Cuvântul al XXIII-lea Despre pocainta si frica de Dumnezeu. Ce razboi are sufletul si ce chin are inima celui ce se pocaieste cu duhul umilit. Ce cuvinte spune el si cum se roaga Stapânului, Celui iubitor de oameni.

            Ascultati cuvintele mele, alesii mei fii, dobânda mea, ascultati-ma daca în adevar ma iubiti si ma socotiti parintele vostru. Care om având inima atinsa de otrava si fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere în launtrul sau, mai ia aminte la ranile usoare de pe trupul sau si se mai îngrijeste de ele? Ca durerea inimii sale nu-i da pas sa mai ia în seama si sa vada cele de pe trupul sau. Durerea si chinul nesuferit al inimii îl face sa uite toate ranile de pe trup, îsi sfâsie hainele cu mâinile si cu unghiile îsi zgârie ranile de pe trup. Uita si de parinti si de prieteni si nu-si mai arunca ochii asupra nimanui. Nu se mai uita încruntat la cel ce îl ocaraste, îsi lasa averea sa i-o jefuiasca cine vrea. Nu-si mai manânca cu placere pâinea ca e plina de amaraciune; fara placere îsi bea vinul, fiind satul de durere. Celor ce îl cheama la ospete le raspunde cu mânie: „Plecati de la mine, ca moartea îmi zdrobeste inima si ce stiu eu daca nu ma va lua degraba? Mi-i sila sa mai traiesc în aceasta viata, fiindca viata e moartea si eu nu stiam". El nu se mai culca pe patul sau de odihna, ci sta pe pamânt, tavalindu-se si zbatându-se cu mari strigate si gemete, neluând aminte la cei ce-l vad facând aceste nepotrivite lucruri sau la cei ce îi aud strigatele si clevetesc împotriva lui. Ochii lui s-au prefacut în izvoare din care se revarsa pârâu de lacrimi, decât sa ajute la vedere. Ca pe un înger fericeste el pe tot omul, pe cei ce traiesc, pe cei ce au fost si pe cei ce înca n-au venit pe lume. De asemenea pe tot dobitocul, pe toata târâtoarea si pe toata suflarea o fericeste, zicând: „Cât de binecuvântate sunt fapturile lui Dumnezeu, ca traiesc fara osteneala în bucuria sufletului si a vietii lor, numai eu singur îmi port povara pacatelor, sunt judecat cu judecata de foc si ma chinuiesc singur pe pamânt".
            Pe toti oamenii îi priveste la fel si pe fiecare îl cinsteste ca pe un sfânt pentru Domnul, iar ca un necurat sta înaintea tuturor cu cuviincioasa teama. Nu mai face deosebire între drept si nedrept, ci pe toti îi socoteste deopotriva, fie ei curati sau necurati. Numai el singur sta departe de toata faptura care se afla sub cer, si zace pe gunoiul nenumaratelor sale pacate, înfasurat de întunericul nestiintei si al durerii, care nu mai au sfârsit. Iar puroiul ranilor sale nu-l rade cu vreun hârb ca Iov, ci cu unghiile lui, din pricina nesuferitei dureri a inimii. Fiindca Iov desi era lovit în trup, dar îsi vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe când el îsi vede otravit de pacate nu numai trupul ci si sufletul, si de aceea durerea lui este de zece ori mai mare decât rana lui Iov. Pe urma el este parasit de toti, de familie, de prieteni si de cunoscutii cei din lume. Ca acestia, dupa ce vor sta putin împreuna cu el si vor lacrima pentru netamaduita lui durere si vor vedea nemângâierea sufletului sau, se vor îngretosa de dânsul si vor merge fiecare la ale sale. Ramas singur, parasit si lepadat si vazându-si el nenorocirea, întristarea si durerea sufletului sau, plânge si striga cu deznadejde catre Atotputernicul Dumnezeu: „Iata, vezi Doamne, ca nimic nu este ascuns de Tine! Eu, faptura mâinilor Tale n-am facut lucrurile pe care Tu le-ai poruncit, ci ca un nebun am lucrat toata rautatea. Tu esti bun si eu nu Te stiam, dar acum am auzit vorbindu-se de Tine si m-am cutremurat si ce sa fac nu stiu! Am simtit Judecata Ta si gura mea nu gaseste cuvânt de aparare. Pentru ca n-am facut pe pamânt nimic vrednic a ispasi macar un cuvânt desert grait de mine. Apoi omul, chiar de ar împlini toata dreptatea, o face ca rob si ca datornic si nu are ce sa dea în schimb pentru pacatul sau; dar la Tine este milostivirea. Pacatul este moarte si care om fiind omorât de pacat poate învia singur? Fara îndoiala, nimeni! Numai Tu singur fiind mort ai înviat, pentru ca n-ai facut pacat, nici nu s-a gasit minciuna în gura Ta. Si care om murind în pacate, nu se va cai? Dar nu-i va mai fi de nici un folos; asa Stapâne Atotputernice si eu ma caiesc ca am facut lucruri rele; nu ca sa-mi fie îndreptatita pocainta, ca pocainta este recunoasterea pacatului. Acum vezi Atotvazatorule Doamne ca nimic n-am afara de trup si nici un folos n-am din lipsirea mea de bogatie. Tot sunt o rana si de nicaieri n-am izvor de mântuire; ca-s lepadat si iadul m-a înghitit de viu. Doamne, vezi, Tu singur poti sa ma ridici si sa-mi tamaduiesti durerea inimii, fiindca mâna Ta e puternica în toate si ajunge pâna în fundul adâncului, plinind toate câte le voieste. Sa zic: «Miluieste-ma», nu îndraznesc, pentru ca sunt nevrednic. Ci Tu, Doamne, vezi!”
            Atunci, Preamilostivul Dumnezeu degraba îl va auzi pe el; îi va potoli îndata durerea si va usura scârba inimii sale. Ca iubitor de oameni fiind nu rabda sa vada faptura mâinilor Sale în asa strâmtorare si durere. Ci îsi revarsa multa si negraita Sa milostivire spre omul acela care nu s-a lenevit sa împlineasca toate cele zise, precum si peste cei ce asculta cu credinta si-s gata sa imite aceasta pocainta; mai întâi cu fapta si apoi s-o încredinteze si cuvântului, prin scris. Îsi revarsa peste el bunatatea Sa, îi preschimba în bucurie necazul, iar durerea inimii i-o schimba într-un vin plin de dulceata, fâcându-l sa verse afara veninul sarpelui, care-i rodea cele dinauntru ale sale. De acum înainte, el nu-si mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite si nici nu se mai întoarce sa caute bogatiile parasite când era ranit de pocainta, nici nu mai doreste altceva. Fiindca Dumnezeu Cel Preaînalt i-a dat o sanatate mai scumpa decât toate bogatiile pamântului, care-i aduce în inima o negraita bucurie de zece ori mai mare decât întristarea de mai înainte.
            Aceasta bucurie la rândul ei îi tamaduieste durerea care-i chinuia trupul si omul îsi da seama, ca de acum înainte nu se va mai atinge rana de inima lui, iar aceasta încredintare îi sporeste îndoit bucuria inimii. Cei de aproape ai lui, care-i stiau întristarea lui cea dinafara, nestiind bucuria tainica ce l-a cuprins, îl vor caina, zicând: „Iata om care n-a cunoscut fericirea; care duce o viata plina de întristare si suferinta si zilele lui nu se deosebesc cu nimic de ale celor biciuiti pentru pacatele lor". Doar el singur stie ca viata sa e plina de multumire si veselie, ca inima bucuroasa râde de moarte, si ca iadul n-o mai stapâneste, pentru ca aceasta bucurie e fara sfârsit. Acest om se bucura de mii de ori mai mult decât cei plini de sanatate si frumusete trupeasca, mai mult decât cei ce au haine si bogatii, mai mult decât toti cei ce pe nedrept sunt socotiti fericiti pe pamânt. Acel om stie ca saracia cu o astfel de bucurie e mai buna decât toata lumea cu toate bucuriile ei. Fiindca cele legate de trup si de viata aceasta iadul le va mânca, moartea le va stapâni, pe când bucuria produsa în suflet de aceasta sanatate nu poate fi biruita de nimic din toate acestea, fiindca nu-i din aceasta lume. Ca nu din slava i-a venit lui, nici din multimea bogatiei, nici din sanatatea trupeasca, nici din lauda oamenilor sau din alt lucru de sub cer, ci din necazul si din amaraciunea sufletului s-a produs si din întâlnirea cu Duhul lui Dumnezeu, Cel mai presus de Ceruri. Ca strâmtorata si curatita de Duhul, inima lui a izvorât o bucurie nemincinoasa si neamestecata cu întristarea. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim