Cuvântul al lV-lea Despre pocainta si umilinta si din ce lucruri le poate câstiga cineva. Despre lacrimi fara de care nu este cu putinta a ajunge cineva la curatie si nepatimire

            […] În adevar, daca omul nu plânge în fiecare zi si noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci când vrea sa se împartaseasca cu Dumnezeiestile Taine nu va putea sa se tânguie si sa plânga cât de putin, sau sa verse vreo lacrima dupa Dumnezeu. Cum sa plânga cel caruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo nestiinta, fie din vreo întâmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru ca multi nici la iesirea sufletului nu plâng si nu lacrimeaza. De aceea mi se pare ca nici nu sunt multi cei ce plâng, ci foarte putini si lesne de numarat. Iar daca si acest lucru îl socotesc cu neputinta, si anume: sa se împartaseasca cu Dumnezeiestile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimtirea lor! Vai si mie pentru nebunia celor ce zic acestea si întunecarea si lenevirea lor! Daca s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecati de însasi cuvintele lor. Daca s-ar fi îngrijit de pocainta nu ar fi rabufnit ca lucrul este cu neputinta. Daca ar face fapte mântuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Daca ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor, ar marturisi ca este cu putinta a plânge si a lacrama nu numai în vremea împartasirii cu Dumnezeiestile Taine, ci de-a pururi si în tot ceasul.
            De aceea vreau sa încredintez dragostea voastra mai deplin despre acest lucru si aduc cuvântul ca si cum as întreba chiar pe cei ce au grait cele de mai sus: Spuneti-mi, fratilor, de ce este cu neputinta acest lucru? Îmi veti raspunde: Fiindca din fire unii se pleaca cu lesnire spre umilinta, iar altii sunt vârtosi si împietriti la inima si nu se umilesc nici când sunt batuti. Cum, deci, sa plânga si sa lacrimeze acestia si sa se împartaseasca totdeauna cu lacrimi? Chiar si preotii, cum pot plânge când savârsesc Jertfa cea dumnezeiasca si fara de Sânge?
            Fie asa cum ziceti, va raspund eu, dar spuneti-mi, daca stiti, din ce pricina sunt vârtosi si cu anevoie plecati spre umilinta? Iar daca nu stiti, sa nu va rusinati a va coborî putin din înaltimea voastra si plecându-va urechea cu dragoste sa nu vi se para lucru nevrednic a învata de la mine, cel mai din urma decât toti. Caci scris este: „Daca se va descoperi celui mai mic, cel mai mare sa taca!” (I Cor 14,30). De ce, deci, va întreb eu, unul este împietrit, iar altul lesnicios spre umilinta? Iata de ce, va raspund: pentru ca, cu voia sa unul este bun, iar altul rau. Cu stiinta sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adica este rau, pentru ca face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun ca face cu voia sa cele placute lui Dumnezeu. Daca vei lua aminte, vei vedea ca totdeauna oamenii s-au facut buni din rai si rai din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul si cu fapta. […]
            Si cu dreptate: - Iata, de pilda, doi insi, care s-au lepadat de lume si care au acelasi mestesug, acelasi neam, aceeasi vârsta, poate sunt chiar frati. Au aceeasi fire si anume: aspri, nemilostivi, cruzi, iubitori de trup si de argint, care deopotriva au facut tot felul de rautati si viclenii si care au intrat împreuna în acelasi timp în locul cel de nevointa al vietii calugaresti. Unul din ei, cu credinta fierbinte si cu sârguinta, savârseste toata fapta cea buna si se opreste de la toate cele rele, iar celalalt se face si mai rau decât era înainte de a se lepada de lume. De ce n-au facut ei amândoi faptele cele bune, întocmai precum le facusera pe cele rele? Oare nu cu voia sa cea buna a sufletului sau, unul a rabdat toata nevointa cea dupa Dumnezeu? Si chiar de la intrarea în manastire si de la lepadarea de lume a luat aminte la Dumnezeiestile Scripturi si singur a ales sa faca cele bune, urmând barbatilor celor mai sporiti si unindu-se cu ei în posturi si rugaciuni, în cereri, în tacerea limbii, în umilinta si lacrimi, departându-se de bucatele cele dulci si de vorbele cele fara de vreme, ferindu-se de mânie, de asuprire si de strigare, rabdând cu durere ocarile, necazurile si strâmtorarea, alegând lucrurile cele mai proaste si mai urâte, negraind împotriva, nici cârtind când i se porunceste, ci pe toate savârsindu-le cu sârguinta, totdeauna cautând locul cel mai de pe urma si socotindu-se pe sine mai prost decât toti. Pe scurt graind, a împlinit cu cunostinta toate câte ne învata Dumnezeiestile Scripturi ca sa dobândeasca mila si iertarea rautatilor de mai înainte si sa afle îndrazneala înaintea lui Dumnezeu. Iar celalalt, cu asezarea cea rea a sufletului sau, a facut pe toate cele potrivnice si a ramas rau, cum era mai înainte de a se lepada de lume, ca sa nu zic mai rau de cum era.
            Deci nu din fire, precum cred unii, ci din voia sa se face omul fie smerit si plecat spre umilinta, fie împietrit la inima, întunecat si fara umilinta. Caci, spune-mi mie: Cum se va umili cu sufletul sau va varsa lacrimi cel ce toata ziua umbla încoace si încolo si nu se îngrijeste nici de rugaciune, nici de citire, nici de liniste? Ci uneori vorbeste în vremea Sfintelor slujbe cu cei de alaturi, lipsindu-se de folos nu numai pe sine, ci si pe cei cu care vorbeste; alteori batjocoreste si ocaraste pe fratii cei mai evlaviosi, ba chiar si pe egumen. Cum va dobândi umilinta cel ce iscodeste toate lucrurile manastirii si nu numai lucrurile, ci si viata fie caruia? Ca zice catre frati: - Ieri am auzit cutare veste; sau: - Ai aflat ce a patit cutare? Sau: - Ai auzit de paguba cutaruia? Unul ca acesta când îsi va aduce aminte de rautatile sale, crezi ca o sa verse lacrimi macar la vreun necaz?
            Si cel ce iese afara de la slujba Utreniei, în vremea citirii Dumnezeiestilor Scripturi, si vorbeste cu altii vorbe nefolositoare, precum: „Ai auzit ce a facut egumenul cutarui frate ... ?”, acestea si mai multe decât acestea vorbind si îndeltnicindu-se cu fel de fel de bârfeli, când va mai ajunge acesta sa-si mai cunoasca pacatele si sa se caiasca? Cum se va mai gândi la lacrimi si cum va plânge fierbinte pentru sine, chiar daca ar trai si o suta de ani în chipul calugaresc, cel ce nu ia aminte la cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, nu pune îngradire buzelor sale, nu-si întoarce urechea de la vorba desarta si nu-si aduce aminte de raspunsul cel mai de pe urma si de înfricosata Judecata, cum vom sta goi si descoperiti dinaintea lui Dumnezeu si vom da raspuns pentru cele ce am facut în viata. Cel ce umbla numai dupa întâietate si o cauta si la biserica si la mese si pentru ea de-a pururi se cearta si se mâhneste, cum se va mâhni vreodata pentru sufletul sau si cum va plânge cu amar înaintea lui Dumnezeu? […]
            Astfel, fara cainta si cu nesimtire merge la Dumnezeiestile adunari ale slujbelor, împreuna cu fratii, barbatii cei duhovnicesti si cinstitorii de Dumnezeu si iese de acolo fara nici un folos, fara sa simta vreo schimbare în bine, cum daruieste Dumnezeu celor ce se nevoiesc cu umilinta. Îsi închipuie ca-i de ajuns numai atât: sa nu lipseasca de la Utrenie, Vecernie si de la Ceasuri. Asa de marginiti sunt în savârsirea faptelor bune si în desavârsirea vârstei celei dupa Hristos! Am vazut pe unii stapâniti de atâta amagire, încât se pazesc numai sa nu cada în vreun pacat trupesc de desfrânare, iar de cele ce se fac în ascuns sau le cugeta în taina inimii nu se feresc deloc, socotind ca se vor mântui numai cu prezenta asa oarecum la slujbele bisericesti, fara alta lucrare, precum curatia cugetelor, tacerea buzelor, privegherea, înfrânarea, saracia cea duhovniceasca, smerenia, dreptatea si dragostea. Dar, nu este asa! Dumnezeu nu cauta la fata, nici numai la podoaba obiceiurilor celor din afara, nici la strigatele noastre, fratilor, ci la inima zdrobita si smerita, pasnica si plina de frica de Dumnezeu, ca zice: „Spre cine voi cauta, fara numai spre cel blând si smerit, care se cutremura de cuvintele Mele?”. […]
            Oare de ce v-am spus toate astea, fratilor? Ca sa va arat ca cel care-si petrece astfel viata, niciodata nu poate slobozi lacrimi din ochi. Caci cum ar putea plânge cel ce de-a pururea slujeste pântecelui si necurmat se îngrijeste, ca pagânii, ce sa manânce sau ce sa bea, supunându-se dulcetii gâtlejului ca unei stapâne? Dar sa zicem ca cineva (alt calugar) nu face cele de mai sus; nu se duce la chilia altuia si nici pe altul nu primeste în chilia sa si nu sufera nici saturarea de pântece, nici bautura, nici vorba desarta ci, încuind usa sta singur în chilie. Însa ce folos are, daca lucrarea lui nu este duhovniceasca, nici cu stiinta; ci sade citind ca sa învete pe de rost ceva, ca s-o poata spune altora în vremea slujbei sau prietenilor care vor veni la el, ca sa se arate stiutor! Sa zicem, însa, ca nu pentru aceasta citeste Dumnezeiestile Scripturi, ci pentru folos si ca sa cunoasca cuvântul lui Dumnezeu. Pe urma sta la rugaciune si zice doi psalmi, sau trei, sau zece, sau o suta si tot asa face multe închinaciuni, si, savârsindu-le, se culca, fara sa mai faca ceva. Spune-mi, ce folos are el numai din aceasta lucrare, daca nu creste în sufletul sau si rodul rugaciunii si al citirii prin lacrimile pocaintei, care este: nepatimirea, smerita cugetare, blândetea, cunostinta si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu; roade pe care fiecare le câstiga potrivit cu osteneala ce o depune la lucrarea duhovniceasca a poruncilor lui Dumnezeu? Daca cel ce lucreaza dupa parerea sa, sau se osteneste cu fatarnicie, nu câstiga aceste roade, înseamna ca rugaciunea si lucrarea lui nu este dupa Dumnezeu, ci numai spre placerea oamenilor si deci pe dreptate se lipseste de cele mai bune si mai înalte. […]
            De asemenea, nimeni nu va putea dovedi din Dumnezeiestile Scripturi ca, fara de lacrimi si fara de umilinta, s-a curatit vreun om cândva sau s-a facut Sfânt sau a luat Duh Sfânt, sau a vazut pe Dumnezeu sau a cunoscut ca L-a primit în sine sau L-a simtit salasluindu-Se în inima sa, fara sa fi mers mai înainte pocainta si umilinta si fara sa fi varsat lacrimi nesecate, asemenea izvoarelor de-a pururi curgatoare care spala casa sufletului, roureaza si racoresc sufletul cel cuprins de focul cel neapropiat. Deci, cei ce spun ca nu este cu putinta a plânge si a lacrima în fiecare noapte si zi, dovedesc ca sunt goi de toata fapta buna. Daca Sfintii nostri Parinti zic si hotarasc ca: cel ce voieste sa-si taie patimile, cu plânsul le taie pe ele, iar cel ce voieste sa agoniseasca fapte bune tot prin plâns le câstiga, apoi este foarte limpede ca cel ce nu plânge totdeauna, nici patimile nu le taie si nici fapte bune nu face, chiar daca i se pare lui ca le face. […]
            De aceea, o, fratilor, înainte de toate si împreuna cu toate sa avem pocainta si plânsul unit cu dânsa si lacrimile care urmeaza plânsului. Ca nu se poate nici plâns fara pocainta, nici lacrimi fara plâns, ci toate aceste trei sunt legate unele de altele si una fara cealalta nu se arata. Deci sa nu zica cineva ca nu poate plânge totdeauna, ca cel ce zice acestea, zice ca si pocainta nu este posibila totdeauna, si rastoarna astfel toate Dumnezeiestile Scripturi, ca sa nu zic însasi porunca Domnului, care zice: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor” (Mt 3,2); si iarasi: „Cereti si se va da voua, cautati si veti afla, bateti si se va deschide voua” (Mt 7,7). Daca nu este cu putinta totdeauna a te pocai, a plânge, a lacrima, apoi cum veti zice ca se poate vreodata ca omul stricacios sa cugete smerit, sa se bucure totdeauna, sa se roage neîncetat si sa-si curete inima de patimi si de gânduri rele, spre a vedea pe Dumnezeu? Nicidecum! Astfel te afli în rândul celor necredinciosi, nu a celor credinciosi. Ca daca Dumnezeu a zis si de-a pururi striga ca acestea sunt cu putinta sa le facem, iar tu graiesti împotriva si te împotrivesti Lui, zicând ca nu sunt cu putinta, cu nimic nu te deosebesti de cei necredinciosi.
            Voiesti ca niciodata sa nu te împartasesti fara lacrimi? Fa pe cele ce le citesti si le cânti în fiecare zi si atunci vei putea face neîncetat si acest lucru. Si care sunt acestea? Daca nu le stii asculta pe cel, ce zice: „Ca nu auzitorii Legii sunt îndreptati la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea se vor îndrepta”. Si ca sa nu lungesc cuvântul, îti aduc aminte de spusele lui David, care zice: „Nu ma voi sui în asternut, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormitare, nici odihna tâmplelor mele, pâna ce voi afla locul Domnului, locasul Dumnezeului lui Iacov (Ps 131,4-5). Si iarasi: „Nu este pace în oasele mele, din pricina pacatelor mele. Ca faradelegile mele au covârsit capul meu, ca o sarcina grea s-au îngreuiat peste mine. Împutitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele; chinuitu-m-am si m-am gârbovit pâna în sfârsit, toata ziua mâhnindu-ma umblam. Necajitu-m-am si m-am smerit foarte, racnit-am din suspinarea inimii mele” (Ps 37,3-6,8). Si: „Asemanatu-m-am cu pelicanul din pustie, facutu-m-am ca corbul de noapte în loc nelocuit. Ca cenusa ca pâinea am mâncat si bautura mea cu plângere am amestecat. (Ps 101,7,10). „Ostenit-am întru suspinul meu, spala-voi în toate noptile patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda” (Ps 6,6). Zice si Sfântul Ioan Scararul: „Setea si privegherea au strâmtorat inima mea si fiind strâmtorata au izvorât ape”. Iar cel ce voieste sa stie si celelalte care vorbesc despre aceasta, sa citeasca despre acestea în cartea lui si va învata.
            Deci, daca si tu, cel ce le citesti sau le cânti sau le auzi la altii, citindu-le, le vei savârsi fara lipsa din toata inima, cu smerita cugetare si cu credinta, amin, îti binevestesc tie bucurie mare. Daca vei starui pâna la moarte sa faci acestea, sa însetezi, sa priveghezi, sa te supui si sa asculti fara împotrivire si fara fatarnicie pe povatuitorul tau, suferind de la fratii cei mai prosti decât tine tot necazul, ocara, defaimarea, clevetirea; ba si batai si chinuri cu multumire si nepomenire de rau, si rugându-te pentru dânsii, bucura-te si te veseleste cu negraita bucurie, ca nu numai seara si dimineata si la amiaza, ci si când manânci si bei, adeseori si stând de vorba, si când cânti si când citesti si când te rogi si când te afli culcat va veni însusi dumnezeiescul Har si te va povatui în toate zilele vietii tale; va calatori cu tine, va gazdui cu tine unde vei gazdui tu, va sluji împreuna cu tine când slujesti, te va mângâia si îti va usura durerile ostenelilor. Atunci vei cunoaste ca a zis cu multa dreptate Sfântul Simeon Studitul: sa nu ne împartasim fara lacrimi si ca lucrul (acesta) este în adevar cu putinta si potrivit tuturor. Ca nu el, ci Duhul Sfânt a grait printr-însul si a scris aceste cuvinte.
            Daca nimeni nu este fara de pacat, chiar numai o zi de-ar fi viata lui, si daca nimeni nu poate avea inima curata, prea limpede este ca nici fara pocainta si fara lacrimi nu trebuie sa treaca nici o zi din viata omului. Daca n-are lacrimi, macar este dator sa le caute din toata puterea si din tot sufletul. Altfel nu poate sa fie fara de pacat si cu inima curata. Daca cineva, stiindu-si multimea pacatelor si greutatea greselilor, nu voieste sa se culce pe jos, sa privegheze si sa-si vindece ranile poftei sale patimase si ale cugetelor care îl duc la nesimtire, care s-au împutit si au putrezit din lenevirea si neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osânda si de judecata cea asteptata de cei pacatosi, si cum va plânge întru durerea inimii sale?
            Daca nu voieste omul sa rabde, ostenindu-se si gârbovindu-se pâna la sfârsit, sa umble ziua si noaptea, mâhnindu-se si necajindu-se, sa se smereasca în toate, sa racneasca întru suspinarea inimii lui, facându-se ca o pasare singuratica pe acoperisuri, sa se asemene cu pelicanul din pustie, sa devina cu asezarea sufletului strain fata de toti cei din manastire si din lume, fara îndrazneala fata de cei mari si de cei mici, sa se osteneasca cu suspin, sa manânce cenusa cu pâinea si cu bautura sa, s-o amestece cu plângerea, cum va putea o, fratilor, vreodata, în fiecare noapte sa-si spele patul si asternutul sa-l ude cu lacrimi? Cu adevarat, nicidecum! Si nu numai ca nu va vedea la sine niciodata lacrimi, dar nici în vremea rugaciunii nu le va afla, nici loc nu va putea sa gateasca Domnului, nici salasluire vrednica Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mântuitorul si Dumnezeul nostru. Si daca pe acestea nu le va face bine, adica nu se va cumineca cu lacrimi si cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împaratul si Dumnezeu, chiar daca si numai o data pe an ar face acest lucru. Ca Sfintele se cade totdeauna sa fie numai celor sfinti. Aceste cuvinte: Sfintele Sfintilor, unii le propovaduiesc si le striga tare, si o, macar de le-ar auzi si ei, iar altii, când le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfânt este si nevrednic?”. Da, nevrednic, cel ce nu-si marturiseste totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocainta adevarata pentru ele si pentru cele gresite din nestiinta, cel ce nu plânge de-a pururi si nu se mâhneste si nu face cu râvna cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
            Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic sa se împartaseasca cu Dumnezeiestile Taine, nu numai la praznice, ci si în fiecare zi, si îndraznesc sa zic chiar de la începutul pocaintei si al întoarcerii sale. Pentru ca cel ce face acestea pâna la sfârsitul vietii sale, traind în smerenie si cu inima frânta, este iertat. Daca asa este si asa face, se lumineaza la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfintelor Taine, si, în scurta vreme, ajunge la desavârsita curatenie si sfintenie. Altfel nu este cu putinta a spala si a curata vasul nostru cel întinat si casa noastra cea pângarita. Mai mult decât atât nici nu am putea învata, nici din Dumnezeiestile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spune necontenit: „ Sa se ispiteasca omul pe sine si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Ca cel ce manânca si bea cu nevrednicie Trupul Domnului, îsi manânca si bea lui-si osânda”. Si iarasi: „Cel ce cu nevrednicie manânca Trupul si bea Sângele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului” (I Cor 11,27-29).
            Si daca cel ce nu arata roade vrednice de pocainta este mustrat si vadit de toata Scriptura cea de Dumnezeu insuflata ca este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fara lacrimi sa se curateasca si sa se împartaseasca cu vrednicie cu Sfintele Taine? Caci acestea (lacrimile) sunt cel dintâi rod al pocaintei. Si dupa cum urâta scurgere a trupului si îndulcirea inimii cu vreo patima este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot asa si lacrimile varsate din durerea inimii sunt o jertfa bine primita Stapânului si curata necuratia acelei dulceti patimase. Aratând acest lucru, David zicea: „Jerfta (bine placuta) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps 50,18). Si cu dreptate; ca astfel deprinzându-se sufletul, si smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fara lacrimi, precum a zis David: „Spala-voi în toate noptile patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda” (Ps 6,6).
            Pentru aceasta, va rog pe voi, parintilor si fratilor, fiecare cu râvna sa-si iscuseasca în acestea sufletul, care, astfel umilindu-se si schimbându-se, sa se faca putin câte putin izvor care varsa râuri de lacrimi si de umilinta. Iar daca nu ne vom sârgui astfel sa ne curatim, ci vom umbla în lenevire, în trândavie si slabanogire, eu, pentru crutarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apasator, ci numai atât: chiar daca cineva se va împartasi vreodata cu lacrimi, adica va plânge fie înaintea Dumnezeiestii Liturghii, fie în timpul Sfintei Liturghii, fie chiar în vremea împartasirii cu cele Dumnezeiesti, însa în celelalte zile si nopti nu se sârguieste sa faca acest lucru, de nici un folos nu-i va fi faptul ca a plâns o data. Ca numai cu atâta nu ne facem vrednici si nu ne curatim degraba, ci totdeauna si neîncetat trebuie sa plângem, pâna la moarte, precum însusi Stapânul ne-a poruncit, zicând: „Pocaiti-va, cereti, cautati si bateti. Pâna când? Pâna ce veti lua, veti afla si vi se va deschide. Ce anume? Împaratia Cerurilor”.
            Ca, pocainta aceasta care se face necontenit si pâna la moarte, precum am zis, cu osteneala si cu necaz, încetul cu încetul ne face sa varsam lacrimi amare, care spala si curata întinaciunea si spurcaciunea sufletului. Abia dupa acestea vine pocainta cea curata si lacrimile cele amare se fac dulci si bucuria neîncetata se naste în inimile noastre si ne face sa vedem stralucirea cea nespusa. Pe care de nu ne vom nevoi cu toata sârguinta sa o ajungem si s-o primim, duhovnicestilor Parinti si frati, nu ne vom putea izbavi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie si cu lacrimile cele dupa Dumnezeu sa ne împartasim totdeauna cu Dumnezeiestile Taine, nici sa vedem dumnezeiasca Lumina, Care se afla împreuna cu ele. Nici inima curata nu vom avea vreodata, nici Sfântul Duh nu Se va salaslui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici ca Sfintii sa vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, daca ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfântul Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu: „Asa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecaruia dintre noi, pe cât ne-am lipsit de buna voie de Lumina Lui în viata aceasta de acum”.
            Fie ca toti curati sa ne facem si, dupa ce ne vom curati, sa ne învrednicim a-L vedea pe El. Ca, cei ce pleaca din aceasta viata fara de aceste doua, nu stiu ce se va hotarî pentru dânsii. Iar ceea ce este necunoscut, este si nesigur si nenadajduit si neadeverit. Caci, cei ce nu au inima întarita cu acest dar, de la nimeni altul nu vor putea câstiga nadejdea cea nerusinata. Si cel ce nu o are pe aceasta, prin ce altceva va fi rapit în vazduh spre întâmpinarea Domnului împreuna cu Sfintii? Si cu ce vom putea aprinde atunci candela noastra, daca aici ea este stinsa? Unde-i untdelemnul si de unde se va putea lua atunci? Si cu ce foc o vom aprinde, spune-mi? De unde sau cum vom avea atunci candelele luminate ca sa întâmpinam pe Mirele? Ca, desteptându-ne ca din somn îndata vom alerga sa-L întâmpinam, precum stiti. Deci, daca zacând si salasluind în morminte ne va destepta glasul trâmbitei, daca nu vom avea de pe acum sufletele aprinse ca niste faclii, ci vom avea doar o mica si putina lumina, cât numai sa nu se stinga, sau chiar deloc, dupa glasul Evangheliei, de unde vom gasi atunci, sa le aprindem pe cele stinse de tot, sau sa mai adaugam putin la cele gata sa se stinga din lipsa untdelemnului? Cu adevarat, nu vom afla nimic si de nicaieri. De aceea, sa ne sârguim de pe acum sa le aprindem luminat prin pocainta si lacrimi, ca la înviere sa întâmpinam straluciti pe Mirele Cel stralucit si sa intram împreuna cu Dânsul întru Împaratia Cerurilor si sa dobândim bunatatile cele vesnice. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim