Cuvântul al Xl-lea Despre milostenie si cine este cel ce îl hraneste pe Hristos, când este flamând, îi da sa bea apa când înseteaza si celelalte. Cum se face acest lucru si daca cineva nu va face întru sine acest lucru, cu nimic nu se va folosi daca le va face acestea saracilor, iar el va ramâne flamând si gol de dreptatea lui Dumnezeu

            […]„Întrucât ati facut unuia dintre acesti prea mici, Mie Mi-ati facut (Matei 25 41). Domnul a zis cuvântul acesta nu precum socotesc unii, numai despre cei saraci si lipsiti de hrana trupeasca, ci despre toti fratii nostri, flamânzi si însetati nu de foamea pâinii si a apei ci de foamea nelucrarii si a neascultarii poruncilor Domnului. Pentru ca, cu cât sufletul e mai cinstit decât trupul, pe atât e mai trebuincioasa hrana cea duhovniceasca decât cea trupeasca. Si mie mi se pare ca mai ales despre aceasta zice Domnul: „Am flamânzit si nu Mi-ati dat sa manânc, am însetat si nu Mi-ati dat sa beau” (Matei 25,42), decât despre cea trupeasca si care se strica. În adevar EI înseteaza si flamânzeste de mântuirea fiecaruia dintre noi. Iar mântuirea noastra sta în departarea si oprirea de la tot pacatul. Însa departarea si oprirea de la pacat, nu se poate face, fara lucrarea faptelor bune, si fara împlinirea tuturor poruncilor. Si prin împlinirea poruncilor s-a obisnuit Stapânul nostru, Dumnezeu si Domnul a toate, sa fie hranit de noi. Zic Sfintii Parinti, ca asa cum prin faptele rele hranim si întarim asupra noastra pe draci, iar daca ne departam de rele, ei pier de foame si slabesc, tot asa hranim pe Cel ce a saracit pentru noi, sau Îl lasam flamând când îl trecem cu vederea. […]
            Deci celui ce împarte altora banii adunati de dânsul nu i se cuvine plata pentru acest lucru; ba mai degraba e vinovat pentru nedreptate si lipsire facuta altora pâna acum. Si nu numai atât, ci o sa dea si seama pentru cei ce au murit în aceasta vreme de foame si de sete si pe care putând sa-i hraneasca, nu i-a hranit, ci a îngropat în pamânt cele ale saracilor si i-a lasat sa moara zilnic de frig si de foame, pentru care si ucigas va fi socotit al acelora, pe care putea sa-i hraneasca. Bunul si Milostivul nostru Stapân însa ne iarta de osânda tuturor acestor pacate si nu înzecit, ci Însusi fagaduieste sa le dea celor ce împart cu bucurie altora averile lor. Si bucurie este fiindca nu sunt ale noastre, ci ni le-a daruit Dumnezeu spre folosul celor împreuna cu noi robi, ca sa le risipim cu îndestulare si fara pizma, cu bucurie si cu marinimie, iar nu din mila si sila sau din nevoie. Înca si altfel e îndemnul. Sa împartim cu bucurie cele adunate în nadejdea fagaduintei celei credincioase pe care ne-a facut-o Dumnezeu ca ne va da însutita plata pentru aceasta. Stiind Dumnezeu ca suntem cu totul înrobiti de pofta banilor si de îndracirea bogatiei, ca nu ne putem desprinde de ei si ca cei ce de multe ori se pagubesc de bani si saracesc se leapada si de însasi viata lor, a mestesugit aceasta doctorie tamaduitoare: a fagaduit sa ne dea plata însutita pentru cele împartite la saraci, pentru ca pe de o parte sa ne izbavim de osânda lacomiei de bani si sa încetam de a mai nadajdui într-însii, iar pe de alta sa ne slobozim inima de aceste legaturi si astfel sa pornim fara opreliste la lucrarea poruncilor Sale si sa-I slujim cu frica si cu cutremur. Deci prin aceasta nu-i daruim Lui ceva, ci noua însine ne facem bine, fiindca altfel nu ne putem mântui. De aceea bogatilor le-a poruncit ca, mai întâi, sa lepede banii ca pe o povara si piedica spre viata cea dupa Dumnezeu, si apoi sa ridice Crucea si sa urmeze Stapânului. Ca a le purta pe amândoua ne este cu totul cu neputinta. Iar cei saraci si lipsiti de acestea, cei ce se îndeletnicesc si se îndestuleaza cu cele de nevoie numai ca sa traiasca, n-au nici o piedica, daca voiesc de buna voie sa calatoreasca pe calea cea strâmta si cu necazuri, ci au nevoie numai de vointa. De aceea sunt datori sa traiasca cu rabdare si multumire. Iar Dumnezeu fiind drept si vazându-i ca asa calatoresc îi va salaslui pe ei în viata cea vesnica si în desfatare. Însa cel ce dupa ce îsi împarte averile si banii nu se lupta împotriva navalirii ispitelor si nu rabda cu barbatie cele ce îl necajesc, cele suparatoare, dovedeste ca are un suflet îngust si nu-si cunoaste folosul sau. În ce chip aurul, daca a ruginit, nu se poate curati bine ca sa-si capete stralucirea, daca nu este bagat în foc si batut cu ciocanul de multe ori; tot asa si sufletul, daca rugineste cu rugina pacatului si devine netrebnic, nu se poate curati altfel ca sa-si capete frumusetea cea dintâi, daca nu sufera multe ispite si nu intra în cuptorul necazurilor. Aceasta o arata însusi Cuvântul Domnului, Care zice: „Vinde-ti averile tale si le da saracilor si ia-ti crucea ta si vino dupa Mine”. „Crucea” înseamna ispitele si necazurile. Deci cei ce se leapada de bani si de lucruri si vin în viata monahiceasca, nu vor dobândi nimic numai din aceasta lepadare, daca nu vor rabda pâna la sfârsit ispitele, necazurile si scârbele cele dupa Dumnezeu. Ca n-a zis Hristos: „În lepadarea de bani va veti câstiga sufletele voastre”, ci: „Întru rabdarea voastra”(Luca 21,19). Fireste, e buna si împartirea banilor la saraci si fuga de lume, însa acestea singure, fara rabdarea ispitelor, nu pot lucra desavârsit pe omul cel dupa Dumnezeu. Ca asa sta lucrul si asa îi place si lui Dumnezeu, zice El însusi catre cel bogat: „De voiesti sa fii desavârsit, vinde-ti averile si le da saracilor, iar tu ia-ti crucea si vino de-Mi urmeaza Mie” (Matei 19,21), prin „Cruce” aratând precum am zis ispitele si necazurile. Daca Împaratia Cerurilor se ia cu sila si silitorii o rapesc pe ea si daca cel credincios nu poate intra în alt fel decât numai prin poarta cea strâmta a ispitelor si a necazurilor, dupa dreptate ne porunceste noua iarasi dumnezeiescul Cuvânt, sa intram pe poarta cea strâmta: „Întru rabdarea voastra va veti câstiga sufletele voastre” (Luca 21,19) si: „se cade ca prin multe necazuri sa intrati întru Împaratia Cerurilor” (F.A.15,22). Cel ce împarte banii la saraci si se departeaza de lume si de lucrurile ei cu nadejdea de plata are multa bucurie în sufletul sau, dar se poate uneori sa se mândreasca si sa-si piarda plata. Iar cel ce dupa ce a dat totul saracilor, rabda cu multumire sufleteasca scârbele si greutatile si simte toata amaraciunea si durerile ostenelilor, fara sa se clatine cu mintea, va avea mare plata, si acum si în viata viitoare, ca cel ce a urmat Patimilor Domnului si a nadajduit în El în ziua ispitelor si a necazurilor.
            De aceea va rog, fratilor întru Hristos, fiindca ne-am lepadat de lume si de cele din lume, sa ne sârguim dupa porunca Domnului si Mântuitorului Iisus Hristos, sa intram pe poarta cea strâmta, care-i taierea voii si fuga de tot cugetul trupesc, ca fara omorârea trupului, a poftelor si a voilor, nu este cu putinta a dobândi odihna si izbavirea de rele si slobozenia care se face prin mângâierea Sfântului Duh. Fara aceasta, adica fara venirea asupra-ne a Sfântului Duh, nimeni nu va vedea pe Domnul, nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa fie. Bine ai facut, zic eu, ca ti-ai împartit toti banii la saraci si ca nu ti-ai oprit ca Anania nimic pentru tine si apoi te-ai lepadat de lume si de cele din lume si, lasând viata si grijile ei, ai alergat la limanul vietii si te-ai îmbracat în chipul evlaviei, te laud pentru aceasta negutatorie. Acum însa trebuie sa te dezbraci, ca de niste haine, si de cugetul trupului si de obiceiurile sufletului, ba si de însasi cugetul tau cel duhovnicesc. Si nu numai sa te dezbraci de ele, ci sa te îmbraci prin pocainta cu vesmântul cel luminat care este Însusi Duhul Sfânt. Iar aceasta nu se face altfel decât prin lucrarea poruncilor cu rabdare si statornicie si prin rabdarea necazurilor. Fiindca sufletul strâmtorat de ispite se porneste spre lacrimi, iar lacrimile curatesc inima si o fac biserica si locas al Sfântului Duh. Nu-i de ajuns pentru mântuire si desavârsire numai îmbracamintea chipului calugaresc si podoaba omului celui din afara; ci se cuvine sa împodobim cu podoaba Duhului si pe omul cel dinlauntru, asa cum l-am împodobit pe cel dinafara. Pe scurt zicând, sa ne jertfim lui Dumnezeu pe noi însine si cu sufletul si cu trupul: Trupul sa-l jertfim prin nevointa cea trupeasca si ostenelile faptei bune, ca sa se obisnuiasca sa primeasca cu bucurie necazurile cele dupa Dumnezeu. Sa sufere cu barbatie amaraciunea postului, sila înfrânarii, nevointa privegherii si toata reaua patimire...
            Iar prin evlavia duhului sa deprindem si sa învatam sufletul sa cugete cele ce se cuvine si sa gândeasca de-a pururi cele ale vietii vesnice; sa fie smerit cugetator, blând, înfrânat, umilit, plângând totdeauna, chemând prin rugaciune lumina Sfântului Duh, Care si vine când se curateste prin pocainta fierbinte cu multe lacrimi. Fara de acestea nici vesmântul lui nu se poate curati, nici nu se poate sui la înaltimea vederii. Asa cum o haina cu totul murdara si întinata nu se poate curati fara apa multa si fara multa frecare, tot asa si vesmântul sufletului, daca s-a pângarit cu tina si cu gunoiul patimilor celor pacatoase, nu se poate curati altfel decât numai prin multe lacrimi si prin rabdarea ispitelor si a necazurilor. Doua curgeri firesti are trupul nostru: una a lacrimilor, care curg de sus, din ochi, si alta din madularele cele nascatoare. Acestea când curg peste fire si afara de lege, pângaresc sufletul; iar acelea de sus, când curg prin pocainta, îl curatesc. Deci e de trebuinta ca cei ce si-au pângarit sufletul prin fapta cea faradelege a pacatului si prin pornirea cea patimasa a inimii, prin poftele cele necuvântatoare si dobitocesti, sa se curateasca prin multe lacrimi, ca sa-si faca iarasi curat vesmântul sufletului. Altfel e cu neputinta a vedea pe Dumnezeu, Care e Însusi lumina, Care lumineaza pe tot omul care vine catre Dânsul prin pocainta, fiindca numai cei curati cu inima vad pe Dumnezeu.
            Deci sa ne sârguim, va rog, parintilor si fratilor si fiilor, sa ne facem inima curata, prin curatirea obiceiurilor si prin necontenita marturisire a gândurilor celor ascunse. Fiindca marturisirea deasa din fiecare zi, daca descopera cu cainta aceste gânduri, duce la pocainta pentru cele facute si cugetate de noi; iar pocainta porneste lacrimile din adâncul sufletului. Lacrimile curatesc inima de pacatele cele mari, care stergându-se din suflet, vine apoi mângâierea Sfântului Duh si adapa sufletul cu apele umilintei celei prea dulci, din care zilnic se îngrasa si cresc roadele duhului, la vreme potrivita, ca niste grâu mult rodit, spre neîmputinata hrana a sufletului, spre viata lui cea nestricacioasa si vesnica. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim