Cuvântul al XXXll-lea Sa nu zicem ca acum este cu neputinta celui ce vrea, sa se ridice la culmea virtutii si sa fie asemenea cu Sfintii de altadata. Tot cel ce învata cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascalul unei noi rataciri pentru cei ce-l asculta. Despre lacrimi, ca ele în chip firesc ne sunt la îndemâna

            […] Ci vorbesc si numesc eretici pe cei ce zic ca în vremea noastra nu exista nimeni, care sa poata împlini evanghelicestile porunci sau sa se faca asemenea cu Sfintii Parinti în credinta si lucrare. Ca din fapte se arata credinta, asa cum se vad în oglinda trasaturile fetei. Si ca acum (mai zic ei) nu mai exista mari contemplativi si vazatori de Dumnezeu, adica sa fie luminati si sa primeasca pe Duhul Sfânt si prin El sa vada pe Fiul împreuna cu Tatal. Cei ce zic ca acest lucru este cu neputinta au cazut nu într-o ratacire oarecare, ci, daca se poate spune, în toate de o data, ca aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie si prin marimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeste astfel rastoarna toate Scripturile Sfinte. În zadar - îsi zic ei - se mai citeste Sfânta Evanghelie. În zadar - ne asigura ei - se mai citesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare si ale celorlalti Sfinti Parinti si Sfinti Ierarhi ai nostri si ceea ce au mai scris ei. Deci daca ceea ce a grait Dumnezeu si ceea ce toti Sfintii mai întâi au împlinit desavârsit si apoi au scris si le-au lasat spre învatatura noastra, ca sa le facem si noi si sa le pazim fara stirbire, daca toate acestea nu se pot împlini, pentru ce s-au mai ostenit sa le scrie si de ce se mai citesc în Biserica? Cei ce vorbesc astfel închid cerul, pe care ni l-a deschis Hristos si înfunda calea pe care El Însusi a strabatut-o urcând la cer. Atunci când acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la usa cerului, Se pleaca spre noi si când striga catre credinciosii Sai, care se uita la Dânsul: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni” (Matei 11,28), acesti vrajmasi sau mai bine zis antihristi zic: „Aceasta nu se poate, e cu neputinta”. În adevar, catre acestia graieste Stapânul cu mare glas: „vai, voua, povatuitori orbi ai orbilor” (Matei 15,14), „Vai voua, Carturarilor si Fariseilor fatarnici! Ca închideti Împaratia Cerurilor înaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati, nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” (Matei 23,14). În timp ce El îi fericeste pe cei întristati, ei spun ca nu este cu putinta ca cineva sa se întristeze si sa plânga în fiecare zi. O! ce nesimtire, ce nestapânita gura, care rosteste cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt si face prada fiarelor salbatice turma lui Hristos, pentru care Însusi Fiul lui Dumnezeu Si-a varsat Sângele. Bine a zis despre ei David, stramosul (dupa trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: „Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita” (Psalmul 56, 6).
            Dar spune-mi, pentru ce este cu neputinta? Sfintii cum au stralucit pe pamânt si s-au facut luminatori ai lumii? Daca n-ar fi cu putinta, nici ei n-ar fi izbutit, ca si ei erau oameni ca si noi si nu aveau nimic altceva mai mult decât noi, în afara de voirea spre bine, rabdarea, smerenia si dragostea de Dumnezeu. Agoniseste-le dar si tu pe acestea si sufletul tau de piatra se va preschimba în izvor de lacrimi. Iar daca tu nu vrei sa rabzi necazul si strâmtorarea macar nu zice ca lucrul e cu neputinta. Fiindca cel ce vorbeste asa nu mai vrea sa se curete, deoarece fara de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a pacatuit dupa botez sa se fi curatit de întinaciunea pacatului. […] Ca plânsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învata copiii când se nasc. Copilul când vine pe lume plânge, ceea ce pentru moasa si pentru mama este semn ca este viu. Iar daca copilul nu plânge nu se zice ca este viu, ci el, plângând, arata ca firea chiar de la nastere are cu sine întristarea si lacrimile. Asa cum a spus-o si parintele nostru Sfântul Simeon Studitul, omul care vrea sa se mântuiasca si sa intre în viata fericitilor, cu acelasi plâns trebuie sa traiasca si sa moara, fiindca lacrimile de la nastere sunt simbolul lacrimilor vietii noastre pamântesti. Lacrimile sunt pentru suflet tot asa de trebuitoare cum e hrana si bautura pentru trup, încât cel ce nu plânge în fiecare zi (nu îndraznesc sa zic în fiecare ceas sa nu par exagerat) acela îsi pierde sufletul lasându-l sa moara de foame. Deci daca asa cum am aratat-o plânsul si lacrimile sunt firesti, apoi nimeni sa nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepasare si prostie sa nu se lipseasca de un astfel de bine; nimeni din rautate, din lene si din mândrie sa nu o faca pe fanfaronul si sa se împietreasca împotriva firii. Ci fiecare sa se straduiasca din toate puterile spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu si sa pastreze, va rog, neîmputinat în inima sa acest mare dar, cu saracie si smerenie, cu sufletul simplu si fara rautate, îndurând cu rabdare ispitele si cugetând necontenit la Dumnezeiestile Scripturi, pocaindu-se necontenit si aducându-si aminte de caderile sale. Nimeni sa nu nesocoteasca aceasta lucrare. Dar daca cineva se deznadajduieste de mântuire si zace nepasator pe patul lenevirii, cel putin sa nu zica ca lucrul este imposibil si pentru cel râvnitor. Fiindca cine vorbeste asa, închide tuturor usa Împaratiei Cerurilor. Într-adevar, înlatura lacrimile si ai înlaturat dintr-o data si curatirea, iar fara de aceasta nimeni nu se mântuieste, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim