Cuvântul al ll-lea Sa fugim de oamenii cei pierzatori si facatori de stricaciune, sa lepadam cuvintele lor; sa ne trezim si sa pornim la lucrarea faptelor bune

            Cine voieste sa-L afle pe Dumnezeu, sa se lepede de sine si sa nu se crute, ci dusmanie sa puna între sine si toti cei ce umbla dupa trup. Sa nu ia aminte la îndemnurile sau la mângâierile acestora, sa nu sada împreuna cu ei, nici sa graiasca vorbe rele, care otravesc sufletul si-l arunca ca sa se zdrobeasca de gândurile cele rele si de aducerea aminte de ele. Omule, teme-te de momeala cea cu undita si asculta-ma: fugi departe de dânsii, ca sa nu-ti cobori iarasi sufletul în iad! Stapâneste-ti gândul si nu-l lasa sa rataceasca sau sa auda cele desarte. Nu te întoarce la cele dinapoi, nu fi zabavnic si nu te îngreuia cu trândavia, nu da somn ochilor tai, nici nu-ti îndulci gâtlejul cu dulceata bucatelor pâna când nu vei atinge tinta la care alergi. Nu primi pe cel ce-ti strecoara în minte acest gând: „De ce atâta osteneala si atâta ticalosie desarta? Iata a trecut un an, ba doi si chiar trei de când faci acestea si n-ai cunoscut nici un folos". Nu, fratele meu, nu te lasa prins în cursa aceasta si nu-ti vinde mântuirea, ci sileste-te cu si mai multa râvna si barbatie la lucrarea faptelor bune, fara sa nesocotesti cuvintele si învataturile parintilor tai celor dupa Dumnezeu. Hotaraste-te deci în sufletul tau ca mai bine sa mori decât sa te opresti de la îndeletnicirea cea aducatoare de viata. Daca faceai asa de la început, fara îndoiala, Dumnezeu nu te-ar fi trecut cu vederea si ti-ar fi împlinit cererea.
            Deci, daca voiesti sa dobândesti ceea ce doresti, adica bunatatile lui Dumnezeu, iar din om sa te faci înger pamântesc, iubeste, frate, osteneala trupului, saruta reaua patimire si iubeste ispitele, care îti aduc tot binele. Fiindca, spune-mi mie: Ce este mai frumos decât sufletul care rabda cu cunostinta? Prin rabdare, va mosteni bucuria tuturor. Ce este mai tare decât inima înfrânta si smerita, care cu lesnire izgoneste cetele dracesti si desavârsit le biruieste? Ce este mai slavit decât saracia duhovniceasca, care ne învredniceste de Împaratia Cerurilor? Caci ce ar putea fi mai de cinste acum sau în veacul viitor decât acestea? Apoi, gândeste-te frate, neîngrijirea de cele pamântesti si atintirea mintii la Hristos, câte bunatati vesnice ne aduc si câta asezare îngereasca? Si de câte bunatati si rasplati se învredniceste cel ce defaima pe toate cele vremelnice si chiar pe cele trebuitoare trupului, numai ca sa-si pazeasca pacea si dragostea fara tulburare sufleteasca?[…]
            Iar cum se vede în noi cunostinta lui Hristos cu lucrul si cu fapta, ia aminte, ca în toate zilele Hristos, Dumnezeul nostru, striga luminos prin Evanghelia Sa: „Fericiti cei saraci cu duhul ca a acelora este împaratia Cerurilor" (Matei 5, 3). Auzind noi acest cuvânt, sa luam bine seama si sa ne întrebam cu dinadinsul daca în adevar astfel de saraci suntem noi, ca si Împaratia Cerurilor sa fie a noastra. Si asa de adânc si de adevarat sa simtim cu sufletul ca am câstigat-o si asa de mult sa tinem la bogatia ei, încât neîndoielnic s-o simtim înlauntrul nostru si sa ne desfatam de bunatatile ei. Ca este înlauntrul nostru, Însusi Domnul a zis aceasta, iar ca semn si dovada ca se afla înlauntrul cuiva este ca acesta nu pofteste nimic din lucrurile vazute si stricacioase si din cele veselitoare ale acestei lumi: nici bogatie, nici slava, nici desfatare, nici alta îndulcire lumeasca sau trupeasca. Ci atât de mult se îndeparteaza de toate acestea si se îngretoseaza cu mintea si cu voia, pe cât cei straluciti în cinste si slava împarateasca se îngretoseaza de cei ce se afla în casa de desfrânare; si pe cât cei îmbracati cu haine curate si cu parfumuri bine mirositoare se întorc dinspre reaua putoare si dinspre tina cea împutita. Iar cel ce se uita dupa lucrurile cele vazute, acela n-a vazut Împaratia Cerurilor, n-a simtit-o, nici n-a gustat din bunatatea si din dulceata ei.
            Auzim iarasi: „Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia” (Mt. 5,4). Deci sa ne uitam la noi însine si sa ne cercetam (sa ne cercam) daca avem în adevar plânsul în noi însine. Si ce mângâiere urmeaza plânsului? Întâi, a zis ca sunt fericiti cei saraci cu duhul pentru ca a acelora este Împaratia Cerurilor. Dar cei saraci cu duhul nu au nici o împatimire de cele pamântesti, nici nu se lipesc cu mintea de ele, chiar daca sufleteste se îndulcesc cu gândul lor. Deci, cum si pentru ce sa plânga cel ce a urât toata lumea si s-a departat cu totul de ea cu asezarea gândurilor? Si cel ce nu pofteste nimic din cele vazute pentru ce sa plânga sau sa se bucure? Si cum sa plânga cel ce are Împaratia Cerurilor si necontenit se veseleste de dânsa? Fiindca a zis ca: „se vor mângâia cei ce plâng"?. Nu, ci luati aminte, va rog, la cele ce va spun, ca sa pricepeti puterea cuvântului ce urmeaza: Omul credincios care ia aminte totdeauna cu de-amanuntul la poruncile lui Dumnezeu, le împlineste pe toate si îsi tine mintea la înaltimea lor, adica duce viata neprihanita si în curatie, uitându-se la masura sa se vede ca este neputincios, ca nu se poate ridica la înaltimea poruncilor. Atunci se socoteste foarte sarac, adica nevrednic sa primeasca pe Dumnezeu, nevrednic de multumirea si de slava Lui, ca cel ce nu are al sau nici un lucru bun. Cel ce cugeta astfel despre sine, negresit plânge plânsul cel cu adevarat fericit, care aduce mângâiere si-l face pe suflet blând. Iar mângâierea care vine din plâns este arvuna a Împaratiei Cerurilor. […] Si unde se afla simtirea saraciei duhovnicesti, acolo este si plânsul cel datator de bucurie, acolo curg lacrimile cele neîncetate, care pe sufletul ce le primeste si le iubeste, îl curata si îl lumineaza desavârsit. Prin acestea sufletul uitându-se în sus îl cunoaste pe Stapânul si se sârguieste a rodi si celelalte fapte bune. Si cu dreptate, ca sufletul care se curata necontenit si se îngrasa cu lacrimile si îsi potoleste deplin partea cea mânioasa, devine blând, adica cu totul nepornit spre mânie; este flamând si însetat si doreste sa învete îndreptarile lui Dumnezeu. Astfel se face milostiv si compatimitor. Si fiindca prin toate acestea inima lui se curateste, ajunge la vederea lui Dumnezeu, poate vedea slava Lui dupa fagaduinta. Cei ce astfel si-au facut sufletele lor cu adevarat sunt facatori de pace si se numesc fii ai celui Preaînalt; cunosc curat pe Tatal si Stapânul lor si-L iubesc din tot sufletul. Rabda pentru Dânsul toata osteneala si necazul: ocara, defaimarea, strâmtorarea pentru porunca cea dreapta, pe care ne-a poruncit s-o pazim; rabdând cu bucurie si ocara si prigoana si tot cuvântul rau, grait în chip mincinos asupra lor pentru numele Lui si bucurându-se ca s-au învrednicit deplin a fi necinstiti de oameni pentru dragostea Lui. […]
            Iar daca n-am primit pe Hristos si pecetea Lui, si nu vedem la noi semnele aratate mai înainte, ci dimpotriva traieste în noi lumea cea vicleana si noi traim într-însa; daca socotim mari pe cele vremelnice, daca ne tulburam si ne mâhnim pentru pagube si ne veselim de desfatare si bogatie; - vai de paguba, vai de necunostinta si de întunecarea noastra, vai de ticalosia si nesimtirea noastra care ne robeste si ne trage în pamânt! Cu adevarat suntem vrednici de jale si prea ticalosi, straini de viata vesnica si de Împaratia Cerurilor. Ca nu numai ca nu am câstigat pe Hristos în noi, ci lumea traieste în noi si noi în ea, cugetând numai cele pamântesti. Iar cel ce se afla în aceasta stare este vrajmas lui Dumnezeu. Fiindca împatimirea de lume e vrajba împotriva lui Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul Apostol: „Nu iubiti lumea, nici cele din lume ca nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu si lumii, ca toate cele ale lumii sunt potrivnice dragostei lui Dumnezeu" (I Ioan 2,15). Fiindca spune-mi, care om iubitor de slava si de cinste omeneasca se va socoti pe sine cel din urma si cel mai prost decât toti, se va smeri cu duhul si-si va frânge inima sau va plânge vreodata? Cine iubind bogatia si fiind robit de iubire de argint si de avutie mai poate fi milostiv si îndurat si nu este fara de omenie si mai salbatic decât fiarele? Si cel stapânit de slava desarta si robit de trufie cum se va putea izbavi de zavistie si pizma? Iar cel robit de patimile trupului si care se tavaleste în tina placerilor, oare când se va face curat cu inima? Sau cum si când va vedea pe Dumnezeu si Ziditorul sau? Si facator de pace cum va fi cel ce s-a înstrainat de Dumnezeu si nu asculta? […]
            Cu adevarat, fratilor, cel mai bun lucru este sa nu avem nimic din cele ale lumii, nici sa cautam ceva peste trebuinta cea de nevoie a trupului. Iar ce este trebuinta de nevoie stim: pâine si apa, haina si acoperamânt, dupa dumnezeiescul Apostol: „Având hrana si îmbracaminte sa ne îndestulam cu acestea" (I Timotei 6,8). Daca vom avea trebuinta si de altceva peste acestea, negresit ni le va darui noua, celor ce credem si nadajduim spre Dânsul, Cel ce ni le-a daruit pe cele mai mari si umple toata faptura de bunavointa, numai sa le lepadam pe toate celelalte ale acestei vieti vremelnice, adica: slava desarta, zavistia, cearta, viclenia, cârtirea, întarâtarea si toate câte sunt urâte lui Dumnezeu si ne primejduiesc sufletul. Si în locul lor sa îmbratisam pe cele poruncite de Dumnezeu, adica: saracia cea duhovniceasca, pe care Cuvântul o numeste smerenie, plânsul necurmat ziua si noaptea, din care izvorasc bucuria si mângâierea sufletului celor ce iubesc pe Dumnezeu. Prin acestea ajung la blândete deplina cei ce se nevoiesc cu adevarat, cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate si cauta pururea Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui care covârseste toata mintea omeneasca. Si mai mult omul devine milostiv, curat cu inima, plin de pace si tare în ispite. Toate acestea se fac din plânsul necontenit. De aici vine si ura împotriva celor rele, de aici se aprinde în suflet pacea cea dumnezeiasca, care nu-l lasa nicidecum sa se moleseasca sau sa se porneasca spre cele rele; ci îl umple de bogatie si de putere sa rabde pâna la sfârsit toate greutatile. Sa fugim, dar, de lume si de cele din lume, prea iubiti frati! Ce avem noi cu lumea si cu oamenii din lume? Sa alergam pâna ce vom prinde ce e statornic, care nu trece, ca toate cele din lume se strica si trec ca visul. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim