Îndemn la lupta si dorirea luminii lui Dumnezeu

            Si ca sa las deoparte multe altele, tragând spre aducerea voastra aminte numai aceasta, voi înceta cuvântul. Sa stie tot cel ce asculta ca, precum vedem ca dupa noapte se face zi si dupa zi se face iarasi noapte, asa trebuie sa credem si sa fim convinsi noi, cei ce suntem în întunericul pacatului si petrecem în acesta înca de la nastere, ca putem fi înaltati prin credinta si lucrarea poruncilor la o zi dumnezeiasca, la o luminare duhovniceasca; dupa cum iarasi prin trândavie si dispret si nepurtare de grija cadem din nou în relele dintâi si ajungem sub noaptea pacatului. Se cuvine deci ca noi sa imitam în aceasta, daca nu pe altcineva, pe robul si slujitorul nostru, soarele. Caci asa cum acela nu înceteaza nicicând sa rasara si sa straluceasca, ci împlineste pururea porunca Stapânului, tot asa si noi nu trebuie sa vrem sa sedem prin nepasare în întunericul poftelor si al patimilor, pazind mai degraba porunca Celui ce a zis: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor" [Mt 3, 2] si, curatindu-ne prin pocainta neîncetata si de fiecare zi, prin lacrimile pe care le varsam din aceasta si prin aceasta, si prin orice facere de bine, sa râvnim sa ne întoarcem ca niste fii ai luminii la lumina cea neînserata. Caci asa, având stralucind în noi pe Soarele dreptatii [Mal 3, 20], ne vom face prin exemplu pentru cei de aproape ai nostri o zi nemateriala, un pamânt nou si ceruri noi [II Petru 3, 13], bine explicând adica poruncile lui Dumnezeu si slava Lui nu în cuvinte desarte si goale, ci prin însesi faptele noastre, facându-ne învatatori faptuitori [didaskaloi empraktoi] întru toate si în toti, pentru cei mai nepasatori dintre frati, si facându-i astfel sa fie lipsiti de cuvânt de aparare.
            Deci sa nu-i ducem spre trândavie pe cei de aproape ai nostri, spunând: „Cum oare e cu putinta ca niste oameni sa realizeze aceasta sau aceasta?", si sa-i facem astfel înca si mai zabavnici spre lucrarea poruncilor. Ca, într-adevar, cele mai multe din acestea sunt cu neputinta celor multi, consimt si eu, dar aceasta este pentru cei lenesi ca si mine, si care nu se hotarasc sa dispretuiasca lumea si sa socoteasca toate cele din ea ca niste gunoaie [Filip 3, 8], pentru cei alipiti de slava desarta si care poftesc bogatia, carora le plac laudele si cinstirile care vin de la oameni, si care sunt tinuti în chip nenorocit împreuna cu acestia de parerea de sine si de orbire. Caci îi las deoparte acum în mod intentionat pe cei ce se tavalesc ca niste porci în lucrurile noroioase ale rautatilor pacatului care, purtând locuinta sufletului lor goala de Cel ce locuieste în cei credinciosi si Care striga în fiecare zi asa: „În lume necazuri veti avea, dar îndrazniti, Eu am biruit lumea" [In 16, 23], se alatura celui potrivnic. Dar pentru cei care, prin credinta si prin fagaduirea de lor însisi, au urmat lui Hristos Dumnezeu cu credinta, iubire si smerenie si L-au dobândit în ei însisi pe El, împreuna cu Tatal si cu Duhul, toate se fac cu putinta si usoare, dupa cel ce a spus în Duhul: „Toate le pot în Hristos, care îmi da putere" [Flp 4, 13]. Îmbogatindu-se în El, vad în chip nevazut frumusetea negraita a lui Dumnezeu Însusi; tin în chip nepipait, înteleg în chip neînteles chipul Sau fara chip, forma Sa fara forma, figura Sa fara figura într-o vedere lipsita de vedere si într-o frumusete necompusa si felurita în chip nefelurit.
            Dar ce este ceea ce vad ei întelegând? Vad cu ochii mintii si cu bogatie însasi Lumina simpla a Dumnezeirii, pe care atingând-o cu mâini nemateriale împinsi de o dragoste neretinuta, o manânca fara sa manânce cu gura duhovniceasca a mintii sufletului lor, si de vederea frumusetii si dulcetii ei nu se pot satura niciodata. Fiindca pururea — lucru nou si uimitor! — tâsneste cu adaos de dulceata si aprinde pofta lor cu si mai mare putere; iar daca odata nu li se arata înca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca în ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait. […]
            Iata ca iarasi ma îndrept catre cei ce spun ca au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip nestiut [inconstient, agnostos] si socotesc ca L-au dobândit pe Acesta în ei însisi de la dumnezeiescul Botez si cred ca au aceasta comoara [II Co 4, 7], dar se recunosc pe ei însisi cu totul usori de aceasta, spre cei care marturisesc ca n-au simtit nimic la Botez, dar presupun ca darul lui Dumnezeu s-a salasluit în ei însisi si ca el exista de atunci si pâna acum în sufletul lor în chip nestiut si nesimtit [agnostos kai anepaisthetos]; dar nu numai spre acestia, ci si spre cei care spun ca n-au primit vreodata o simtire a lui în vedere si descoperire [aisthesis en theoria kai apokalypsei], ci ca l-au primit pe acesta si îl tin în ei însisi numai prin credinta si gând [pistei mone kai logismo] din auzirea cuvintelor dumnezeiesti [ale Scripturii].


Lupta e necesara, dar nu suficienta

            Marturiseste acest lucru însusi Stapânul Hristos Care striga deschis astfel: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; si cel ce nu aduna cu Mine risipeste" [Lc 11, 23]. Spunând aceasta arata ca acela care nu pazeste în tot chipul si cu toata râvna poruncile Lui si nu câstiga pururea virtutile prin lucrarea poruncilor Lui si nu înainteaza prin ele, ci i se pare ca trebuie doar sa se retina de la cele rele, fara a se sili prea mult sa dobândeasca în schimb cele bune, încetând oarecum sa adune virtutile prin negrija de porunci, acela nici ceea ce i se pare ca are [Mt 25, 29] nu poate sa pazeasca, fiindca prin nelucrare le pierde si pe acestea; e ceea ce arata cuvântul care spune „cel ce nu aduna risipeste". Fiindca acest lucru e cu neputinta în lucrurile simtite, caci acolo cel ce nu aduna, ci sade inactiv, nu este ca unul care risipeste. Dar în cele duhovnicesti nu este asa, ci dumnezeiasca Scriptura socoteste pe cel ce nu face binele drept pacatos si declara ca este osândit: „Cel ce stie sa faca binele si nu-l face, acela are pacat" [Iac 4, 17], si iarasi: „Blestemat tot omul care face lucrurile Domnului cu negrija" [Ir 48, 10]. Lucru care întâi mie, celui zabavnic si nepasator, îmi va fi negresit de ajuns spre osânda. Iar daca cel ce face cu nepurtare de grija poruncile lui Dumnezeu este blestemat, cu atât mai mult va fi osândit cel ce face doar o parte din lucrurile pe care le poate face, sau nu face nimic. Si acest lucru îl vei gasi petrecându-se si în legile civile si în lucrurile vietii. Caci robul care vede casa stapânului sau pradata de unii, si averea lui jefuita, chiar daca n-a conlucrat cu hotii, dar nici nu i-a împiedicat sau nu a strigat, ci i-a lasat pe acestia sa fuga pe ascuns dupa ce au luat toate, robul acela e socotit de stapânul sau ca un dusman si hot deopotriva cu aceia. Dar ce? Oare nu si voi toti ati vota acelasi verdict împotriva acestui rob viclean?
            Asa vor sta negresit lucrurile mai întâi cu mine ticalosul si josnicul — caci nu îndraznesc sa spun ca vor sta si cu voi toti — daca ne abtinem de la lucrurile si faptele rele, dar nu dobândim în locul lor cu toata taria virtuti, pâna într-atât încât sa ne facem barbati desavârsiti si sa ajungem la masura vârstei plinatatii lui Hristos, precum porunceste Pavel sa ne facem noi toti [Efes 4, 13]. Si pe buna dreptate: caci daca nu ne facem asa, cum vom putea sa slujim ca robi Domnului? Cum vom putea sa fim soldati lui Hristos? Cum ne vom înarma duhovniceste si ne vom numara în rândurile armatei Dumnezeului Celui Viu si ne vom arata înfricosatori vrajmasilor? Nicidecum. Deci sa nu socoteasca cineva ca, daca posteste sau privegheaza sau flamânzeste sau înseteaza sau se culca pe jos sau plânge sau varsa lacrimi sau sufera ocari si îndura ispite, este rob lui Dumnezeu sau ca prin unele ca acestea face ceva pe placul cuiva. El se foloseste numai pe sine însusi, si aceasta numai daca sufera si face acestea în smerenie si cunoastere duhovniceasca; iar daca nu, nu se foloseste nici macar pe sine însusi. Fiindca tot ceea ce nu se face cu smerita-cugetare si cunoastere duhovniceasca, orice lucru ar fi acesta, nu serveste cu nimic celui care-l face. Cum anume este aceasta, cel ce vrea sa afle va fi învatat din toate dumnezeiestile Scripturi. Fiindca noi ne grabim sa aratam numai aceasta: ca nici cei ce fac pocainta, nici cei ce îsi petrec vremea în asceza nu sunt robi ai Domnului, ci se folosesc pe ei însisi si se arata facându-si o favoare numai lor însisi. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim