci si pentru toti oamenii. Când Domnul si Dumnezeul si Mântuitorul nostru a spus omului care avea mâna uscata: „Iertate îti sunt pacatele", evreii care au auzit aceasta au spus: „Acesta huleste, caci cine poate ierta pacatele decât Unul Dumnezeu?" [Mt 9, 3]. Caci iertarea pacatelor nu fusese data înca nici de profeti, nici de preoti, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care carturarii au avut dificultati întrucât li se vestea o învatatura noua si un lucru uimitor [paradoxal]. Din aceasta pricina, Domnul nu le-a facut reprosuri, ci mai degraba i-a învatat daruindu-le iertarea pacatelor ceea ce nu stiau, aratându-Se pe Sine Însusi ca Dumnezeu si nu ca om; caci acestora le zice: „Dar ca sa stiti ca Fiul Omului are putere [autoritate] sa ierte pacatele" [Mt 9, 6] iar celui cu mâna uscata îi spune: „întinde mâna ta" si el a întins-o si „ea s-a facut din nou sanatoasa ca si cealalta" [Mt 12, 13], încredintând prin minunea vazuta lucrul mai mare si nevazut [Dumnezeirea Lui]. Tot asa i-a facut si lui Zaheu [Lc 19, 1], tot asa si desfrânatei [Lc 7, 36], tot asa si lui Matei vamesul [Mt 9, 9], lui Petru care L-a tagaduit de trei ori [In 18, 17], ologului [In 5, 5], caruia vindecându-l i-a zis: „Iata, te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie si mai rau" [In 5, 14]. Spunând aceasta, a aratat ca acela a cazut în boala prin pacat si, izbavit fiind de aceasta, a luat si iertarea pacatelor sale nu pentru ca s-a rugat multa vreme, nu din pricina postului sau a culcarii pe jos, ci numai din pricina întoarcerii lui, a credintei lui nesovaielnice, a retezarii raului, a pocaintei adevarate si a multelor lacrimi, ca desfrânata [Lc 7, 38. 44] si ca Petru care a plâns cu amar [Mt 26, 75].
            De aici s-a facut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a si avut El Singur. Vrând apoi sa urce la cer, a lasat ucenicilor în locul Lui aceasta harisma. Dar cum le-a dat aceasta demnitate si autoritate? Sa aflam si cui, si câtor si când? Cei unsprezece ucenici mai de seama fiind adunati împreuna si usile fiind încuiate, El a intrat si stând în mijlocul lor, a suflat aspra lor si le-a zis: „Luati Duh Sfânt, carora le iertati pacatele, iertate sa fie, iar carora le tineti, tinute sa fie" [In 20, 22-23], si nu le porunceste nimic despre epitimii pentru ca aveau sa fie învatati de Duhul Sfânt.
            Deci, precum s-a zis, Sfintii Apostoli au transmis prin succesiune aceasta autoritate celor ce detineau scaunele lor, dat fiind ca nimeni dintre ceilalti nu îndraznea nici macar sa se gândeasca la asa ceva. Astfel ucenicii Domnului au pazit cu exactitate aceasta autoritate. Dar, cum am spus, o data cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici si au fost acoperiti de multime, unul ambitionând sa aiba înaintea altuia prezidarea [adunarilor bisericesti] fatarnicind ipocrit virtutea. Caci de când cei ce detineau scaunele Apostolilor s-au aratat trupesti si iubitori de placere si de slava si au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a parasit si aceasta autoritate a fost luata de la ei. De aceea, lasând ei si toate celelalte pe care trebuie sa le aiba cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai sa fie ortodocsi. Dar eu cred ca nu erau nici macar aceasta; caci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci si cei ce si-au agonisit o viata în acord cu cuvântul drept [al învataturii]. Pe unul ca acesta patriarhii si mitropolitii din diverse timpuri fie l-au cautat dar nu l-au gasit, fie gasindu-l l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerându-i numai sa expuna în scris simbolul credintei si acceptând numai acest lucru: ca el sa nu fie nici un zelos pentru bine, nici sa se lupte cu cineva din pricina raului, pretinzând ca asa se mentine pacea în Biserica — lucru care însa e mai rau decât orice dusmanie si pricina de mare neasezare.
            Din aceasta pricina deci, preotii s-au facut netrebnici si au ajuns ca poporul, caci nefiind sare [a pamântului], cum a zis Domnul [Mt 5, 13], ca sa strânga si sa retina prin mustrari viata destramata a altora, ci, mai mult, cunoscându-si si acoperindu-si unii altora patimile, au ajuns mai rai decât poporul, iar poporul mai rau decât ei. Dar unii din popor s-au aratat mai buni chiar decât multi preoti, luminând în acea bezna lipsita de lumina ca niste carbuni; caci daca aceia ar fi luminat, potrivit cuvântului Domnului [Mt 5, 16] prin viata lor ca soarele, atunci acesti carbuni nu s-ar fi aratat scânteind, ci ar fi fost aratati negri de lumina mai limpede. Dar, fiindca între oameni a ramas numai tinuta si haina preotiei, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viata Apostolilor, si s-a facut cunoscut prin semne. Dar si aici diavolul a lucrat cele ale sale, caci vazând ca acestia s-au aratat ca niste noi ucenici ai lui Hristos în lume si ca straluceau prin viata si minunile lor, introducând între ei pe fratii mincinosi, vasele lui, i-a amestecat cu acestia si dupa putin timp acestia înmultindu-se, asa cum vezi, si monahii au ajuns netrebnici si s-au facut cu totul nemonahi.
            Asadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniti si înscrisi în treapta preotiei, nici celor cinstiti cu demnitatea arhieriei, adica patriarhilor, mitropolitilor si episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur si simplu asa si numai din pricina hirotoniei si a demnitatii ei si puterea de a ierta pacatele — sa nu fie! —, ci li s-a îngaduit numai sa slujeasca cele sfinte, si socot ca multora din acestia nici macar aceasta — ca nu cumva, iarba fiind, sa fie arsi! — ci numai acelora care între preoti, arhierei si monahi se numara prin curatie împreuna cu corurile ucenicilor lui Hristos.
            Deci de unde vor întelege acestia ca sunt înscrisi împreuna cu cei de care s-a vorbit si de unde îi vor recunoaste cu exactitate pe acestia cei care-i cauta? Dupa ceea ce a învatat Domnul zicând astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grai" — ceea ce este învatatura de Dumnezeu insuflata si folositoare a Cuvântului —, „serpi vor lua, si chiar bautura de moarte de vor bea, nu-i va vatama" [Mc 16, 17-18]; si iarasi: „Oile Mele asculta glasul Meu" [In 10, 27]; si iarasi: „Dupa roadele lor îi veti cunoaste" [Mt 7, 16]. Dupa care roade? Dupa cele a caror multime o enumera Pavel zicând: „Iar roada Duhului e iubirea, pacea, marinimia, bunatatea, credinta, blândetea, înfrânarea" [Gal 5, 22], si împreuna cu ele: milostivirea, iubirea de frati, milostenia si cele ce urmeaza acestora; la care se adauga: „Cuvântul întelepciunii, cuvântul cunoasterii, darurile minunilor si celelalte multe pe care le lucreaza unul si acelasi Duh împartind fiecaruia dupa cum vrea El" [1 Co 12, 8-11]. Deci cei ce au ajuns la împartasirea acestor harisme — fie a tuturor, fie în parte dupa cum le era de folos — s-au înscris în corul apostolilor, iar cei ce ajung asa si acum sunt înscrisi tot acolo. De aceea, si acestia sunt lumina lumii, cum zice Hristos însusi: „Nimeni aprinzând lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci în sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din casa" [Mt 5, 14-15]. Dar unii ca acestia se recunosc nu numai dupa acestea, ci si din purtarea vietii lor. Caci exact asa îi vor recunoaste cei care-i cauta si se vor recunoaste fiecare din ei pe sine însusi, daca, dupa asemanarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o rusine, ci drept cea mai mare slava umilinta si smerenia; daca au aratat, ca si Acela, ascultare nefatarnica fata de parintii si calauzitorii sai, înca si fata de cei ce le poruncesc duhovniceste; daca au iubit necinstirea, ocarile, bârfelile si defaimarile si i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au facut cel mai mare bine si s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; daca au scuipat pe toata slava din lume si au socotit ca niste gunoaie desfatarile din ea — dar ce sa mai lungesc cuvântul spunând altele multe si vadite? Daca fiecare din cei zisi se gaseste pe sine însusi realizând toata virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi si a strabatut de asemenea toata faptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schimbarea, treapta si a fost luat spre înaltimea slavei dumnezeiesti, atunci poate cineva sa se cunoasca pe sine însusi ca ajuns si partas al lui Dumnezeu si al harismelor Lui si va fi cunoscut asa si de cei ce vad bine, ba chiar si de cei cu vedere slaba; si asa unii ca acestia ar putea spune cu îndrazneala tuturor: „Pentru Hristos facem solie ca si cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: împacati-va cu Dumnezeu!" [2 Co 5, 20]. Caci toti cei care au pazit asa poruncile lui Dumnezeu pâna la moarte, care si-au vândut averile lor si le-au împartit saracilor, acestia si-au pierdut în lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu si le-au gasit în viata vesnica; iar gasindu-si sufletele lor le-au gasit în lumina gândita cu mintea [inteligibila] si asa în aceasta lumina au vazut Lumina cea nea-propiata, pe Dumnezeu însusi, dupa cum sta scris: „întru lumina Ta vom vedea lumina" [Ps 36, 9]. Deci cum anume va putea gasi cineva cele pe care le are sufletul? Ia aminte! Sufletul fiecaruia e o drahma pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi [Lc 15, 8] cufundându-se în întunericul pacatului. Hristos însa, Lumina cea adevarata, venind si întâlnindu-i pe cei ce-L cauta cum stie numai El însusi, le-a daruit harul de a-L vedea pe El însusi. Aceasta înseamna a-ti gasi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decât toata creatura vazuta, si a-L avea Pastor si învatator pe Dumnezeu, de la care va cunoaste, daca vrei, si puterea [autoritatea] de a dezlega si lega si, cunoscând-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o si o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora stiu, copile, ca li se da puterea [autoritatea] de a dezlega si lega de catre Dumnezeu Tatal si Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt: celor ce sunt fii ai Lui prin înfiere, sfinti si robi ai Lui. Unui parinte ca acesta [lui Simeon Evlaviosul] i-am fost ucenic si eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mâna sau cu Duhul lui Dumnezeu si mi-a poruncit mie, celui pus de mult în miscare spre aceasta cu dorinta tare de Duhul Sfânt, sa primesc frumos hirotonia de la oameni dupa modelul urmat de obicei.
            Prin urmare, fratilor si parintilor, sa ne rugam mai întâi sa ajungem astfel si asa numai sa vorbim cu altii despre eliberarea de patimi si primirea gândurilor si sa cautam un asemenea duhovnic. Sa cautam deci mal bine cu osteneala astfel de barbati, care sunt ucenici ai lui Hristos, si cu chinul inimii si lacrimi multe sa-L rugam zile întregi ca sa dea jos valul de pe ochii inimilor noastre ca sa-i recunoasca, în cazul în care se va gasi unul ca acesta în aceasta generatie rea si vicleana, pentru ca, gasindu-l, sa primim prin el iertarea pacatelor noastre, supunându-ne poruncilor si rânduielilor lui din tot sufletul, asa cum si acela ascultând cuvintele lui Hristos s-a facut partas al harului si darurilor Lui si a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega si lega pacatele aprins fiind de Duhul Sfânt, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea, împreuna cu Tatal si cu Fiul Sau Unul-Nascut în veci. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, Scrieri vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim