Fuga de lume si sfaturi pentru asceza monahala

            Caci scopul celor ce se lupta potrivit lui Dumnezeu este mai întâi acela de a fugi de toata lumea si de cele din lume. Iar lumea este viata de fata, adica veacul acesta vremelnic, iar cele din lume sunt toate cele din jurul nostru, pe care cuvântul porunceste sa le lasam [Lc 14, 26-27], si de care trebuie sa fugim cu totul, ca de pilda: de tata si mama, frati, rude si prieteni, înca si de agoniseli si bani si averi si de toata bogatia, nu întrucât sunt oprite sau vatamatoare în ele însele, ci întrucât, petrecând noi în mijlocul lor, nu ne putem elibera de alipirea patimasa de ele; fiindca cel amestecat deja cu placerile nu se va putea elibera de aceste pofte daca nu fuge de pricinile lor si ajunge departe de ele. Dupa ce s-a facut însa gol de toate cele ale sale, atunci trebuie, daca este râvnitor, sa-si tagaduiasca si sufletul sau; ceea ce se face prin omorârea voii proprii, nu numai a celei din afara, ca, de pilda, a nu mânca, a nu bea, a nu savârsi ceva în graba, a nu dormi, a nu face fara porunca ceva din cele ce par a fi bune, ci si a celei dinauntru, adica miscarea inimii, ca, de exemplu, a nu privi patimas, a nu îmbratisa tot asa, a nu dispretui în ascuns, a nu osândi pe cineva, a nu te bucura de caderea cuiva, a nu te înfuria cu gândul, a nu pizmui în chip rau, a nu fi invidios din rautate.
            Si cum voi numara toate însusirile cucerniciei, ca sa-ti arat întocmai vietuirea exacta a crestinilor? Dar afla înca si care sunt cele ale omorârii facatoare-de-viata [zoopoios nekrosis]: a nu ascunde un gând, nici chiar unul întâmplator; a nu lasa sa treaca nici o zi fara lacrimi dupa putinta; a nu freca ochii cu apa dupa obicei; a nu împodobi parul capului sau al barbii; a nu da drumul la cingatoare în timpul somnului, ca nu cumva relaxându-ne sa dormim mai mult decât trebuie; a nu vârî mâna înauntru si a scarpina vreun madular al trupului, ci a ne pazi si de atingerile altora, a nu ne atinti privirile pur si simplu nici macar asupra fetei unui batrân — caci uneltitorul celor rele e de fata peste tot! —; a nu face semne cuiva împotriva altcuiva; a nu grai nimic fara folos si a nu trece sub tacere ceea ce e vrednic sa fie spus; a nu lasa canonul obisnuit pâna la moarte; a nu avea o prietenie aparte si îndeosebi cu nimeni, chiar daca acesta pare a avea renumele de sfânt; a nu ne preocupa nici în parte, nici în general de împodobirea vesmintelor sau încaltamintelor, dincolo de nevoia decenta si onesta; a nu gusta nimic cu placere, nici a mânca ceea ce îi place sufletului prin vedere. Caci în acestea toate si în multe altele se înfrâneaza cel ce lupta; prin toate acestea, daca umbla cu usuratate si trândavie, îsi împlineste în tot ceasul voia proprie si este fericit de catre oameni ca un renuntator. Fiindca acela care se înfrâneaza de la cele din afara si vazute este proclamat de catre cei ce nu stiu sa-l vada bine ca un lucrator al acestora; dar întrucât îsi împlineste voile ascunse ale inimii, este urât si respins de Dumnezeu ca unul necurat; chiar daca s-ar lupta asa mii de ani, nu va gasi nici un folos din luptele sale doar în afara. […]


Ascetismul e o slujire adevarata, dar de sine

            Cei care tocmai intra în stadionul pocaintei din hotarâre libera si din însasi voia lor exercitându-se dupa puterile lor în exercitiul trupesc [1 Tim 4, 8], cu alte cuvinte cei începatori si cei ce zabovesc în aceasta stare, socotesc ca sunt robii Domnului si nadajduiesc sa se îndrepteze din fapte [Gal 2, 16]. Dat fiind ca atunci nu iau seama la lumina dumnezeiestilor Scripturi si umbla pururea în afara acesteia si sunt tinuti în întunericul gândurilor lor rele, unii ca acestia nu cunosc însa ca mare este deosebirea între cei ce fac pocainta si lupta în exercitiul virtutii si cei ce slujesc ca robi Stapânului Hristos [Rom 14, 18; Col 3, 24]. Caci cei ce fac pocainta, parându-le rau pentru relele pe care le-au facut, cer sa ia iertarea caderilor lor, asa cum era vamesul [Lc 18, 10], desfrânata [Lc 7, 37], însusi Petru atunci când, cazând si lepadându-se de trei ori, a plâns cu amar [Mt 26, 75] si oricare altul care asemenea desfrânatului aceluia [din Evanghelie] a cheltuit cu desfrânatele si vamesii mostenirea parinteasca [Lc 15, 30]; caci despre unii ca acestia nu se spune ca sunt robi Domnului, ci ca fiind vrajmasi si razvratiti, prin pocainta si marturisire se împaca cu El. Iar cei care au trecut la asceza si se exercita acum cu curaj în exercitiul virtutii, dupa pocainta, adica dupa ce au facut-o pe aceasta cu râvna si fierbinte pentru cele pacatuite de ei mai înainte, acestia se grabesc deci sa biruiasca patimile; si nu numai aceasta, ci se lupta sa dobândeasca în chip sigur în locul patimilor si virtutile.
            Cel ce face pocainta se întristeaza, plânge, posteste, privegheaza, se culca pe pamânt, slujeste si sufera toate necazurile, gândindu-se pururea la relele sale si socotindu-se pe sine însusi vrednic de pedepse înca si mai mari, rabda fara tulburare toate care-i vin, pentru ca printr-o asemenea rabdare sa i se ierte învinuirile. Dar ascetul bun care lupta nu pentru ispasirea pacatelor, ci pentru razboiul cu patimile, întreprinde si face toate acestea si altele înca si mai mari si mai multe decât acestea; si tot necazul care-i vine îl primeste cu bucurie, iar daca acesta nu vine, se necajeste pe sine însusi. Si faptuind toata fapta pe care o aude de la sfintii cei din vechime sau pe care o vede facuta de cei aflati împreuna cu el, se grabeste dupa putere sa o faca si el ca, prin felurimea virtutilor si faptelor ascetice, sa stearga si diferitele patimi prin care demonii au dobândit putere împotriva noastra, si sa le stearga în chip desavârsit pe acestea din sufletul sau, strângând în sine în locul lor, cu toata puterea sufletului, comorile virtutilor. Caci daca nu va face asa si nu va avea astfel în sine în chip frumos izbânzile luptelor, nici un folos nu-i va fi numai din înstrainarea de patimi: fiindca nu cel nelacom, ci cel milostiv este laudat [Mt 5, 7], nu cel ce pazeste intact talantul dat, ci cel care-l înmulteste s-a mântuit [Mt 25, 15-18], nu cel ce se abate de la rau, ci cel ce face binele este fericit [Ps 36, 27], nu cel ce nu s-a alaturat dusmanilor împaratului, ci cel ce se întrarmeaza si lupta pentru el împotriva lor îsi arata dragostea sa fata de el.


Noi suntem cei care avem nevoie de cainta si asceza, de aceea nu pe Dumnezeu slujim prin ele.

            […] Plângem? De ce? Negresit ca sa dobândim iertarea pacatelor noastre, dar nu numai aceasta, ci si ca sa ne curatim pe noi de întinaciunile care vin de la ele. Postim? Negresit pentru ca sa restrângem miscarile trupului si sa facem mai moale inima noastra. Priveghem si cântam psalmi? Ca sa nu vorbim cele rele si sa nu ne abatem spre usuratati. Ne rugam trupeste? Ca sa nu fim dusi în captivitate de vrajmasul cu mintea si ca sa ajungem sa cugetam cele bune si sa ne rugam duhovniceste pururea si neîncetat cu mintea. Plângem? Negresit ca sa ne desfatam de bucuria plânsului. Purtam haine simple si tesute din par, ne culcam pe pamânt si multi dintre noi îsi strâng trupul în lanturi? De ce? Negresit ca sa înfrânam si sa împovaram trupul acesta zburdalnic si sa nu-l lasam, ca pe un mânz neîmblânzit lipsit de frâu care sa-l retina, sa se arunce în prapastia pierzaniei si a focului vesnic pe sine însusi si mintea care îl încaleca. Deci facând acestea, ce favoare facem celor ce ne vad? Negresit nici una. Iar daca nu facem celor ce ne vad, cu atât mai putin pentru Cel care ne-a daruit întelepciunea si puterea spre a ne mântui pe noi însine.
            Suportam ocarile si mâhnirile care vin peste noi cu multumire si netinând minte raul? Dar si în aceasta iarasi ne facem bine noua însine, nu altuia. Si asculta pe Domnul Care spune aceasta: „Daca nu iertati oamenilor caderile lor din inimile voastre, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va va ierta caderile voastre" [Mt 6, 15]. Iata deci ca, si daca suferim ocari, palme, lovituri cu pumnul, batjocuri, scuipari si orice altceva, si chiar daca le suferim cu multumire si-i compatimim din suflet pe cei ce ne fac acestea, ne facem de fapt o favoare noua însine, luând iertarea celor pacatuite de noi împotriva lui Dumnezeu; iar daca tinem minte raul si încercam sa le rasplatim acestora în multe chipuri, ne vatamam pe noi însine, facând ca pacatele noastre sa se pastreze neiertate. […]
            Prin urmare, asa si noi toti, fiind saraci si lipsiti din pricina faradelegilor noastre facute mai înainte, n-am putea spune, fiind într-o astfel de situatie, ca slujim ca robi lui Dumnezeu Care ne miluieste pe noi, fiindca, precum s-a zis, toti suntem saraci si goi: unii din pricina pacatelor facute mai înainte, altii din reaua obisnuinta, altii din trândavie si lene fata de poruncile lui Dumnezeu, altii din hotarârea libera rea, altii din prejudecata placerilor, altii din ignoranta si necredinta fata de dumnezeiestile Scripturi, iar altii din parerea de sine si din faptul ca li se pare ca nu mai au nevoie de nimic pentru mântuirea sufletului. […]


Virtutile ascetice sunt „oase moarte" fara Duhul Sfânt

            Vom îndrazni oare noi, care ne aflam într-o astfel de situatie, precum s-a zis, sa spunem ca slujim ca robi Celui Care I Se milostiveste si Se îndura de noi si tamaduieste sufletele noastre si ne învata cele privitoare la mântuire si ne da în scurt timp sanatate si vindecare bolilor si ranilor noastre? Nicidecum, asa cum nici despre cel al carui trup e zdrobit în bataie de tâlhari si zace pe jumatate mort nu se spune ca slujeste ca rob celui care l-a luat pe dobitocul sau si l-a dus la han si a turnat vin si untdelemn peste ranile lui [Lc 10, 30-35], ci mai degraba ca a fost subiect al milostivirii si a fost tamaduit si reîntors de acela la sanatatea dinainte. Prin urmare, fiind noi sfârsiti si schiloditi si raniti, si nepurtând de grija de vindecarea noastra si râvnind în tot chipul mai degraba sa nu facem nimic, precum am spus, cum vom îndrazni oare sa spunem sau sa gândim ca slujim ca niste robi Domnului? Nicidecum. Dar atunci ce? Daca am ajuns sa simtim cele în care ne aflam, atunci cerem, precum spuneam, implorând sa fim vindecati din bolile noastre, iar când se va face aceasta, si putin câte putin vom dezbraca de sus boala ca pe o haina învechita, rupta si murdara, si ne vom îmbraca în sanatate tot trupul, adica din crestet si pâna la talpi, cu o mantie stralucitoare, atunci slujind si altora cu vin si untdelemn si vindecându-i cu postul posturilor si leacurilor, socotim ca slujim ca niste robi Domnului, Celui care a spus asa: „Cât ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei foarte mici, Mie Mi-ati facut" [Mt 25, 40]. Dar daca n-am ajuns înca mai întâi asa, ci încercam sa facem aceasta fiind înca bolnavi, atunci raspunzând, Stapânul ne va spune: „Doctore, vindeca-te pe tine însuti!" [Lc 4, 23]. […]


Mucenicia ascezei e deschisa fiecaruia

            Iar daca unii ar spune: „Acestia erau mucenici, acestia au suferit pentru Hristos. Si cum ar fi cu putinta ca noi sa ne facem deopotriva cu aceia?", acestora le-am raspunde aceasta: Si voi însiva, daca veti vrea, veti fi martirizati în fiecare zi, suferind si chinuiti pentru Hristos ca si aceia, nu numai într-o zi, dar si în toata noaptea si în tot ceasul. Si cum va fi aceasta? Daca si voi veti intra în lupta împotriva demonilor pierzatori, daca veti sta pururea împotriva pacatului si a voii proprii. Fiindca aceia aveau de a face cu niste tirani, dar noi cu demonii si cu patimile pierzatoare ale trupului, care în toata ziua, în toata noaptea si în tot ceasul asalteaza în chip tiranic sufletele noastre si ne silesc sa facem cele necuvenite cinstirii lui Dumnezeu si care-L înfurie pe Dumnezeu. Deci, daca vom sta împotriva acestora si nu ne vom pleca genunchiul lui Baal [Rom 11, 4], nici nu ne vom încrede în sugestiile demonilor celor rai, nici nu vom sluji trupului prefacând purtarea de grija pentru el în pofte [Rom 13, 14], vom fi pe drept cuvânt mucenici noi însine luptând împotriva pacatului, aducându-ne aminte adica de mucenici si gândindu-ne la loviturile insuportabile pe care le-au suferit ei si pentru aceasta stând împotriva diavolului. Caci si numai daca privind la chinurile acelora socotim si gemem din suflet ca suntem departe de lupta acelora, chiar si atunci ne vom învrednici de cununile acelora, desi nu prin cantitate, ci mai degraba prin calitate, potrivit bunatatii de sus a lui Dumnezeu fata de noi; iar daca nu vom fi deopotriva cu aceia în îndrazneala, atunci sa fim negresit în rabdare si în multumirea pentru ostenelile cele cumplite.
            Fiindca aceia nadajduiau sa se mântuiasca din faptele si ostenelile luptei, iar noi nadajduim sa ne mântuim din faptele si ostenelile ascezei si din iubirea de oameni si harul Stapânului; aceia din sudori si lupte mucenicesti, iar noi din lacrimi si lupte ascetice; aceia din varsarea sângelui lor, iar noi din taierea voii proprii si prin faptul de a sta pururea în picioare si a avea în noi însine osânda mortii [II Co 1, 9] si a astepta moartea în fiecare ceas gata sa ne întindem gâtul ca sa murim, pentru orice porunca a Stapânului nostru Dumnezeu, mai degraba decât sa primim sa o calcam chiar si numai cu un simplu gând. De aceea noi toti, fratilor, trebuie sa dispretuim deopotriva cu aceia toate cele de fata, caci nu e cu putinta — nu este! — ca noi sa primim cele nestricacioase daca nu ne-am scârbit de cele stricacioase ca de niste gunoaie [Filip 3, 8], nici sa câstige cele vesnice cei alipiti de cele trecatoare, nici sa aiba pe Hristos locuind prin salasluirea Duhului Sfânt cel a carui inima este stapânita fie si numai de o singura patima, oricât de mica.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim