Despre cei ce se autohirotonesc învatatori si se investesc ei însisi în demnitatea apostolica fara harul de sus; si ca înainte de a fi fost nascut si luminat de un parinte duhovnicesc nu trebuie sa-i calauzim sau sa-i învatam pe altii

            […]Dar vai mie! Caci spunând acestea si vestind calea mântuirii care duce în chip neratacit în Împaratia cerurilor, sunt judecat de toti oamenii, nu numai de mireni, ci si de monahi, preoti si arhierei, si sunt osândit si învinuit si sunt urât fara motiv numai pentru banuiala si lucrarea diavoleasca ce se lucreaza prin fiii necredintei spre pierzania lor. Si, iata, spun ceea ce am învatat din experienta: daca demonii n-ar avea pe oameni împreuna-lucratori la rautatea lor, cu siguranta n-ar putea deloc — îndraznesc sa spun — sa separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renascuti tainic prin Sfântul Botez si deveniti fii ai lui Dumnezeu dupa har. Caci cred ca pruncii care sunt botezati sunt sfintiti si paziti de acoperamântul Preasfântului Duh, si sunt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos si miei alesi pentru ca au fost pecetluiti cu semnul de viata facatoarei cruci si au fost eliberati în chip desavârsit de tirania diavolului; si daca diavolul nu gaseste instrumente potrivite rautatii lui ca sa faca ceea ce doreste — ca odinioara sarpele pe femeie —, fie pe parintii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranta n-ar putea fura sau rapi pe nici unul din ei. Caci asa cum marturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învata pe copii orice rautate, viclenie, vorba de rusine, lacomie a pântecelui, îmbuibare, gateala a vesmintelor, si orice alta necuratie sau iubire de arginti, slava desarta si trufie, si în aceste rele îi obisnuiesc si cresc de copii. De aceea si înainte de a ajunge copiii la cunoastere si discernamânt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului si-i tintuiesc de el, ca si cum ar fi slugi ale lui, si-i lipsesc, nenorocitii, de harul înfierii si sfintirii pe care l-au primit, fara sa stie ce fac, ca niste lipsiti de minte. Caci fiecare din parintii veacului de acum nu-si creste, nici educa copiii cu educarea si povatuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumesti si naravuri pagânesti si de aceea nu spune ca Iov „ca nu cumva sa gândeasca rele fiii mei în inimile lor" [1, 5], nici nu se teme sau tremura ca nu cumva fiii lor sa faca ceva nelalocul lui si sa cada din slujirea si înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mântuirea noastra, si se fac iarasi robi ai vrajmasului si tiranului satan si se osândesc la moartea si focul vesnic al iadului. Ci o singura temere îi stapâneste cu privire la copiii lor si o singura grija au pentru ei: cum sa-i faca sa arate slaviti si stralucitori tuturor oamenilor nu prin virtuti si cumintenie, nici prin dispretul tuturor lucrurilor stralucitoare si vazute ale lumii, ci aratându-se slaviti prin cai cu frâie de aur, cu haine stralucitoare si cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Si de la unele ca acestea se obisnuiesc si cu iubirea de slava si bogatia, cu iubirea de arginti si înaltarea. Si în acest chip plecând de la parintii lor nenorociti vin la orice fel de rautate chiar si fara ispita demonilor, si de multe ori ajung din vina lor la fapte de rusine vârându-l în sinea lor pe diavol, tatal rautatii, prin calcarea fagaduintelor pe care le-au facut la Sfântul Botez. De aceea, crescând si facându-se mari în asemenea rele, dobândesc în sufletul lor o obisnuinta cu anevoie de sters cu acestea, obisnuinta care cu timpul devine ca o [a doua] natura si de neîndreptat. Pornind de aici, ramân în rautati pâna la moarte si nu se mai pot desparti de poftele, patimile si placerile trupului, ci mor în ele. Si chiar daca îsi vin putin în simtire si recunosc relele care-i stapânesc si se grabesc sa se elibereze de ele, daca nu se despart cu totul de raii lor învatatori — caci asa se cuvine sa-i numeasca cineva, nu parinti —, nu e cu putinta sa se elibereze de raul obicei care-i stapâneste. Stiind dinainte acestea, Dumnezeu striga noua tuturor: „Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal lui , pe mama sa si pe fratii lui, nu poate sa fie ucenic al Meu" [Lc 14, 26]. Fiindca în alt chip nu poate cineva sa-si urasca parintii decât daca ajunge sa recunoasca vatamarea sufleteasca pe care le-o aduc acestia; caci cine simte aceasta vatamare nu-i mai priveste drept rude sau prieteni, ci-i uraste ca pe niste uneltitori împotriva sufletului sau si fuge de petrecerea împreuna cu ei, grabindu-se sa se desparta o clipa mai devreme de cei care i s-au facut pricini ai unor rele atât de mari. Dupa care se lupta sa elibereze si sufletul sau de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi si prejudecati: si înainte de toate se sârguieste sa-si usureze constiinta de povara pacatelor lui.
            Asculta, asadar, cinstite parinte, cele ce vreau sa-ti spun. Câti dintre acestia s-au lepadat de lume si o tagaduiesc si n-au parinti duhovnicesti, acestia cu siguranta nu s-au facut copiii duhovnicesti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au facut copii, nu s-au nascut; iar cei ce nu s-au nascut, n-au venit la existenta; iar cei ce n-au venit la existenta, n-au ajuns în lumea gândita cu mintea [inteligibila]. Ci asa cum cei care nu s-au nascut trupeste, nu se gasesc în aceasta lume vazuta, la fel si câti nu s-au nascut duhovniceste nu se gasesc în acea lume gândita cu mintea [inteligibila], nici nu intra în acea lumina minunata în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Si asa cum cei ce nu s-au nascut trupeste nici macar nu exista, asa si cei ce nu s-au nascut duhovniceste, fiindca pe cei ce s-au nascut trupeste si nu s-au nascut duhovniceste îi asteapta întunericul, focul si osânda vesnica, potrivit hotarârii Domnului si Dumnezeul si Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: „De nu se va naste cineva de sus, nu va intra în Împaratia cerurilor" [In 3, 3]; iar nastere numeste Domnul harul Sfântului Duh, cum El însusi a spus Apostolului Lui: „Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duh Sfânt" [Fapte 1,5]; deci acesta este botezul duhovnicesc si nasterea duhovniceasca, si nu se poate sa fie altfel. De aceea se cade sa învatam pricina pentru care n-au cunoscut unii ca acestia ca s-au nascut duhovniceste. Care e aceasta cauza? E nestiinta si orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Asa cum copiii care se nasc nu se pot însamânta si naste fara tata, tot asa nu poate sa se nasca de sus, adica sa primeasca harul Duhului Sfânt, nici cel ce n-are un parinte duhovnicesc care sa fie nascut de sus. Si asa cum tatal trupesc îi face trupesti si pe copiii lui, tot asa si parintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naste copii duhovnicesti. Dar cel ce nu s-a nascut înca sau s-a nascut dar e înca prunc, adica nedesavârsit, cum poate sa se faca parinte al altora? Nu e cu putinta. Si cel ce nu s-a facut fiu al luminii în simtire, cunoastere, experienta si vedere duhovniceasca, cum va putea cunoaste sau vedea vreodata pe Parintele luminilor? Si cum poate sa-i conduca si pe altii la lumina sau sa-i învete ca exista o Lumina Care a venit în lume sa lumineze pe cei ce sed în întuneric? Acesta e orb si nu vede; cum ar putea sa arate altora drumul? Caci cel ce nu vede lumina, e vadit ca umbla în întuneric si se împiedica în fiecare clipa si are nevoie de calauza, si cum îi va putea conduce el pe altii? Iar daca-i va conduce, atunci cu siguranta li se va face pricina de pierzanie; caci zice Domnul: „Orb pe orb de calauzeste, amândoi vor cadea în groapa" [Mt 15, 14] nestiintei sau pierzaniei. Deci toti cei ce vad numai cu ochii lor trupesti aceasta lumina simtita, sunt orbi si nu se cuvine sa se gândeasca la nimic altceva decât cum sa-si deschida ochii sufletului lor si sa vada Lumina cea neînserata. Si asa cum orbul nu poate sa vada nici unul din lucrurile acestei lumi, nici sa deosebeasca aurul de argint, sau monezile false, ci, desi se afla înaintea lui nu le vede, si de multe ori pietrele pretioase si margaritarele aruncate la pamânt le calca în picioare ca pe un lut si nu simte nici nu stie daca haina pe care o poarta e alba sau neagra, murdara sau curata, tot asa si cel orb la ochii mintii nu poate sa se cunoasca pe sine însusi, nici starea lui, cu atât mai mult nu poate sa vada ori sa cunoasca pe Dumnezeu — asa cum nimeni din sfintii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a facut sfânt, rob si prieten al lui Dumnezeu, daca nu i-a fost mai întâi luminata mintea de Duhul Sfânt si nu a primit de la El cunoastere, cuvânt si putere, si a fost calauzit sa cunoasca voile si poruncile lui Dumnezeu — si cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfânt nu numai nu se cunoaste pe sine însusi si pe toti semenii lui, dar si poruncile lui Dumnezeu, care sunt ca niste margaritare si pietre scumpe si cuvintele lui de-viata-datatoare, care sunt ca niste monede care au preacuratul Sau chip [icoana], le calca în picioare pe toate si le socoteste ca pe un lut nefolositor, si nu le simte deloc pentru ca nu le poate simti. Nici unul dintre voi sa nu se amageasca, fratii mei, spunând ca vede cele de care vorbeam acela care n-a fost luminat în ochii sufletului sau de Lumina dumnezeiasca.
            Deci daca orice ucenic e un copil duhovnicesc al învatatorului sau, atunci cel ce cauta un parinte duhovnicesc are nevoie sa caute un om care sa fie nascut duhovniceste si sa cunoasca în chip constient pe Dumnezeu si Tatal sau, ca sa-l nasca duhovniceste si pe el si sa-l faca cu adevarat fiu al lui Dumnezeu. Asadar, daca acel ucenic are nevoie si cauta un asemenea parinte duhovnicesc — caci spune proverbul: învatatorii buni dau si învataturi bune, iar semintele rele nasc plante rele —, si în viata de acum se gasesc învatatori buni si parinti duhovnicesti asa cum spuneam mai sus; iar pe lânga ei sunt si cei care înca nu s-au nascut de sus si nu s-au cunoscut nici pe ei însisi, nici pe Dumnezeu, care s-au facut învatatorii lor si parinti ai altora, si se sârguiesc în tot chipul sa atraga la ei pe cel ce s-a lepadat de lume si cauta un parinte duhovnicesc, precum spuneam. Si daca-l aud ca lauda pe unul din adevaratii parinti duhovnicesti, îndata nenorocitii acestia îl învinuiesc pe cel duhovnicesc ca smintesc sufletul tânarului, si-l împiedica sa se duca la acela. Daca — spun — unul ca acesta se lasa amagit si se duce la cei care-l amagesc si-si pierde folosul pe care-l putea primi de la acel parinte duhovnicesc, care va fi osânda lui si a tuturor celor ce sunt lipsiti în acest fel de folosul parintilor si învatatorilor duhovnicesti ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osânda celor care-i însala si se fac pe ei însisi calauzitori si parinti si-i despart de învatatorii cei buni si nu-i lasa sa se duca la acestia ca sa fie calauziti si sa intre în Împaratia cea cereasca? Cu siguranta îsi au osânda lor si din mâinile lor se va cere sângele lor, precum spune Domnul [Fc 9, 5], fiindca acestia fiind stapâniti de slava desarta si trufie se cred mari pe ei însisi, desi nu sunt nimic, se fac parinti, învatatori si apostoli hirotonindu-se pe ei însisi; si n-au primit nici harul Duhului Sfânt, ca Apostolii, nici n-au fost luminati cu lumina cunoasterii [Os 10, 12], nici n-au vazut pe Dumnezeu când propovaduiesc ca li s-a descoperit precum a fagaduit El zicând: „De Ma iubeste cineva va pazi poruncile Mele si Eu îl voi iubi si Ma voi arata lui" [In 14, 21]; si iarasi: „Eu si Tatal Meu vom veni si Ne vom face la el salas" [In 14, 23]; si iarasi: „Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu are viata vesnica, si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" [In 5, 24; 6, 54]; si iarasi altundeva: „Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el" [In 6, 56]; si iarasi: „Cel ce înseteaza sa vina la Mine si sa bea, caci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta vreodata, ci ea i se va face izvor de apa ce tâsneste spre viata vesnica" [In 4, 14; 7, 37]; si iarasi: „Celui ce crede în Mine îi vor curge din pântec râuri de apa vie" [In 7, 38]. Asadar, cine nu vede în chip vadit ca toate acestea s-au facut si desavârsit în mod real în el însusi, cu fapta, acela e înca orb. Caci cine n-a pazit poruncile dumnezeiesti, nici n-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu aratându-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simtirea sufletului sau ca Tatal si Fiul în Duhul Sfânt S-au salasluit în el, acela a patit una din doua: sau are sufletul sau nepasator, sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a întors iarasi la el prin pacat, fie înainte de a se face monah, fie dupa ce s-a facut monah, si cele din urma s-au facut mai rele decât cele dintâi [Mt 12, 45]. Pentru ca acela care a izgonit pe cel rau din sufletul sau prin nevointa [asceza] multa, prin smerita-cugetare si osteneli multe, prin lacrimi si tânguiri, dupa care iarasi a fost amagit de el si, înainte de a se salaslui în chip constient în el Hristos si înainte de a dobândi smerenie adevarata, l-a primit iarasi pe demonul care intra în el fara sa o stie prin parere de sine si trufie, acela nu mai poate sa-si vina în simtire si sa-si cunoasca rautatile si pacatele lui, pentru ca diavolul acopera ochii sufletului sau si nu-l lasa sa se desparta de mândria care-l stapâneste; fiindca atunci vicleanul diavol nu-l sileste spre placeri trupesti, nici spre lacomia pântecelui, iubire de arginti si multa avutie — pentru ca aceste patimi sunt oarecum mai josnice si produc rusine, si cel biruit de ele are constiinta lipsita de îndrazneala, chiar daca e laudat si slavit de lume ca un sfânt — ci-l îndeamna spre post, priveghere, stare în picioare toata noaptea, neagoniseala, culcare pe jos, nespalare si orice altceva stie ca face sa creasca patima mândriei. Pentru ca, daca nu sunt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte înalta sufletul pâna la cer si-l pravalesc pâna în adânc; si el crede ca se înalta, ca apa aceasta simtita, dar pe cât se înalta, pe atât cade jos si se pravaleste fara sa înteleaga. Caci asa cum e cu neputinta ca o casa sa stea în picioare fara temelie, asa nici virtutile nu se pot zidi fara sa aiba drept temelie smerenia; fiindca daca nu o pun drept temelie mai întâi pe aceasta sau, chiar daca o pun, mai apoi sunt târâti de duhurile rautatii, îndata toata zidirea virtutilor cladita cu multa sudoare si osteneala cade si dispare; pentru ca „Domnul celor mândri le sta împotriva, dar celor smeriti le da har" [Iac 4, 6], si necurat este la Domnul tot cel ce are inima înalta [Pr 10, 5]. Asadar, cel ce si-a agonisit în el însusi izvorul si radacina tuturor patimilor sufletesti, acela se socoteste mai presus si mai nepatimitor decât toti oamenii si nu e convins ca este altcineva mai activ, mai contemplativ si mai nepatimitor decât el, drept pentru care îi dispretuieste pe ceilalti si nu crede în darurile harului care li se dau de la Dumnezeu si-i pizmuieste si învinuieste si afirma ca unele din acelea sunt minciuni, iar altele cu neputinta, si în acest fel îi târaste împreuna cu el si pe altii si-i arunca în adâncul invidiei, necredintei si pierzaniei. Si acela care manânca Trupul Fiului lui Dumnezeu si bea Sângele Lui, daca nu cunoaste în simtirea si cunoasterea sufletului ca ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el, acela cu siguranta nu s-a cuminecat în chip vrednic cu Preacuratele Taine; caci cum e cu putinta ca acela care e unit cu Dumnezeu sa nu stie aceasta, afara daca nu e foarte nesimtit? Si daca acela care manânca Trupul si bea Sângele lui Hristos, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata, e vadit ca acela care nu stie ca are viata vesnica si a trecut de la moarte la viata ca acela care trece dintr-o camera întunecata într-una luminoasa si stralucita, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfatat de viata vesnica. Iar daca Domnul nostru a fagaduit sa dea celor ce cred în El Duh Sfânt sa fie în el un izvor de apa tâsnitoare si ca niste râuri care curg din pântecele lui, acela care nu vede facându-se în el însusi în fiecare zi acestea si toate celelalte pe care Domnul a zis ca le va da si le va face celor ce cred în El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine însusi credincios desavârsit? Dar pe cel care crede ca aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor si Parintilor din vechime si care spune ca, oricât ne-am lupta, nu mai e cu putinta sa ne asemanam cu sfintii din vechime nici n-avem nadejde sa ne facem asemenea lor, cine având cunoasterea lui Dumnezeu si compatimire nu-l va plânge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Caci daca Dumnezeu striga în chip vadit: „Fiti sfinti, pentru ca Eu sfânt sunt" [1 Petru 1, 16], si altundeva: „Fiti asemenea Tatalui vostru din ceruri! [Mt 5, 48], si Pavel spune: „Fiti imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Hristos" [1 Co 11, 1], iar el stabileste drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranta antihrist si teomah, fiindca el spune: „Aceia erau una, iar noi suntem alta. Într-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfânt, si altfel ne socoteste pe noi: pe noi numai sa ne miluiasca, se ne ierte doar pacatele si sa ne mântuiasca, daca ne vom pocai, vom patimi cele rele si vom plânge. Caci e cu neputinta ca noi sa ajungem acum ca Apostolii sau Sfintii din vechime." Iar pe cei ce spun ca este cu putinta îi numeste trufasi si hulitori pe care nu se cade sa-i ascultam deloc, ci sa fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca sa nu spun nesimtirea si necredinta lor! Caci cei ce spun si gândesc unele ca acestea nadajduiesc sa se mântuiasca fara sa primeasca harul Duhului, ca si Apostolii; si cred ca sunt fii ai lui Dumnezeu fara sa aiba în mod constient pe Duhul Sfânt care-i face fii ai lui Dumnezeu; si-L numesc pe Dumnezeu Tata al lor, dar spun ca nu L-au vazut vreodata, si cred ca-L iubesc fara sa-L vada; si auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: „Cine nu iubeste pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a vazut cum poate sa-L iubeasca?" [1 In 4, 20], nu vin la simtirea si întelegerea starii în care se afla, ci-i invidiaza si urasc pe fratii lor si se folosesc de asemenea rationamente probabile pe care nici diavolului, care e tatal minciunii si al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte sa le nascoceasca. Si fata de unii se fac ca spun unele ca acestea cu intentie dumnezeiasca si iubitoare de frati vârând în toti oamenii o rea banuiala fata de toti sfintii, dar nu simt ca le spun si împotriva lor însisi; pentru ca daca acela care nu este nepatimas nu este nici sfânt, cu siguranta nici tu, care spui acestea, nu esti asa ceva. Caci cineva rosteste cele rele scotându-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sunt patimasi cred ca toti ceilalti sunt patimasi. Pentru ca nu stiu ca Dumnezeu a zis: „Nu judecati ca sa nu fiti judecati!" [Mt 7, 1] si ca El va rasplati fiecaruia dupa faptele lui [Ap 2, 23], ei se afla într-o asemenea slava desarta si aroganta ca îi bârfesc si osândesc pe frati si nu stiu ca unii ca acestia n-au îngaduinta de-a citi dumnezeiestile Scripturi. Caci zice Dumnezeu prin gura lui David: „De ce spui îndreptarile Mele si iei legamântul Meu în gura ta?" si adaugând pricina spune mai departe: „si sezând îl bârfesti pe fratele tau" [Ps 49, 16. 20]. Iar daca unul ca acesta e împiedicat sa citeasca dumnezeiestile Scripturi, cu atât mai mult e împiedicat sa intre în biserica Domnului si sa stea împreuna cu credinciosii, macar ca se face pe sine însusi cu mare trufie învatator si urca cu aroganta în scaunul Apostolilor — pentru ca demnitatea Apostolilor e cu siguranta învatatura care se face în Duhul Sfânt —, de ce pedepse si osânda nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru ca acela care nu s-a facut înca nici macar ucenic cum se cuvine, dar încearca sa dobândeasca o demnitate apostolica, va primi osânda mai mare decât zeci de mii de tâlhari si ucigasi; fiindca aceia omoara numai trupuri, iar el omoara suflete. Si asa cum acela care ia de la împaratul o piatra scumpa sau un margaritar ca sa înfatiseze pe el chipul împaratului si sa le slefuiasca si sa le bata pe coroana sau vesmântul împaratului, daca nu înfatiseaza pe ele un chip asemanator împaratului, nu numai nu va primi rasplata de la împaratul, ci va fi pedepsit mult, în acelasi chip va trebui sa faca si fiecare învatator si sa se gândeasca la toti cei învatati de el ca, daca din nepasarea, nestiinta sau neînvatatura sa strica gândurile, cugetele si faptele unui frate, si nu-l face pe fiecare din ascultatorii sai întelept si desavârsit cu multa stiinta, cunoastere, întelepciune si discernamânt modelând în ei, pe cât e cu putinta, pe Hristos Care sa ia forma [Gal 4, 19] si sa straluceasca în el, nici nu-l duce la statura de barbat desavârsit, la masura vârstei plinatatii lui Hristos [Efes 4, 13], în asa fel încât sufletul fiecaruia din ucenicii lui de care nu e vrednica lumea întreaga sa ajunga netrebnic, si-l face neîncercat pe cel încercat si necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vadit ca nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsa si osânda pentru cei pe care i-a facut netrebnici prin învatatura sa, fie daca prin învatatura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mântuirea lui, fie daca n-a putut sa ajunga la desavârsire, putând sa o dobândeasca prin învatatura altor învatatori.
            Se cade, asadar, parinte duhovnicesc, ca mai întâi sa te faci ucenic al lui Hristos si sa fi învatat bine poruncile si tainele Lui, si în acest chip sa încerci sa înveti pe altii; se cade ca mai întâi sa fii supus si sa urmezi unui parinte duhovnicesc care sa te conduca pe calea care duce la Hristos si sa ajungi la Hristos sau, mai bine zis, sa te gaseasca Hristos, si sa bagi de seama modurile si semnele caii care te duce acolo si sa vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfânt fara sa ratacesti, si atunci sa-i conduci si pe altii la Hristos. Se cade sa fii luminat mai întâi de Lumina cea adevarata, dupa care abia sa-i duci pe altii la aceasta Lumina. Se cade sa fii eliberat mai întâi tu însuti si asa sa încerci sa-i eliberezi pe altii, fiindca e cu totul lipsit de minte si nebun cel care e rob si încearca sa-i elibereze pe cei robi împreuna cu el, rapind autoritatea stapânului sau.
            Dar în ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Sa-L ascultam pe Hristos însusi care spune: „Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se tagaduiasca pe sine însusi, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie" [Mt 16, 24]. Iar a urma lui Hristos înseamna a-L imita pe Hristos în faptele Lui, asa ca sa vietuim si noi cum a vietuit pe pamânt Domnul nostru si sa suportam cu bucurie încercarile si învinuirile, ca sa primim harul Domnului Sfânt; fiindca nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupeasca, nici orice alta virtute nu poate sa ne dea fara Duhul Sfânt cuvânt de întelepciune, cunoastere sau discernamânt [1 Co 12, 8]; fiindca toate acestea pe care le-am spus sunt o cale spre Lumina, nu Lumina. Deci daca voi umbla pe aceasta cale mii de ani si nu voi ajunge la Lumina — care e Duhul Sfânt Care de la Tatal purcede [In 15, 26] si lumineaza prin Fiul pe tot omul ce vine în lume [In 1, 9] —, iar la sfârsitul vietii mele ma aflu înca în întuneric, ce folos am din ele? Fiindca atunci când Apostolul Pavel zice ca „unuia i se da prin Duhul Sfânt cuvânt de întelepciune, altuia prin acelasi Duh cuvânt de cunoastere, altuia facere de minuni" si celelalte, spune dupa aceasta: „si pe toate le lucreaza Unul si Acelasi Duh" [1 Co 12, 8-1]. Vezi cum fara Duhul nu e cu putinta nici ca cineva sa fie învatat, nici sa învete pe altii? Asadar, cine înainte de a primi „Duhul adevarului pe Care lumea nu poate sa-L primeasca pentru ca nu-L vede nici nu-L stie" [In 14, 17] îndrazneste si încearca, fiind înca din lume si în lume, sa primeasca o pozitie si o demnitate de învatator, si sa se faca parinte duhovnicesc si sa mijloceasca pentru altii la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri si pedepse? Si ca sa întelegi ca nu spun nimic afara de dumnezeiestile Scripturi, asculta-l pe Apostolul Pavel care zice: „Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui" [Rom 8, 9]. Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfânt nu numai ca nu-i este îngaduit sa învete pe altii, dar nici macar nu e cu putinta sa fie de partea lui Hristos? Pentru ca harul Duhului Sfânt uneste pe om cu Hristos si cine n-are Duhul Sfânt locuind în el în chip constient nu poate sa aiba comuniune cu Hristos sau sa vada în chip constient slava lui Hristos? Nu poate nici macar sa vada în chip spiritual [inteligibil] dumnezeiestile Taine, ca sa vada în ele pe însusi Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai în chip sensibil pâinea si vinul puse pe sfânta masa si care se vad în chip simtit. Si pe drept cuvânt patesc aceasta, fiindca aceia care n-au primit harul Duhului Sfânt nu pot sa-L vada nici sa-L cunoasca pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au încercat si patimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Caci pe Cel ce este mai presus de orice minte si întelegere cum îl poate întelege mintea noastra facuta de Acela, daca nu va fi luminata de El si nu va fi unita cu El? Si asa cum de la Acela a primit existenta, în acelasi chip tot de la Acela se va învrednici si sa-L vada si cunoasca cu o cunoastere necunoscuta si o vedere nevazuta. Dar cei care nu s-au facut asa nici nu-L au pe Duhul Sfânt, nici nu sunt ai lui Hristos, sa nu se amageasca. Iar când primesc pe Duhul Sfânt si se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur si neamagitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: „Unde e Duhul Domnului acolo e libertate" [2 Co 3, 17], iar libertatea e izbavirea desavârsita de toate patimile si poftele lumesti si trupesti; de aceea dupa aceasta adauga: „Iar câti sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul împreuna cu patimile si poftele lui" [Gal 5, 24], si iarasi altundeva spune: „Iar daca Hristos e în voi, atunci trupul e mort pentru pacat, iar duhul e viata pentru dreptate" [Rom 8, 10]. Deci cine nu stie ca acestea si câte le-am spus mai sus se fac în chip vadit în el, acela sa sada singur si sa plânga pentru sine, pentru ca nu s-a facut înca rob al lui Hristos, nu s-a facut înca partas al slavei si Dumnezeirii lui Hristos si starea lui e înca neclara; de aceea sa se îngrijeasca mai cu seama de sine însusi iar nu de ceilalti, pentru ca nu e cu putinta ca cel patimas sa judece în chip nepatimas faptele fratilor lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simtite chiar daca le poarta în mâinile lui.
            Ci te rog, parinte, sa te rogi lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul, care sunt urât pentru iubirea lui Hristos; care sunt osândit de toti fiindca vreau sa-mi cinstesc parintele si învatatorul meu duhovnicesc; care sunt proclamat de ei eretic fiindca învat pe toti sa caute harul de sus si venirea/prezenta în chip constient a Duhului Sfânt si ca fara ea nu se face iertarea pacatelor, nici nu poate cineva sa se elibereze de patimi si de poftele irationale, nici sa se faca fiu al lui Dumnezeu, nici sa se sfinteasca desavârsit fara harul Duhului Sfânt; si ca cei care se împartasesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai ca se elibereaza de toate poftele si patimile si gândurile necuviincioase, dar se fac si dumnezei prin har si ramân la Dumnezeu si ajung în afara de trup si de lume; si nu numai ca ei însisi sunt sfinti si ca unii netrupesti în lume, dar si pe ceilalti credinciosi îi vad ca pe niste sfinti, si nu numai ca pe niste sfinti, dar si ca pe unii îmbracati în Hristos si ajunsi ei însisi hristosi; si ca acela care nu si-a facut asa ochii sufletesti, e limpede ca n-a ajuns înca la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; ca Lumina lui Hristos e daruita ca sa fie vazuta de toti cei care s-au învrednicit sa intre la ei prin pocainta; deci cel ce a ajuns la aceasta masura îi iubeste si cinsteste pe toti ca pe Hristos si nu dispretuieste pe nimeni din cei ce noua ni se par josnici si umili si nici nu uraste, insulta, bârfeste sau învinuieste pe cineva, nici nu suporta sa-i auda pe altii facând acestea. Asa sa ne facem si noi, fratilor, caci daca nu ne facem asa, e cu neputinta sa intram în Împaratia cerurilor. Dar pentru ca spun acestea si vestesc ca asa s-a facut parintele meu duhovnicesc, de aceea sunt învinuit de toti ca un trufas si hulitor. Si diavolul si-a sculat asupra mea slugile lui si duce razboi cu mine ca sa încetez a mai vesti în cuvinte si a face cu fapta poruncile Evangheliei si ale Apostolilor si a ma stradui sa înnoiesc vietuirea evanghelica care s-a învechit oarecum si a ajuns dispretuita, ca oamenii sa nu mai aiba îndrazneala ca pot sa se mântuiasca fara sa primeasca harul Duhului Sfânt si fara nepatimire, si sa se amageasca fara sa-L primeasca si sa piara. Pentru acestea, în loc sa-mi datoreze multa recunostinta pentru ca le spun si-i îndemn sa vina la desavârsirea virtutii, acestia ma învinuiesc, ma urasc si-si întorc spatele la mine si m-au predat foamei, setei si mortii, fiindca nu-i amagesc si nu le spun: „Îndrazniti! Toti ne vom mântui fara osteneala sau chinuri si fara pocainta si paza exacta a poruncilor lui Dumnezeu". Cei ce spun acestea rastoarna toata învatatura lui Hristos si a Apostolilor Lui. Noi însa fie sa nu cugetam si sa nu spunem unele ca acestea, ci sa spunem asa: „Întrucât credem în Hristos ca Dumnezeu adevarat si-i primim pe Apostoli ca pe niste ucenici ai Lui, avem datoria de a pazi întotdeauna si poruncile Lui, de a ne pocai si a plânge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare si calcare a poruncilor Lui, daca dorim sa fim crestini adevarati si daca vrem sa ne desfatam de lucrurile bune pe care ni le-a fagaduit Dumnezeu." De care fie sa ne învrednicim si sa ne desfatam cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreuna cu Care se cuvine slava Tatalui împreuna si Duhului Sfânt, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, Scrieri vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim