Cuvântul al Vll-lea Despre împatimirea de rudenii; care este amagirea ei, în ce prapastii si cu ce legaturi îi coboara pe cei stapâniti de dânsa. Despre deznadejde si felurile ei. Ce înseamna: „cel ce va crede si se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu crede, se va osândi”

            […] Una este când cineva cade în multime de rautati si se deznadajduieste de mântuire, si alta când face raul ca pe bine si socoteste ca face un lucru bun. Cel dintâi, daca învata despre pocainta si despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, daca stie ca nu-i nici un pacat pe care sa nu-l stearga si sa-l spele pocainta, ca „unde s-a înmultit pacatul acolo a prisosit harul” (Romani 5,20) si ca „bucurie se face în Cer pentru un pacatos ce se pocaieste (Luca 14,7), poate ca, venindu-si în simtire si umilindu-se, va dori cândva sa se izbaveasca de multele rautati si sa-si usureze constiinta de sarcina cea grea de purtat, se va scula si socotind zilnic ca toate lucrurile lumesti sunt desarte, se va apropia cu fierbinteala de pocainta. Cel de-al doilea însa, fiind nesupus, fuge de vindecarea de suflet cu doctorii. În adevar, cum va vrea sa se vindece cel ce nu-si da seama ca zace în boala si în cadere? Nicidecum! […] Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul Fiu si Cuvântul lui Dumnezeu si Tatalui, Care este de o Fiinta, de o fire si de o slava si împreuna sezator pe scaun, Care în Tatal petrece si Tatal întru Dânsul, sa caute spre ticalosia si mâhnirea noastra, precum si spre robia cu care vrajmasul ne-a amagit si ne-a robit si sa ne miluiasca pe noi cu negraita Sa iubire de oameni. Voind sa ne scoata pe noi din robie si din rusinoasa amagire, s-a coborât, nelasând nicidecum sânurile Parintesti si, precum stim, a venit pe pamânt, a petrecut împreuna cu noi, oamenii cei pacatosi, si, dând poruncile Sale Sfintilor Sai ucenici si Apostoli, S-a suit cu slava iarasi la Tatal, zicându-le: „Mergeti si propovaduiti Evanghelia la toata zidirea, învatându-i sa pazeasca toate câte v-am poruncit voua (nu cutare sau cutare, ci toate)” (Matei 28,20). Deci, zicând: „toate”, n-a lasat la o parte nimic din cele ce ne-a poruncit sa pazim. Apoi le zice: „Cel ce va crede si se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16).
            Oare, iubite frate, ai înteles ce înseamna cuvintele: „Cel ce va crede si se va boteza, se va mântui” si „cel ce nu va crede se va osândi”? Sau si despre aceasta sa graiesc catre dragostea voastra? Fiindca cuvântul spus pare simplu si lesne de înteles, dar în adâncul lui are ascunsa întelepciune. Aici credinta nu-i numai aceea ca Hristos este Dumnezeu, ci credinta cea cuprinzatoare spre sfintele porunci date de Dânsul, care credinta cuprinde toate dumnezeiestile porunci si crede ca nimic dintr-însele nu este de prisos, ci toate pâna la o iota sunt viata si pricinuitoare de viata vesnica. Si numai cine crede asa se va mântui, precum s-a fagaduit si s-a angajat prin Sfântul Botez, ca pe toate sa le pazeasca si sa le faca fara împutinare, iar cel ce nu va crede fie si o cirta si o iota din ele, se va osândi ca unul ce este lepadat de Însusi Stapânul. Si cu dreptate. Fiindca, cum va fi credincios si numarat cu cei credinciosi cel ce le crede pe toate cele mari, si anume: - ca Dumnezeu fiind fara schimbare, S-a facut om si S-a rastignit, a murit si a înviat; - ca dupa ce a înviat a intrat prin usile încuiate; - ca S-a aratat ucenicilor; - ca S-a înaltat si sade de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal; - ca va sa vie sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui dupa ce mai întâi ne va învia pe toti cei de la Adam si pâna la cel mai din urma om; - însa nu crede în cele zise: Amin zic voua, ca pentru tot cuvântul desert pe care-l vor grai oamenii, vor sa dea seama de dânsul în ziua judecatii" (Matei 12, 36), cum oare va fi credincios si va fi numarat cu cei credinciosi? Deci, cel ce crede lui Hristos în cele înfricosate si mai presus de gând, se pleaca si primeste cele ce le-a facut si le va face Domnul nostru Iisus Hristos, dar nu crede cuvântul: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24); si: „Cel ce iubeste pe tatal sau si pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37) si „Cel ce vine la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe frati si pe surori si femeie si copii, ba si pe sufletul sau, nu poate fi ucenic al Meu" (Luca 14, 26); si „cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, si va învata asa pe oameni, mai mic se va chema întru Împaratia Cerurilor; iar cela ce va face si va învata, acela mare se va chema întru Împaratia Cerurilor" (Matei 5, 19); unul ca acesta cum poate fi credincios si nu, mai degraba, necredincios? Si nu se va osândi mai rau decât cel necredincios? Ca în cele mari, marturiseste ca el crede în Hristos, iar în cele mai mici defaima pe Însusi Dumnezeul tuturor si Stapânul ca pe un mincinos. Zice ca în unele crede în El, ca lui Dumnezeu, dar cuvintele: Pentru tot cuvântul desert, pe care-l vor grai oamenii, vor da seama în ziua judecatii, le socoteste ca pe ale unui om simplu oarecare. Îsi închipuie ca râzând si graind cuvinte urâte si desarte se va mântui, în timp ce Domnul deplânge pe cei ce râd si fericeste pe cei ce plâng. Socoteste el ca urmeaza lui Hristos, Cel ce S-a Rastignit pentru Dânsul, dar fara sa se lepede de sine si sa poarte Crucea Lui, si iubindu-si parintii din tot sufletul crede ca este vrednic de Hristos. Asa sunt si cei ce vin acum la Dânsul, lepadându-se de lume, dar pe rudenii nu le urasc si nici de sufletul lor nu se leapada, ci dimpotriva si mai mult le iubesc; în zadar îsi închipuie ca sunt ucenici ai lui Hristos. Strica si dezleaga în tot ceasul multe si mari porunci ca pe una mica, si desi le desfiinteaza socot ca nu fac nimic împotriva si asa îsi închipuie ca vor fi mari în Împaratia lui Dumnezeu, si, ceea ce este mai rau decât toate relele, zic ca aceasta nu-i calcare de porunca nicidecum. Ba si pe noi, care tinem cuvântul adevarului, ne socotesc nepriceputi. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim