Cuvântul al V-lea Despre pocainta; si ca nu este de ajuns pentru curatirea sufletului numai sa împartim averile noastre, nici numai sa ne lipsim de lucruri, daca nu vom câstiga si plânsul. Despre izgonirea lui Adam. Si ca daca s-ar fi pocait dupa ce a calcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus pocainta lui, dupa cadere. Despre a doua venire a Domnului si despre osândirea pacatosilor. Mustrari celor ce traiesc în rautate si fatarnicie

            Bun lucru este pocainta si folosul pe care îl aduce. Stiind aceasta, Cel ce pe toate le stie, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: „Pocaiti-va ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor” (Mt 3,2). Însa vreti sa stiti, ca fara pocainta din adâncul sufletului, cum o cere Cuvântul de la noi, nu ne putem mântui? Ascultati pe însusi Apostolul care striga: „Tot pacatul este afara de trup, iar cel ce curveste, în trupul sau pacatuieste” (I Cor 6,18). Si iarasi: „Se cade sa stam înaintea Judecatii lui Hristos, ca sa le ia fiecare dupa cele ce a lucrat în trup, fie bune, fie rele” (Rom 14,10).
            Dar poate cineva, auzind acest cuvânt, va zice: „Multumesc lui Dumnezeu ca nu mi-am spurcat trupul cu nici o fapta rea”, (ceea ce eu nu pot spune, eu care sunt lucrator a toata faradelegea), si se mângâie cu aceasta ca este fara de pacat trupesc. Îi graieste însa împotriva Stapânul, cu pilda celor cinci fecioare nebune si ne învata pe toti cu hotarâre, ca nimic nu ne foloseste curatia trupului, daca nu avem si celelalte fapte bune. Acelea, desi aveau ceva untdelemn în vasele lor, adica oarecare fapte bune în ostenelile cele dinafara, aveau si unele daruri, de aceea si candelele lor au ars o vreme, totusi pentru lenevirea, nestiinta si trândavia lor au fost aruncate în focul cel mai din afara. Fiindca nu au avut grija de patimile cele ascunse înlauntru, lucrate de duhurile cele rele, si nici nu si-au dat seama de ele. Ci întelegerea lor a fost vatamata de cele potrivnice, s-au învoit cu gândurile, au fost amagite si biruite de ele si au savârsit în ascuns: zavistie, râvnire, prigonire, cearta, graire de rau, urâciune, mânie, amaraciune, pomenire de rau, slava desarta, dorinta de a placea oamenilor, iubire de argint, placerea de sine, pofta trupeasca, îndulcire de gânduri patimase, necredinta, nefrica, netemere, trândavie, întristare, graire împotriva, slabanogire, moleseala, îngâmfare, înalta cugetare, trufie, mândrie, nesaturare, desfrânare, lacomie, deznadejde si toate lucrurile subtiri ale rautatii care sunt pacatele launtrice. […] Deci, spune-mi mie, ce folosim daca vom împarti saracilor toate averile noastre, dar nu ne vom departa de la rau si nici nu vom urî pacatul? Ce ne foloseste daca nu facem pacatul trupesc, iar cu mintea ne învoim cu gândurile cele necurate, savârsim pacatul nearatat si suntem stapâniti si destramati de patimile sufletului? Sa lepadam, va rog, patimile si robia rautatilor celor de mai sus si sa nu ne oprim aici si numai la atât, ci întinaciunea s-o spalam cu lacrimile pocaintei. […]
            Tot asa nu se va folosi cineva de si-ar împarti averile la saraci si ar lua asupra lui toata saracia si necâstigarea daca nu se va departa de rele si nu-si va curati sufletul cu pocainta si lacrimi. Ca tot omul care a pacatuit, (asemenea mie celui cu totul osândit), si si-a astupat simturile sufletului cu noroiul poftelor si a dulcetilor, chiar daca si-ar împarti toata avutia sa la saraci si si-ar parasi toata slava demnitatilor sale, stralucirea caselor, a cailor, a turmelor, a cirezilor, a robilor si pe însasi prietenii si rudeniile sale, si asa sarac ar veni si ar îmbraca chipul calugaresc, cu toate acestea, tot are mare trebuinta de lacrimile pocaintei, ca sa-si poata spala noroiul pacatelor sale. Si cu atât mai mult, daca, (asemenea mie), poarta funinginea si noroiul rautatilor celor multe, nu numai pe fata si pe mâini, ci si peste tot trupul. Numai împartirea averilor nu-i de ajuns pentru curatirea sufletului, daca nu vom plânge si nu vom lacrima din suflet, fratilor! Ca de acest noroi, pe cât socot eu, daca nu ma voi curati de întinaciunea pacatelor cu lacrimi, ci voi iesi din aceasta viata întinat, pe dreptate voi fi de râs si de batjocura înaintea lui Dumnezeu si a îngerilor Lui si voi fi aruncat împreuna cu dracii în focul cel vesnic, într-adevar, asa este fratilor! Ca nimic n-am adus pe lume, pentru ca dupa ce am pacatuit, sa-l dam lui Dumnezeu drept rascumparare pentru pacatele noastre si sa fie rasplatit. […]
            Deci este cu putinta tuturor, nu numai monahilor, ci si mirenilor, sa se pocaiasca neîncetat, sa plânga si sa se roage neîncetat lui Dumnezeu si prin astfel de fapte sa câstige si celelalte fapte bune. Ca aceasta este calea cea adevarata, o marturiseste si Sfântul Ioan cel cu graiul de aur (Gura de Aur), stâlpul si învatatorul cel mare al Bisericii, care în cuvintele sale despre David, la tâlcuirea Psalmului 50, zice: „Si cel ce are femeie, copii, slujnice si multime de slujitori si bogatie multa si s-a învrednicit de mari dregatorii lumesti, poate totdeauna sa plânga, sa se roage si sa se pocaiasca si sa ajunga daca vrea la plinatatea faptelor bune, sa ia Duh Sfânt, sa se faca prieten al lui Dumnezeu si sa se îndulceasca de vederea Lui, cum au fost înainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov si Lot cel din Sodoma si (ca sa las pe ceilalti prea multi), Moise si David. Iar în darul cel nou, la aratarea lui Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Petru pescarul si necarturarul, împreuna cu soacra sa si multi altii care propovaduiau pe Dumnezeu Cel ce Se aratase”. Ca pe ceilalti cine va putea sa-i numere fiind mai multi decât picaturile ploilor si decât stelele cerului: împaratii, boierii, puternicii, ca sa nu mai vorbesc de cei saraci si de cei care au trait numai cu hrana zilnica, despre care marturisesc pâna acum orasele, casele si bisericile ridicate de dânsii cu darnicie, si azilurile de batrâni si de saraci, ce exista si astazi. Caci toate cele agonisite în timpul vietii lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe niste robi ai Stapânului, iconomisindu-le ca pe niste lucruri încredintate lor si dupa placerea Stapânului, folosindu-se de lume dupa glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rau (I Cor 7,31). De aceea au si fost slaviti si straluciti în viata aceasta de acum, si vor fi si de acum si pâna în veac, iar întru Împaratia lui Dumnezeu vor fi si mai slaviti si mai straluciti. […] Si în ce chip la început Adam în Rai era slobod de pacat, dar de buna voie, nesilit, a ascultat de vrajmasul si fiind amagit a calcat porunca lui Dumnezeu; tot asa si noi, nascându-ne a doua oara prin Sfântul Botez, ne dezlegam de robie si ne facem liberi. Iar daca nu vom asculta de vrajmasul de bunavoie, el n-are într-altfel nici o putere asupra noastra ca sa ne faca ceva. Deci, daca înainte de Lege si înainte de venirea lui Hristos, fara aceste ajutoare, multi si nenumarati oameni au bine placut lui Dumnezeu si au fost fara prihana, din care pe dreptul Enoh l-a cinstit cu mutarea, iar pe Ilie cu car de foc l-a suit spre Cer; ce vom raspunde noi, care dupa Har si dupa atâtea binefaceri, dupa surparea mortii si a pacatului, dupa a doua nastere din Botez, dupa ce suntem paziti de îngeri si umbriti de Însusi Duhul Sfânt, nu numai ca nu suntem tocmai cu cei dinainte de Har, ci trândavi, nesocotitori si calcatori ai poruncilor lui Dumnezeu? De aceea vom fi osânditi mai greu decât cei ce au pacatuit în Legea Veche, precum ne arata Sfântul Pavel, zicând: „De vreme ce s-a facut adevarat cuvântul acesta ce s-a grait prin înger, si toata calcarea de porunca si neascultarea a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi, care ne lenevim de atâta mântuire? " (Evrei 2, 2-3).
            Asadar, sa nu prihanim si sa nu învinuim pe Adam, ci pe noi însine, care cadem în tot felul de pacate, si fiecare sa faca pocainta adevarata, daca voieste sa dobândeasca viata vesnica întru Domnul. Iar daca nu veti vrea, nici nu va veti sili din rasputeri sa va curatiti de pacat, pazind poruncile toate, si când le calcati sa va pocaiti pâna la moarte, fiecare plângându-si pacatul sau, ci veti ramâne întru învârtosarea inimii si nepocaita voastra socoteala, aceasta zice Domnul: „Pamântul se va cutremura din pricina celor ce, dupa atâtea minuni, dupa venirea Mea în lume, dupa atâta învatatura adusa în lume, tot mai zabovesc si nu cred si nu asculta de cuvintele Mele; se va rupe si se va sfarâma în bucati, nemaiputând suporta pe cei nerecunoscatori si nemultumitori, pe cei tari la cerbice si pe cei neascultatori de Mine si vor vedea caderea lor lânga picioarele lor si vor tremura. Pamântul se va cutremura si cerul se va clatina si se va înfasura cu sunet si din aceste înfricosate aratari se vor înfricosa inimile lor cele neplecate si neîmblânzite, ca a iepurelui în vremea junghierii. Lumina se va întuneca, stelele vor cadea, soarele si luna se vor stinge deasupra lor si din crapaturile pamântului va izvorî foc ca valurile marii. Si precum în vremea potopului s-au deschis jgheaburile Cerului si s-au varsat ape, care au acoperit pe oameni, asa si acum se va desface pamântul din temeliile lui si va izbucni foc, nu câte putin, ci deodata va acoperi tot pamântul ca un fluviu de foc".
            Deci, ce vor face atunci cei ce zic: „Sa ma lase pe mine jos, ca Împaratia Cerului nu-mi mai trebuie?" Ce vor face atunci cei ce acum râd si zic asa: „Ce, ne poruncesti sa plângem totdeauna"? Iar cei ce cârtesc si raspund împotriva sau si mai mari rele decât acestea fac, ce vor zice atunci? Daca vor zice: „N-am auzit, ca nimeni nu ne-a sfatuit? Ca n-am stiut numele, stapânirea, taria si puterea Ta, Stapâne?" - «Dar câte v-am spus, ticalosilor, (cu dreptate ne va zice) prin Prooroci, prin Apostoli si prin toti robii Mei, si Eu însumi v-am zis si v-am poruncit? N-ati auzit Evangheliile Mele, care va graiesc: Pocaiti-va?" Nu ati auzit Evanghelia care zice: fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia? (Matei 5,4). Iar voi râdeti hohotind, vorbind unii cu altii si prelungind desartele voastre convorbiri, unii pe altii poftindu-va la ospete si slujind pântecelor voastre? Iar când Eu ziceam: „Strâmta este si necajita calea care duce la viata (Matei 7,14); ca Împaratia Cerurilor se ia cu sila si silitorii o rapesc (Matei 11,12), voi va culcati si zaceti pe asternuturi moi si în toate cautati numai odihna. Oare n-am zis Eu: Cel care dintre voi va vrea sa fie întâiu, sa fie cel mai de pe urma si sluga si rob al tuturor! (Matei 20,27). Iar voi ati cautat sederea în locul si în rândul întâi, începatoriile, egumeniile, diaconiile si vredniciile cele mari si nu voiati sa va supuneti sau sa slujiti cu suflet smerit ca un om simplu, sarac si nebagat în seama? Oare n-am zis Eu: „Toate câte voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea"? (Matei 7,12). Iar voi numai de trupurile voastre v-ati îngrijit, împlinindu-va voile si poftele, rapind, lacomindu-va, nedreptatind si numai de sine v-ati îngrijit! Oare nu M-ati auzind, zicând: „Daca cineva te loveste peste obrazul drept, întoarce-i-l si pe celalalt"? (Matei 5,39). Iar voi, unii râdeati, altii nu sufereati nici sa auziti acest lucru, zicând ca rau si fara dreptate am poruncit acestea. Oare nu M-ati auzit, zicând: „Daca cineva te sileste sa mergi cu el o mila, tu sa mergi doua"? (Matei 5,41). Voi nu numai ca n-ati facut aceasta, ci cei mai multi si pe frati i-ati silit la corvezile voastre. Oare nu M-ati auzit zicând: „Fericiti veti fi când va vor ocarî pe voi si va vor prigoni si va vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra, mintind pentru Mine"? (Matei 5,11). Iar voi nici un cuvânt aspru n-ati rabdat, nu numai de la cei asemenea cu voi, ci nici de la cei mai mari ai vostri. Oare n-am zis: „ Bucurati-va si va veseliti întru prigonirile si necazurile voastre?" Iar voua v-au placut mai ales laudele, cinstea si slava, si pentru ele si viata erati în stare sa v-o dati. Oare când îi fericeam pe cei saraci (Matei 5,3), voit-ati voi vreodata din toata inima sa va faceti saraci? Oare nu fericeam Eu pe cei blânzi, ca aceia vor mosteni Împaratia Cerurilor, iar voi erati ca fiarele salbatice fata de cel ce nu va împlinea de îndata voile? Însa când vedeati pe altii calcând poruncile Mele, va faceati milostivi si blânzi, zicând compatimitor: „Lasa! Ca doar Domnul ne-a poruncit sa iertam si sa nu ne mâniem asupra cuiva!" Când am zis: „Rugati-va pentru cei ce va supara, iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc", voi ziceati ca acest lucru este al Apostolilor si al Sfintilor, ca cine altul poate face acest lucru? Ticalosilor! Dar voi pentru ce nu v-ati facut Sfinti? Nu M-ati auzit, zicând: „Fiti sfinti, ca Eu sfânt sunt"? (I Petru 1,16) Iar voi ati ramas întru necuratia întinaciunilor si a faradelegilor!
            Femeilor le va zice: „N-ati auzit în Biserici pe cei ce citeau si graiau despre viata Sfintei Pelaghia, care a fost desfrânata? Viata Mariei Egipteanca, care a fost prostituata si desfrânata? De asemenea, a Eufrosinei fecioara, cea care s-a numit cu nume barbatesc Smaragd? A Teodorei cea preacurva si pe urma facatoare de minuni? A Xeniei cea cu adevarat „Xenie", adica straina si minunata? N-ati auzit ca si-au lasat parintii si bogatia, ba chiar si pe logodnici, si Mi-au slujit Mie în simplitate si smerenie si s-au facut sfinte? Pentru ce n-ati urmat si voi acelora? Adica cele curve pe curve, cele desfrânate pe cele desfrânate, cele maritate pe cele ce au pacatuit, fecioarele pe fecioare si pe cele asemenea voua?
            De asemenea catre barbati, catre împarati si catre boieri va zice: „Nu ati auzit cum David, dupa ce a pacatuit si a fost mustrat de Proorocul Natan pentru pacatul sau, n-a grait împotriva, nu s-a mâniat, nu si-a ascuns pacatul, ci îndata s-a ridicat de pe tron, a cazut cu fata la pamânt înaintea norodului si a zis: Am gresit Domnului meu!" Si n-a încetat zi si noapte sa plânga si sa se tânguiasca! Oare nu l-ati auzit, zicând: „Ca cenusa, ca pâinea am mâncat si bautura mea cu plângere am mestecat; de glasul suspinului meu s-a lipit osul meu de carnea mea; asemanatu-m-am cu pelicanul din pustie"? (Psalmul 101). Si iarasi: „Ostenit-am întru suspinul meu, spala-voi în toate noptile patul meu cu lacrimile mele asternutul meu voi uda"? (Psalmul 6, 6). Nu l-ati auzit pe dânsul zicând: „Doamne Dumnezeul meu, de am facut acestea, de este nedreptate întru mâinile mele, de am rasplatit celor ce-mi fac mie rele, sa cad desert de la vrajmasii mei, sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda, sa calce în pamânt viata mea si slava mea în tarâna sa o aseze "? (Psalmul 7,3-5).
            Voi pentru ce nu i-ati urmat lui si celor asemenea lui? Oare vi s-a parut ca sunteti mai slaviti decât ei sau mai bogati, si de aceea n-ati vrut sa va smeriti? Nevolnicilor si ticalosilor! Fiind voi muritori si stricaciosi, ati voit sa stapâniti toata lumea! Daca cineva, din alta tara, nu voia sa vi se supuna, porneati împotriva lui, ca si cum ar fi fost un rob de rând al vostru si nu sufereati nesupunerea lui, cu toate ca si el era rob împreuna cu voi si voi nu aveati nimic mai mult decât el. Iar Mie, Facatorului si Stapânului vostru, n-ati voit sa va supuneti si sa-Mi slujiti cu frica si cu cutremur? Si când pedepseati pe cei ce va greseau, oare nu va gândeati la pacatele voastre fata de Mine? Socoteati ca nu se îngrijeste nimeni de cei napastuiti? Ca nu vede nimeni cele ascunse ale voastre? Sau uitati de Mine si credeati ca nu mai este nimeni deasupra voastra, nici ca o sa-Mi stati cândva înainte, goi si descoperiti si împilati? Oare nu M-ati auzit, mereu zicând: „ Cel ce voieste sa fie întâi, sa fie cel mai de pe urma decât toti, rob si sluga tuturor? Cum de nu v-ati cutremurat si nu v-ati frânt inimile, ca sa nu ajungeti la mândrie din acea slava seaca si desarta, si calcând aceasta porunca, sa fiti dati focului?! N-ati auzit cum David, fiind ocarât de generalul sau Simei, care l-a numit varsator de sânge, s-a socotit pe sine mai prejos decât acela si nu s-a mâniat, ci a oprit pe cei ce voiau sa-l omoare? Iata si Moise si Isus al lui Navi si David si multi altii de dinainte de aratarea Mea, si de dupa venirea Mea, multi, pe care îi vedeti slaviti împreuna cu Mine, au fost ca si voi împarati, boieri, voievozi si au vietuit întru frica Mea si cu smerenie, fara sa rasplateasca nimanui rau pentru rau, ci de multe ori fiind ocarâti de cei asemenea lor sau de cei de sub stapânirea lor, Mi-au lasat Mie dreptul sa-i razbun pentru aceasta, iar pentru greselile lor fata de Mine s-au pocait din suflet, cu cainta si au plâns, auzind de ziua venirii Mele si a Judecatii, neîndoindu-se de aceasta. Iar voi ati defaimat poruncile Mele, ca ale unui om de rând si neputincios. De aceea, acum sa fiti împreuna cu cel pe care l-ati ales (diavolul), caruia i-ati urmat si i-ati ascultat cuvintele si faptele. Bucurati-va de el si de soarta gatita lui!
            Tot asa si pe Patriarhii cei rai îi va pune alaturi si îi va înfatisa cu Patriarhii cei Sfinti, cu Ioan Gura de Aur, cu Ioan cel Milostiv, cu Grigorie Teologul, cu Ignatie, cu Tarasie, cu Metodie si cu ceilalti, care nu numai cu cuvântul, ci si cu fapta s-au facut icoane ale adevaratului Dumnezeu si dimpreuna cu cei ce mai înainte de dânsii au stralucit în fapta buna. Pe Mitropolitii cei rai îi va înfatisa cu Mitropolitii cei buni, cu Vasile, cu Grigorie - fratele sau, cu cel de un nume facator de minuni, cu Ambrozie, cu Nicolae si, în scurt zicând, pe fiecare Patriarh, pe fiecare Mitropolit, pe fiecare Episcop îl va judeca Dumnezeu împreuna cu Apostolii si cu Sfintii Parinti. Si, punându-i pe toti fata în fata, precum El însusi graieste, adica pe oi de-a dreapta, iar pe capre de-a stânga, le va zice: „Oare n-ati trait si n-ati stat pe aceleasi scaune unde si acestia Mi-au slujit?! De ce nu ati urmat viata si petrecerea lor?! Cum de nu v-ati înfricosat si nu v-ati înfiorat deloc, nici nu v-ati cutremurat tinându-Ma pe Mine Cel curat si neîntinat cu mâini necurate si cu suflete mai necurate si mâncându-Ma?! Pentru ce ati cheltuit averile saracilor cu poftele si cu rudeniile voastre? Pentru ce M-ati vândut ca Iuda pe aur si pe argint?! Pentru ce M-ati cumparat ca pe un rob netrebnic si M-ati pus sa slujesc voilor trupului vostru?! Asa cum voi nu M-ati cinstit, nici Eu nu va crut pe voi. Duceti-va de la Mine, lucratori ai faradelegii, duceti-va! Astfel vor fi despartiti parintii de parinti, prietenii si rudeniile de parinti si de rudenii, fratii de frati, cei robiti si cei slobozi de robi si slobozi, bogatii si saracii de bogati si saraci, cei casatoriti de cei ce au stralucit întru nunta, cei slobozi de cei ce au vietuit cu slobozire, în scurt, la înfricosata zi a Judecatii, tot omul pacatos va vedea înaintea lui, în viata vesnica si în negraita lumina, pe cel asemenea lui si va fi judecat de dânsul. Adica ce vreau sa spun: Fiecare pacatos, uitându-se la cel de o stare cu el, împarat catre împarat, boier catre boier, curvarul nepocait catre curvarul pocait, sarac catre sarac, rob catre rob si, stiind ca si acela a fost om ca si dânsul, având acelasi suflet, aceleasi mâini, aceiasi ochi, si în scurt, pe toate celelalte întocmai, ca împreuna cu el a trait în viata, a avut aceeasi vrednicie, acelasi mestesug, aceeasi îndemânare si ca el n-a voit sa-i urmeze, îndata se va închide gura lui si va ramâne fara raspuns, neavând ce sa graiasca. Deci vor vedea de-a dreapta mirenii pe mireni, împaratii cei pacatosi pe împaratii cei sfinti, cei de sub jugul vietii, pe bogati si pe Sfintii cei de sub jug, toti cei din munci pe cei asemenea lor întru Împaratia Cerurilor. Atunci se vor rusina si vor fi fara raspuns, ca si bogatul cel ce se ardea (prajea) în foc vazând pe Lazar în sânurile lui Avraam.
            Dar oare ce vom face noi, calugarii, cei asemenea mie, trândavi si pacatosi? Ce rusine si ce chin ne va cuprinde când vom vedea pe cei ce au avut în viata femei si copii, slugi si slujnice, dantuind întru Împaratia Cerurilor împreuna cu femeile si cu copiii lor? Când vom vedea pe cei ce au bine placut lui Dumnezeu în dregatorii, în vrednicii si în bogatie? Când vom vedea stând în bucuria si stralucirea dreptilor pe cei ce au savârsit în viata toata fapta buna, au petrecut în pocainta si lacrimi si frica de Dumnezeu? Ce frica, ce rusine si ce cutremur ne va cuprinde pe noi atunci, cugetând ca am parasit tata si mama si frati si surori si toata lumea, ca sa ne mântuim sufletele; iar unii si femei, si copii si împreuna cu acestia bogatie, dregatorii si celelalte pe care le are viata cea veselitoare; ca am iesit din lume, facându-ne saraci si tunzându-ne ne-am facut calugari pentru Împaratia Cerurilor, iar pentru putina trândavie si rautate, si pentru poftele noastre cele rele am fost osânditi împreuna cu mirenii, cu preacurvarii si cu cei ce au trait curveste în lume? Credeti-ma, fratilor, pe mine cel ce graiesc, ca înfruntarea noastra va fi munca mai grea decât munca cea vesnica a mirenilor. Când ma vor vedea pe mine, cel ce m-am lepadat de lume, ca sunt muncit împreuna cu mirenii care au avut copii, au fost încurcati în treburi obstesti si au slujit în oaste, întorcându-se ei si vazându-ma vor zice catre mine: „Cum si tu, calugare, care ai lasat lumea esti aici cu mirenii? Si tu? Dar pentru ce?” Oare ce le voi putea raspunde? Oare ce voi zice catre dânsii? Cine, o, fratilor, va putea povesti cum se cuvinte marimea necazului ce voi suferi atunci? Cu adevarat, nimeni! Ce vom zice si ce vom putea raspunde? Ca am lasat lumea si cele din lume? Dar pe acestea nu le-am urât din tot sufletul! Pentru ca aceasta este adevarata departare de lume si de cele din lume, ca dupa ce am fugit de lume sa urâm si lucrurile ei si sa ne îngretosam de dânsele.
            Iar ce este lumea si cele din lume, asculta: Nu e aur, nici argint, nici cai, nici asini, ca toate acestea câte slujesc la trebuinta trupului le avem si noi, calugarii. Nu este nici pâine, nici vin, ca din acestea ne împartasim si noi si le mâncam de ajuns. Nici case, nici bani, nici sate, nici vii si târguri. Dar ce este lumea? Pacatul, împatimirea de lucruri si patimile, fratilor. Iar cele din lume sa ni le spuna Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, iubitul ucenic al lui Hristos, care zice: „Nu iubiti lumea, nici cele din lume. Ca tot ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu este de la Dumnezeu, ci din lume este” (I Ioan 2,15-16). Deci daca noi, lasând lumea întreaga, fugim de ea, iar, parasind-o si facându-ne goi, pe acestea nu le-am pazit, numai retragerea noastra din lume la ce ne va folosi? Ca aceleasi lucruri le întâlnim oriunde am merge si am ajunge. Pretutindeni suntem oameni si singuri nu putem trai; pretutindeni avem nevoie de cele necesare trupului; pretutindeni se afla si femei, si copii, si vin si tot felul de roade; ca din acestea si din cele asemenea este alcatuirea vietii noastre. Daca avem pofta trupului, pofta ochilor si trufia gândurilor, în mijlocul lor cum ne vom putea departa de tot pacatul, ca sa nu fim raniti deloc de ghimpele lui? Acest lucru însa multi, din cei de demult si din Sfinti, stiu bine, l-au pazit si-l pazesc, petrecând în mijlocul lucrurilor vietii, al grijilor si al învaluirilor, traind în desavârsita sfintenie, precum marturiseste Pavel despre acestea si cele asemenea, zicând: „Trece chipul lumii acestea si cei ce au femei sa fie ca si cum n-ar avea, cei ce cumpara ca si cei ce nu cumpara si cei ce se folosesc de lumea aceasta ca si cum nu s-ar folosi de ea”(I Corinteni 7,29-31). Deci din acestea sa învatam si pe celelalte. Adica, cel ce se mânie sa fie ca si cel ce nu se mânie; cel ce se îndreptateste pe sine sa nu adauge nimic în inima sa la cele graite; cel ce se razbuna sa fie ca un mort fata de lume cu asezarea sufletului sau; cel ce odata a ajuns aici, sa caute sa nu-si mai crute trupul, caci în fiecare neam au fost si se afla astfel de luptatori.
            Iar daca nu ne vom sârgui sa fim astfel si asa ne ducem viata, ce vom zice? Ca am defaimat bogatia si slava? Dar degraba ni se vor raspunde ca pizma, zavistia si cearta nu le-am lasat. Ca acestea ne înstraineaza si ne departeaza pe noi de la Dumnezeu, ne-o spune dumnezeiescul Iacov, Apostolul lui Hristos: Iar daca aveti râvnire amara si zavistie în inimile voastre nu va laudati, nici sa nu mintiti împotriva adevarului. Întelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pamânteasca, trupeasca, draceasca. Ca unde este pizma si zavistie, acolo este neorânduiala si tot lucrul rau”. Si dupa putin: „Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau, ca sa va risipiti în poftele voastre”(Iacov 3,14-16). Apoi adauga: „Preacurvarilor si preacurvelor, oare nu stiti ca prietenia cu lumea este dusmanie fata de Dumnezeu?” Cine vrea sa fie prieten cu lumea se face dusman lui Dumnezeu (Iacov 4,3-4). Ia aminte si vezi, ca nu numai lumea, ci si prietenia cu lumea este vrajmasa lui Dumnezeu, ca printr-însa ne facem preacurvari si preacurve. Ca lucrul acesta este adevarat o zice Însusi Domnul: „Cel ce priveste cu pofta a si preacurvit în inima sa” (Matei 5,28). Si iarasi: „Sa nu poftesti nimic din cele ale aproapelui tau”(les. 20,17). Prin aceste cuvinte ne arata ca nu numai cel ce face pacatul se departeaza de Dumnezeu, ci si cel ce pofteste si iubeste ceva, adica este împatimit de ceva din cele pamântesti, este lipit cu inima de ceva. Aceasta este prietenia cu lumea. Este limpede deci ca cel ce este lipsit de toate si nu face cu fapta nici un pacat, ci numai iubeste si îndrageste pacatul si este împatimit de dânsul, acela este vrajmas lui Dumnezeu. Precum zice si Evanghelistul Ioan: „Daca cineva iubeste lumea, dragostea Tatalui nu se afla întru dânsul” (I Ioan 2,15). Zice si Domnul: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau si din toata puterea ta” (Matei 22,37). […]
            Deci asa, fiecare din noi, pacatosii, de cei sfinti vom fi osânditi. Cei necredinciosi vor fi osânditi de cei credinciosi, cei ce au pacatuit si nu s-au pocait, de cei ce poate au pacatuit mai mult, dar s-au pocait cu fierbinteala. Pentru aceasta va îndemn si va rog pe toti: cei ce stiti ca ati facut vreun rau si ati pacatuit, pierzându-va sufletul, macar de acum îndreptati-va si faceti pocainta pe masura pacatelor, necontenit sârguiti-va sa stati de-a dreapta Mântuitorului. Cei ce va stiti ca ati facut unele greseli mici, lepadati-le si pe acestea cu toata graba, ca nu cumva pentru aceste mici sa stati si voi de-a stânga, precum marturiseste toata Scriptura. Si, pe cele mici, sa nu le socotiti mici si neînsemnate, ci mari. Cel ce se fereste de pacatele mari, dar face cu voia sa pe cele mici, mai mult va fi osândit; pentru ca, staruind si biruind pe cele mari, a fost robit de cele mici. Si o singura patima este de ajuns pentru pieirea noastra, precum am zis, aducând martori pe însisi Apostolii Ioan si Iacov. […] Deci asa, preaiubitii mei frati, cu nimic nu ne vom folosi daca vom stapâni patimile cele mari, însa vom fi robiti de cele mai mici. Si ce zic? Iarasi repet aceleasi lucruri si nu voi înceta sa le zic: „Daca ne vom pazi de întinaciunea trupeasca, daca ne vom feri de zavistie, de mânie si de furtisag, daca vom fugi de sodomie, de pederastie, de malahie si de toata desfrânarea, dar ne vom supune si vom sluji ca niste robi îndracirii pântecului, betiei, somnului, lenevirii, trândaviei si grairii împotriva, ce folos vom avea îndreptându-ne numai de acele rele? Sau daca luam si mâncam pâine în ascuns sau altceva luam de undeva, fara blagoslovenia proiestosului, cine ne va zice ca suntem fara de pacat? Si daca de buna voie lipsim de la pravila, fara vreo mare neputinta sau vreo trebuinta de nevoie, sau daca pazind roadele, nu ne înfrânam de la ele (ca ce altceva l-a scos pe Adam din Rai si l-a dat mortii?) ce vom câstiga din fuga de cele zise? Ca iata, daca cineva, avându-si tot trupul ranit, se vindeca cu multe doctorii, si nu-i mai ramâne decât o foarte mica rana, el nu poate zice ca e sanatos pe deplin câta vreme i-a ramas nevindecata aceasta rana, ci numai dupa ce s-a sters si urma acestei rani, poate zice ca este întreg sanatos.
            Deci sa nu nesocotim nici aceste pacate, ci auzind ca multi din pricina lor au fost munciti si greu osânditi, sa fugim din tot sufletul de vatamarea lor. Nimeni, iubitilor, sa nu mai ramâna de acum înainte în vreuna din acestea sau în alta patima. Ci de acum înainte sa se departeze, sa puna început bun si sa se pocaiasca. Sa înceteze a-si vesti biruinta pâna când vrajmasul cel ce îl sfatuieste, nereusind, va înceta de a-l mai razboi. Sa nu ne stapâneasca zavistia, nici mânia, nici furia, nici strigarea din care se nasc de obicei vorbele urâte si ocarile; slava desarta si mândria si parerea de sine sa nu ne stapâneasca pentru a ne târî în fundul iadului. Ci pe toate acestea izgonindu-le departe de la noi, sa câstigam în locul lor faptele cele bune. Dar poate va zice cineva: „Daca sunt atât de multe si nenumarate aceste patimi mici de care ne vorbesti, cine le mai poate observa si fugi de ele, ca sa nu fie stapânit de vreuna?” Cine? Cu Darul lui Hristos o sa-ti spun eu! Cel ce necontenit ia aminte la pacatele sale si de-a pururea vede înainte judecata ce va sa vie, cu pocainta si cu lacrimi fierbinti, acela le biruieste pe toate, fiind înaltat prin pocainta, încât nici una din cele zise nu-l poate ajunge, nici a se atinge de sufletul lui care calatoreste prin vazduh. Iar daca mintea noastra nu se va înaripa si nu se va ridica la înaltimea nepatimirii prin pocainta, lacrimi si prin duhovniceasca smerenie, pricinuita de acestea, apoi nu vom putea fi slobozi de cele zise, ci uneori vom fi rapusi de o patima, alteori de alta, fiind necurmat mâncati ca de niste fiare salbatice. Iar dupa moarte, din pricina lor vom cadea din Împaratia Cerurilor si vesnic vom fi chinuiti de ele. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim