„Bun esti Tu, Doamne, si īntru bunatatea Ta īnvata-ma īndreptarile Tale!” Aceasta rugaciune o zicea Proorocul David, pe care si tu frate, se cade sa o zici catre Dumnezeu din toata inima ta. Fiindca cea dintīi doctorie pentru cei ce pacatuiesc cu nadejde de pocainta este rugaciunea. Prin aceasta lucrare sfintita se vindeca acea mai īnainte cugetare rea si nadejde mincinoasa, pe care am prihanit-o pīna acum.
            A doua doctorie, iubitule, a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, este a duce razboi cu radacina acestei nadejdi mincinoase, care se naste din doua necunostinte. Īntīi, ca cei ce pacatuiesc astfel nu stiu ce este marturisirea si pocainta. Si, īn al doilea rīnd, ei pacatuiesc fiindca nu stiu ce rodnice bunatati le aduce marturisirea si pocainta cea adevarata. De aceea, cīnd le va cunoaste cineva pe amīndoua acestea, cu adevarat se va vindeca.
            Cei ce pacatuiesc cu nadejdea marturisirii nu stiu ce este marturisirea. Ei socotesc ca marturisirea nu este altceva decīt doar a spune cu de-amanuntul duhovnicului pacatele lor. Si, aratīndu-le cu luare aminte, ei cred ca prin asta au facut totul. Pentru aceasta, cīnd se pregatesc de marturisire, toata silinta lor este ca sa-si aduca aminte de pacatele ce le-au facut. Iar dupa marturisire, alta grija nu au decīt numai sa-si aduca bine aminte daca nu cumva li s-a īntīmplat sa uite vreun pacat. Si, crezīnd ca aceasta sīrguinta si grija este destula pentru a se īmpaca cu Dumnezeu, socotesc ca drumul care duce la cer nu mai este strīmt - dupa cum ne spune Evanghelia: „Strīmta este poarta si īngusta este calea care duce la viata” (Matei 7:14) – ci este mai lat decīt strazile cetatilor. Si ce osteneala este a spune pacatele noastre duhovnicului, dupa ce ne-am obisnuit din copilarie a le spune? Si, daca toata marturisirea ar sta numai īn aceasta, atunci pacatosii cei fara de rusine, care se lauda cu pacatele lor si le povestesc īn adunarile lor ca pe niste mari ispravi, ar fi mai bine pregatiti pentru a se marturisi curat. Caci ei īnsisi īsi marturisesc pacatele lor, si īnca fara sfiala. Īn aceste fel, marturisirea ar fi ca o negustorie, savīrsita numai cu gura. Sau ar fi numai o descarcare a gīndurilor de la inima. Adevarul īnsa nu este acesta. Caci adevarata marturisire are ca scop de a-l īntoarce pe pacatos de la pacate, deci de a-l face sa se abata de la ele si sa alerge iarasi la Dumnezeu. Cu toate ca este nevoie si de aceasta aratare a pacatului prin gura pacatosului, ca sa-l auda duhovnicul, sa-l ierte si sa-l īndrepte prin canon, dar numai marturisirea singura nu este de ajuns, caci trebuie si o durere launtrica a inimii pentru pacatele facute. [...] Pe līnga aceasta, pocainta trebuie sa fie atīt de hotarītoare, īncīt sa-l faca pe cel ce se pocaieste sa nu se mai īntoarca niciodata la pacat, oricīt de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, si nici din alta oarecare pricina. Dupa cum face a femeie cinstita, care, fiind hotarīta sa pazeasca cinstea barbatului ei, nu da prilej vreodata nici sa fie banuita, chiar daca ar patimi nenumarate rele pentru asta. [...]
            De aceea, buna si folositoare este cercetarea de sine de catre cel ce se pocaieste, ca sa poata afla toate pacatele ce le-a facut cu lucrul, cu cuvīntul sau cu gīndul. Apoi, a se marturisi la duhovnic de toate pacatele sale, fara a lasa nici unul ascuns, caci aceasta aduce mare usurare. Īnsa cercetarea constiintei si marturisirea se cuvine sa fie īnsotite de zdrobirea si durerea cea dinlauntrul inimii, despre care vorbim acum. Caci canonul ce-l primeste de la duhovnic cel ce se pocaieste - adica: post, plecari de genunchi (metanii), sau alta patimire rea - zdrobeste si chinuieste numai trupul, adica numai omul cel dinafara; si astfel tai numai ramurile cele dinafara ale pacatului. Dar durerea zdrobeste si raneste pe omul cel din launtru, pe inima īnsasi, unde se gasesc radacinile tuturor pacatelor. Si, zdrobind inima, zdrobesti totodata si ranesti si pacatele. Sau mai bine zis, zdrobesti si ranesti pe diavolul īnsusi, pe balaurul si īncepatorul rautatilor, care, cuibarindu-se īn inima, de acolo, din launtru vorbeste si arunca toate gīndurile cele urīte, rele si hulitoare, īndemnīndu-l pe om la pacate. „Caci din inima ies: gīnduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrīnari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). [...]
            Daca aceasta durere va lipsi din inima celui ce se pocaieste, adevarat este ca el ramīne nepocait si nemarturisit, chiar daca s-a marturisit cu gura lui; el este ca si cel ce nu s-a marturisit de pacatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotarīre: „De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13:5). Adica: De nu va veti pocai, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucratoare, desavīrsita si mai presus de fire, toti veti fi osīnditi. Pentru aceasta, si Duhul Sfīnt, vrīnd sa arate cīt de trebuincioasa este aceasta durere a inimii īn taina pocaintei, cere aceasta durere de la cei ce se pocaiesc, zicīnd prin Proorocul Ioil: „Rupeti-va inimile voastre, iar nu hainele voastre!” (2:13). Iar apoi cere pocainta lor, zicīnd: „... si īntoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru!” Vezi, frate, care este marturisirea cea canonica si dupa lege? Vezi care este pocainta cea adevarata? Acum, te rog pe tine sa socotesti, oare cel ce pacatuieste fara rusine si zice: „Ma voi marturisi!” poate sa aiba o astfel de durere adevarata pentru pacatele lui, īn felul cum am aratat? Mie mi se pare ca nu. Caci prin ceea ce zice, el arata ca nici macar nu cunoaste ca trebuie sa se pocaiasca dupa Canoanele Bisericii. Si, chiar daca ar cunoaste, dar zicīnd unele ca acestea si pacatuind cu nadejdea pocaintei, el īnsusi se arata ca este cu desavīrsire fara cuvīnt. [...]
            Iar ca sa cīstige cineva umilinta, īi trebuie multa cugetare din Sfīnta Scriptura si nevointa neīncetata dupa rīnduiala Bisericii. „Iar a se sili si a nu putea, mai īntīi aceasta dovedeste lenevirea noastra din vremea trecuta. Ca nu este cu putinta a o lua pe aceasta īndata fara multa si deasa cugetare īmpreuna cu nevointa. Iar apoi mai arata ca sufletul este stapīnit de patimi, si nici de acelea de care voieste sa se slobozeasca nu poate sa se lase” (Hotarīre pe scurt, 16).
            Un īmbunatatit facea īn fiecare an o marturisire cuprinzatoare, adica īsi marturisea toate pacatele ce le facuse īn toata viata sa, nu pentru alt scop, ci numai ca sa dobīndeasca īn inima sa o adevarata durere pentru pacatele lui. Pentru aceasta īnsa se pregatea de mai īnainte cu multe saptamīni īn liniste si cu cugetarile nevointelor duhovnicesti, iar īn ziua īn care voia sa se marturiseasca petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi īn lucrarile zdrobirii si ca sa ceara aceasta mare daruire de la Dumnezeu. Iar tu, daca ai pacatuit ieri, sau alaltaieri, fara sa masori greutatea pacatului, fara a cugeta deloc la maretia si la bunatatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, si fara sa citesti nici o carte care sa aiba aceste īnvataturi, ci numai asa..., aducīndu-ti aminte de relele ce le-ai facut, mergi sa le marturisesti pe ele duhovnicului. Si crezi ca numai cu aceasta vei cīstiga pocainta cea adevarata si durerea cea lucratoare si desavīrsita a inimii, care este nedespartita de pocainta cea adevarata? Departe, frate, departe esti de pocainta cea adevarata cu niste marturisiri ca acestea pe care le faci, caci te asemeni cu aceia despre care zice David ca-si rupeau hainele lor si se aratau ca se mīhnesc pe dinafara, iar pe dinauntru, īn inima, nu se mīhneau: „Despartitu-s-au, si nu s-au umilit” (Psalmul 34:15). Daca doar te marturisesti, speli vasul numai pe dinafara si fata inimii tale, iar adīncul cel din launtrul inimii ramīne plin de necuratie. „Curateste mai īntīi partea cea din launtru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea dinafara” (Matei 23:26). [...]
            Tu gīndesti ca, dupa ce-ti vei marturisi cu umilinta la duhovnic pacatele pe care le-ai facut si dupa ce acela īti va citi rugaciunea de dezlegare, esti curat ca si cum n-ai fi facut niciodata vreun pacat. Si pleci de la picioarele duhovnicului ca si cum n-ai fi avut nici o īntinaciune. Dar acest gīnd nu este adevarat, pentru ca prin Taina Sfīntului Botez se sterge doar pacatul stramosesc si orice alt pacat facut pīna atunci, īnsa nu se sterge si necunostinta mintii, si pofta si aplecarea catre pacat sadita īn fire, si alte urmari ce le-a pricinuit acest pacat stramosesc īn firea oamenilor. Acestea ramīn īn firea omului si dupa botez, ca o pedeapsa, spre īncercarea stapīnirii de sine si spre īncununarea luptei si a biruintei celor botezati. Asa si marturisirea ce se face bine, cu toate ca sterge pacatele, īnsa nu sterge rautatea pe care au pricinuit-o ele īn suflet, adica orbirea si īntunecarea mintii, īnclinarile cele rele ale vointei, obisnuintele si deprinderile inimii, stricaciunea si netrebnicia puterilor si lucrarilor firii. Īntr-un cuvīnt, toata grozavia ce a pricinuit-o pacatul īn om, dupa chip si dupa asemanare. Deci marturisirea nu ia de la noi urmarile pe care le-au pricinuit īn noi pacatele noastre, nici ranile pacatului, nici toata puterea deprinderilor si obisnuintelor pricinuite de pacat, ci doar le micsoreaza putin. Ele ramīn, pentru ca noi sa le īndreptam si sa le stergem cu durerea cea neīncetata a inimii si cu ostenelile si nevointele pocaintei ce sīntem datori sa le facem īn toata viata noastra, dupa ce am pacatuit.
            Deci sa stii, frate, ca dupa ce vei face o marturisire buna si umilita, se cuvine sa īmplinesti canonul si pedeapsa pe care ti-o va da duhovnicul, adica: ori post, ori plecari de genunchi, ori rugaciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine sa īmplinesti canonul si pedeapsa pe care ti le va da Dumnezeu ca sa tamaduiasca ranile pacatelor tale: boala, nedreptati, lipsire de averi, moartea mai īnainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiti ai tai, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricata. Caci toate acestea, dar mai ales necinstirile si ocarile, nasc durere si umilinta īn inima, si de aceea Dumnezeu īngaduie sa vina. Despre acestea a zis si un Parinte: „Cīnd pentru ocarīre sau necinstire vei patimi mare durere, cunoaste-te pe tine ca mult te-ai folosit” (scolie la Cuvīntul 25 din Scara). Iar alt Parinte, cīnd īi venea vreo scīrba, obisnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Niste pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David dupa iertarea prea-curviei si a uciderii. Caci Dumnezeu este duhovnicul cel mai īntelept dintre toti si El stie sa īndrepte pe pacatosi mai bine decīt orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, īmpreuna cu greseala, si munca cea vesnica, dar nu o face asa usor si oricum, ci numai dupa īmplinirea canonului vremelnic. Am zis dupa īmplinirea canonului, caci, desi canonul ajuta pacatosului la iertarea pacatelor lui, dar iertarea desavīrsita o face mila cea nemarginita a lui Dumnezeu, prin patimile si moartea Fiului Sau, dupa cum ne arata Sfintii Teologi. Dumnezeu obisnuieste sa-i pedepseasca pe pacatosi mai ales cu mustrarea constiintei, topindu-i si uscīndu-i ca o pīnza de paianjen, dupa cum zice David: „Cu mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pīnza de paianjen sufletul sau” (Psalmul 38:14, 15); sau, prin somn, cu vedenii īnfricosate, dupa cum zice Iov: „Ca o data va grai Domnul, si a doua oara; prin vis sau prin vedenie de noapte, cīnd frica groaznica cade peste oameni cīnd sīnt adormiti pe pat. Atunci descopera mintea oamenilor cu chipuri de frica, ca acestea īi īnfricoseaza pe ei!” (Iov 33:14-16). Iar pricina este ca, de nu ar pedepsi Dumnezeu īn aceasta viata cu canon si cu pedepse vremelnice pe pacatosi pentru pacatele lor, cu adevarat īi va pedepsi īn cealalta viata, īn iad, cu chin vesnic. Asa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: „Ma clatin din toate madularele” ( Iov 9:28), caci stia ca nu lasa Dumnezeu fara pedeapsa nici o datorie a pacatosului: „Pentru ca stiu ca nu ma vei lasa pe mine nepedepsit.”
            Apoi, pentru ca tu, frate, sa cīstigi pocainta cea adevarata, īti trebuiesc patru lucruri, ca si unui gradinar care vrea sa faca o livada īntr-un loc salbatic: 1) īntīi, el taie odraslele si ramurile pomilor salbatici; 2) apoi, scoate toate radacinile acelor pomi, caci, de vor ramīne radacinile, acestea scot iarasi odrasle; 3) īn locul acelor pomi salbatici, el sadeste pomi roditori; 4) dupa care, trebuie sa pazeasca cu mare atentie acesti pomi de orice vietate si īntīmplare rea, pīna ce vor prinde radacini si vor ajunge ca sa faca roade.
            Asa si tu, frate, mai īntīi trebuie sa tai odraslele si ramurile pacatului, adica sa iei o hotarīre neclintita, cu toata vointa si inima ta, ca sa nu mai faci pacatul alta data si sa te īndepartezi de orice fapta si orice lucrare a lui, asa cum te īndepartezi de pedeapsa si de moarte. Departarea de la pacat ti-o va pricinui rugaciunea neīncetata catre Dumnezeu, Care te pazeste cu darul Sau si-ti aduce aminte de moarte, de judecata si de osīnda. Apoi, marturisirea deasa a pacatelor tale si īmpartasirea cu dumnezeiestilor Taine, daca nu ai vreo īmpiedicare. Dar mai ales īti va ajuta tie la aceasta fuga de toate pricinile pacatului si, īntīi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile si de prieteniile cu cei cu care ai pacatuit. Mai pe scurt spus: Fugi de toate pricinile care vatama sufletul tau!
            Īn al doilea rīnd, trebuie sa tai nu numai ramurile pacatului, prin īndepartarea de faptele lui, ci sa-i scoti si radacinile. Iar radacinile pacatului sīnt īnclinarile cele rele, īmpatimirile, deprinderile, obisnuintele, patimile si toate poftele pacatului, care ramīn īnradacinate īn adīncul inimii tale si dupa ce nu mai lucrezi pacatul si te departezi de fapta cea rea. Pentru a smulge si dezradacina cu totul din inima ta aceste rele īnclinari, īmpatimiri, deprinderi, obisnuinte si radacini ale pacatului trebuie sa te nevoiesti īnsa, frate. Pentru ca, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele sa odrasleasca din nou si sa nasca fapta pacatului, dupa cum zice marele Vasile: „Caci - dupa cum, daca cineva ar voi sa taie ramurile sadului, dar sa lase radacina, nimic nu a facut; caci, ramīnīnd radacina, ramurile iarasi odraslesc - la fel si unele pacate nu-si au īnceputul de la ele, ci rasar din altele; deci toata nevointa este ca cel ce voieste sa se curete de ele sa scoata afara pricinile cele dintīi ale pacatelor” (Hotarīre pe scurt, 289). Vedem pe multi din cei ce se pocaiesc ca au taiat ramurile pacatului, facīnd deci lepadare desavīrsita de rautate, ca au hotarīt sa nu mai lucreze pacatul cu fapta, dar, pentru ca nu au scos si radacinile din inima lor, se pleaca iarasi sa pofteasca pacatul si īl cugeta adeseori cu mintea lor. [...] Caci īi iarta pe vrajmasii lor, si le pun metanie si nu se razbuna asupra lor, dar numai cu gura si cu chipul cel din afara, iar īn inima mai pastreaza īnca o oarecare patima a pomenirii de rau si nu-i iubesc pe vrajmasii lor desavīrsit. De aceea, cīnd i se va īntīmpla vrajmasului sau vreo nevoie rea, se bucura, iar de-l īntīmpina pe el vreo norocire, se īntristeaza. Si a hotarīt sa nu mai pacatuiasca cu acea persoana cu care a pacatuit mai īnainte, īnsa totdeauna are o aducere aminte catre ea, o īmpatimire si o īnclinare ascunsa, prin care, cu ochiul mintii, si-o īnchipuie des si vorbeste cu ea cu dulceata, si cīnd e treaz, si cīnd doarme. De aceea, adeseori īsi īntoarce ochii sai cei dinafara ca s-o vada si iubeste sa vorbeasca cu ea cīnd este de fata, iar cīnd lipseste, vorbeste cu dragoste despre ea [...]
            Iar pacatosii, ca niste nebuni si fara de minte, socotesc ca este un lucru usor a scapa de pacat. Ei cred ca a face un pacat sau o suta este acelasi lucru. Dar nu-si dau seama, ticalosii, ca, cu fiecare pacat lucrat, īsi pun īn primejdie din ce īn ce mai mare mīntuirea lor. Fiindca mintea lor se orbeste din ce īn ce mai mult, iar inima lor se īnvīrtoseaza; greutatea pacatelor creste mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseste ca sa-i ajute; razboiul diavolului se īntareste din ce īn ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slabesc, nemaiputīnd sa-l biruiasca pe vrajmas. [...]
            Dar radacinile si īnclinarile acestea rele cīt si patimile pacatului ce au ramas īn inima ta, frate, cum poti sa le scoti? Stiti ca cei ce vor sa scoata radacinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tīrnacoape, securi si alte unelte. La fel si tu, ca sa scoti radacinile cele rele ale pacatului, sa folosesti diferite unelte. Adica sa folosesti īnfrīnarea de la mīncare, de la somn, plecarile de genunchi, culcarile pe jos si orice alta rea patimire a trupului. Caci acestea nu numai ca scot pamīntul ce este īmprejurul radacinilor, miscīndu-le si clatindu-le pe acestea, ci le si lovesc si le taie, lovind inima īn care sīnt sadite aceste radacini, dupa cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fara de zdrobirea inimii, este cu neputinta a se izbavi de rautate. Iar pe inima o zdrobeste īnfrīnarea din trei parti, adica a somnului, a pīntecelui si a odihnei trupesti.” Īnsa securea cea mai ascutita si mai taietoare decīt toate, care poate taia si scoate toate aceste rele radacini ale pacatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea si mīhnirea sufletului. [...]
            Aceasta durere si scīrba a inimii se cuvin sa fie de-a pururea, dupa cum de-a pururea este si pocainta. Pentru aceasta si tu, frate, se cuvine sa ai acest fel de durere īn inima ta. Caci, daca ai aceasta durere, atunci ai si pocainta. Dar īndata ce ea va lipsi din inima ta, numaidecīt si tu vei fi lipsit de pocainta, dupa cum zice Gheorghe Coresi, īmpreuna cu ceilalti Cuvīntatori de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai īnalta decīt pocainta. Caci lucrarea ei nu poate sa se sfīrseasca vreodata” (Cuvīntul 557). Si Sfīntul Marcu Ascetul zice: „Deci, daca pīna la moarte a hota­rīt (Domnul) pocainta, cel ce zice ca ea s-a sfīrsit mai īnainte de moarte dezleaga porunca, lipsind pe moarte (de pocainta). De aceea, si la mici, si la mari, pocainta este pīna la moarte, necontenita” (Cuvīnt pentru pocainta).
            Trei pricini sīnt pentru care se cuvine ca durerea inimii sa fie necurmata:
            Īntīi, pentru ca, īndata ce face pacatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorīt trupeste de Dumnezeu si de a fi lipsit de viata aceasta, cum era īn Legea Veche, cīnd pacatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupeasca, si astfel cei vinovati erau aruncati īn chinul cel vesnic. Īnsa Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoara pe cel ce a pacatuit, ci-l lasa sa traiasca, ca sa se pocaiasca īn toata viata lui pentru pacatul ce l-a facut, dupa cum zice Avva Marcu: „Altadata, cel ce s-a facut vrednic de moarte, dupa Lege s-a omorīt. Iar cel ce traieste, īntru credinta traieste, pentru pocainta” (Cuvīnt pentru pocainta). De aceea, dupa ce omul va cadea īn pacat, si īnca de moarte, nu mai poate fi fara grija īn toata viata lui. El este dator ca īn fiecare zi sa se mīhneasca, sa patimeasca durere, sa se pocaiasca, sa se īngrijeasca pentru pacatul facut, cu toate ca a luat iertare de la duhovnicul lui. Dupa cum si Proorocul David - cu toate ca a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele doua pacate de moarte ce le-a facut, si cu toate ca a īmplinit īndeajuns canonul pentru ele, cu razvratirea ce i-a facut-o fiul sau Avesalom cīnd l-a alungat din īmparatia sa – totusi el nu a īncetat de a se īngriji, a se pocai si a plīnge pentru ele īn toata viata sa, caci zice: „faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi īngriji pentru pacatul meu” (Psalmul 37:18). Si iarasi, īn alta parte: „Spala-voi īn fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, asternutul meu voi uda” (Psalmul 6:6). Iar „pat”, numeste David locul unde a facut prea-curvia, iar „asternut”, locul unde a dat hotarīrea mortii asupra nevinovatului Urie, dupa cum tīlcuiesc unii Dascali. Pentru aceasta, si Apostolul Petru, de cīte ori auzea cocosul cīntīnd, īsi aducea aminte de lepadarea ce o facuse, si se pocaia si plīngea, dupa cum zice Sfīntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur: „Suspina cīnd ai pacatuit. Si aceasta o fa neīncetat, ca aceasta este marturisire. Nu acum vesel, iar mīine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna īn plīngere si zdrobire de sine. Caci zice: „Fericiti cei ce plīng”, adica cei ce fac aceasta neīncetat. Sa petreci facīnd aceasta neīncetat, sa iei aminte de tine si sa-ti zdrobesti inima ta, dupa cum plīnge cel ce si-ar pierde un fiu adevarat” (Cuvīntul 5 la Epistola a doua catre Corinteni).
            A doua pricina pentru care durerea inimii si pocainta se cuvin sa fie neīncetate este ca fiecare pacat e o rana. Si, desi rana s-ar tamadui, īnsa semnul si cicatricea ramīn īn suflet si nu se pot sterge desavīrsit īn viata aceasta, dupa cum zic cei mai multi (ca sa nu zic toti) Teologii. Pentru ca cel ce a furat, sau a desfrīnat, sau a ucis, numai o data, nu poate sa mai fie nevinovat si curat prin pocainta ca si mai īnainte de savīrsirea acestor pacate. De aceea, de cīte ori si-ar aduce aminte pacatosul de pacatele sale si ar vedea semnele si urmele ranilor pricinuite de ele, este cu neputinta sa nu se mīhneasca pentru ele, sa nu plīnga si sa nu se pocaiasca, chiar daca ranile lui ar fi tamaduite. Deci semnele si cicatricele tuturor pacatelor ramīn īn suflet nesterse, dupa cum am zis, dar mai ales pacatele cele trupesti. Pentru aceasta, si marele Vasile, īn cuvīntul sau pentru fericire, zice ca pocainta poate ierta pacatul unui barbat sau al unei femei ce si-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricata ca pe o fecioara. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie sa le pricinuiasca plīns īn toata viata lor. „Ca pocainta iarta pacatele, dar pe cea stricata neputīnd s-o faca ca si pe cea nestricata, īn toata viata ei ea se tīnguieste. Caci cum se va face nestricat cel care este stricat? Si cum cel odata ranit cu pofta, cu dulceata si cu patima, se va face ca cel neranit, petrecīnd īn trupul si īn sufletul lui semnele stricaciunii?” Iar la sfīrsitul cuvīntului pentru pocainta zice: „Este vindecare si dupa rana, dar ramīne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere īn starea cea mai dinainte (de pacat), cu toate ca o vom cauta pe ea cu multe suspine si lacrimi, din care abia vine tamaduirea cu cicatrice. Ca asa credem ca vine (tamaduirea).” Īnca si Sfīntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Si īntinaciunile pacatelor ramīn īn trup. Caci - dupa cum rana mergīnd īnainte īn trup, cu toate ca s-ar face o oarecare tamaduire, cicatricea īnsa ramīne – asa si pacatul raneste si trupul si sufletul, si ramīn semnele cuielor īn toate.” Si Sfīntul Isidor Pelusiotul tot asa marturiseste, zicīnd: „Pentru ca ai auzit ca s-a dat pocainta, nu merge fara frica spre a pacatui, ca si cum negresit te vei vindeca. Ci sa stii ca, īn primul rīnd, multi nici de pocainta n-au mai avut vreme, luīnd pedeapsa chiar īn greseala lor; iar apoi pentru tamaduirea patimilor trebuie multa vreme de pocainta. Pentru ca si de durere este trebuinta, si de postire, si de priveghere, si de milostenie, si de ruga­ciune si de toate ca acestea, ca sa se vindece ranile ce s-au facut mai īnainte.”
            Alta pricina din care se cuvine sa īntelegi ca, macar de s-ar vindeca, totusi cicatricea arata rana. Caci nu este la fel trupul īntreg si trupul tamaduit, nici haina care nu este rupta si haina rupta, cu toate ca s-ar putea ca, cu oarecare mestesug, sa fie facuta ca sa nu se observe cu usurinta.
            Iar tamaduire prin cicatrice se īntelege īnchiderea ranii, pe care si Dumnezeu fagaduieste sa o faca, zicīnd prin Ieremia: „Iata, īi aduc ei īnchegare si tamaduire” (Ieremia 33:6). Iar marele Atanasie zice: „Cel ce se pocaieste īnceteaza de a pacatui, dar are cicatricele ranilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: „Dumnezeu, cīnd va sterge pacatele, nu lasa nici cicatrice si nici urma nu īngaduie sa ramīna, ci īmpreuna cu sanatatea daruieste si frumusetea” (Cuvīnt pentru pocainta). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nu pentru pocainta pacatosului, caci pocainta nu poate de la sine sa faca aceasta. Si tot acolo zice, ca si cum ar tīlcui pe cea zisa: „Nu ca de la sine pocainta poate sa stearga pacatul, ci fiindca po­cainta se amesteca cu negraita iubire de omeni a lui Dumnezeu si cu nemarginita Lui bunatate.” Pentru aceasta, si dumnezeiescul Ioan Pustnicul īn canonul al 19-lea al lui zice: „Copilul, stricīndu-se de cineva, sa nu vina la preotie. Caci, desi acela n-a pacatuit, pentru vīrsta cea nedesavīrsita, dar vasul lui s-a spart si s-a facut netrebnic de sfintita lucrare. Aceasta si Dumne­zeu voieste sa o arate prin cuvīntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: „Fecioara lui Israil a gresit, si nu este cine sa o ridice pe ea (5:2). Iar īn Pateric citim ca marele Macarie totdeauna se mīhnea si plīngea, caci cīnd era copil mic furase niste castraveti dintr-o gradina.
            A treia pricina a durerii si a pocaintei celei nesfīrsite este aceasta: nici un om, drept sau pacatos, nu este cu putinta sa ramīna fara de pacat si slobod de el, pīna la moarte. „Caci cine se poate lauda ca are inima curata? Sau cine va cuteza sa zica ca este curat de pacate?” (Pilde 2O:9). Ca, īn fiecare zi si īn fiecare ceas, toti oamenii pacatuim, cīnd cu lucrul, cīnd cu cuvīntul, cīnd cu gīndurile rele, hulitoare si urīte, īntarītīnd pe Dumnezeu. Prin urmare, toti sīntem datori sa avem durere īn inima si sa ne pocaim īn fiecare zi pentru pacatele noastre si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele dinainte, ci si pentru cele de acum si din fiecare zi. Pentru aceasta si Avva Isaac, īntarind acestea, zice: „Iar īntelesul capitolului acestuia este sa cunoastem noi īn tot ceasul ca īn aceste douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei avem nevoie de pocainta” (Cuvīntul 50). Iar Sfīntul Marcu Ascetul, mergīnd mai īnainte, zice ca, desi vom socoti ca nu gresim noi cu voia, dar pentru pacatul cel stramosesc ni se cade noua sa ne pocaim. „Altadata, cel vrednic de moarte, dupa Lege, s-a omorīt, iar cel ce traieste īn credinta traieste pentru pocainta; desi nu pentru al sau, ci pentru pacatul calcarii poruncii” (Cuvīnt pentru pocainta). Īntr-o unire zice si marele Grigore al Tesalonicului: „Viata Crestinilor este o petrecere īn pocainta, care este, si īnceput, si mijloc, si sfīrsit.” (Cuvīnt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine sa rogi si tu totdeauna pe Dumnezeu, zicīnd īmpreuna cu David: „Doamne, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie” (Psalmul 40:4). Īnsa sa-L rogi īntru durerea inimii tale, fiindca - dupa Sfīntul Marcu Ascetul - „aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca īn inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-si īnchipuie ca se īndreptatesc din fapte).[...]
            Aceasta durere a inimii te va face sa schimbi si bucatele, si bauturile, si hainele, si somnul si toata petrecerea ce o aveai īnainte de a pacatui. Asa se cuvine sa vietuiasca cei ce se pocaiesc, adica īn smerenie, īn plīns, īn rugaciune si īn saracie. Īntīi, ca bolnavii nu duc aceiasi viata ca si cei sanatosi, dupa cum zice Sfīntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav sa duca aceiasi viata dupa cum o duc cei sanatosi. Ca alta este petrecerea bolnavului si alta a celui sanatos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se afla rau cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fara de trup si marturisindu-se si aratīndu-si neputinta cu fatarnicie, lasa sa se nasca si sa se faca patima cumplita si sa alunece spre mare greutate. Ci īntelepteste-te si cunoaste-te pe tine!” Si iarasi: „Iar fagaduinta noastra cere pocainta, dar faptele nu arata nici o osteneala. Caci avem aceeasi petrecere a vietii ca si mai īnainte de pacat. Veselia este aceiasi, haina la fel, mīncam la masa cu īndestulare, somnul - lung si dezlegat īn satiu, iar īndeletniciri si griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grija. Si numai numele pocaintei īl scriem deasupra, neroditor si nelucrator.”
            Īn al doilea rīnd, cei ce sīnt sub canon pentru pacat de moarte, nu se cuvine sa se bucure si sa aiba aceeasi petrecere si viata usoara ca si ceilalti oameni, care nu sīnt sub canon, dupa cum zice Proorocul Osea: „Nu te bucura, Israile, si nu salta de bucurie ca pagīnul, ca ai desfrīnat de la Dumnezeul tau” (Osea 9:1). La fel zice si Sfīntul Ioan Scararul: „Alta este īnfrīnarea ce se potriveste celor nevinovati si alta a celor vinovati. Cei dintīi au ca semn miscarea trupului, cei de al doilea, lupta pīna la moarte si pīna la sfīrsit īmpotriva lui, cu neīmpacare si fara īndurare” (Cuvīntul 14). Si, īn cele din urma aceasta durere te va face pe tine sa fii monah, sau cel putin sa petreci viata monahiceasca fiind īn lume.
            Iar aceasta durere si mīhnire nu este asa de amara īncīt sa aduca deznadejde. (Ca mīhnirea care aduce deznadejde se cuvine sa o lepadam, caci este de la cel viclean). Ci este dulce si facatoare de veselie duhovniceasca, caci este amestecata cu nadejdea mīntuirii, cu umilinta cea prea-dulce, cu lacrimile si cu usurarea constiintei. [...]
            Acum īnvata si cum se cuvine sa sadesti īn inima ta pomii cei domestici si aducatori de roade, īn locul celor salbatici de mai īnainte. Adica, īn loc de rautati sa sadesti faptele cele bune; īn loc de mīndrie, smerenie; īn loc de lacomia pīntecelui, īnfrīnarea; īn loc de iubirea de argint, milostenia; īn loc de asprime, blīndetea; īn loc de patimile cele trupesti, fecioria si īntreaga īntelepciune; īn loc de nedreptate si rapire, dreptatea si darea din cele ale tale; īn loc de zavistie si urīciune, dragostea de frati; si īn loc de calcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai īnainte, lucrarea si pazirea acestora. Caci nu este de ajuns frate, spre cīstigarea pocaintei celei adevarate si pentru mīntuirea ta, sa scoti din inima ta numai radacinile pacatului si apoi sa lasi locul liber, ci trebuie sa sadesti īn inima ta sadurile si pomii faptelor bune. Fiindca, de vei lasa inima ta goala, vor rasari iarasi īn ea maracinii si pomii cei salbatici, adica pacatele si patimile. Pentru aceea te sfatuieste pe tine Sfīntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, sa fugi de cele rele si sa faci cele bu­ne. „Fereste-te de rau si fa binele” (Psalmul 33:13). De aceea zice si Sfīntul Grigorie de Nyssa: „Din desfatare te-ai stricat? Cu postirea tamaduieste īndulcirea! Ti-a vatamat sufletul desfrīnarea? Īntreaga īntelepciune sa se faca doctorie a bolii! Īnfocarea cea gīndita a lucrat-o lacomia de multa materie? Milostenia sa goleasca umplerea, caci curatirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a va­tamat pe noi rapirea de cele straine? Sa se īntoarca ele catre stapīnul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevarul cugetīndu-se sa opreasca primejdia!” (Cuvīnt pentru pocainta).
            Īn al patrulea rīnd si cel mai de pe urma, dupa ce ai sadit faptele cele bune īn inima ta, se cuvine sa le pazesti cīt poti, pīna ce vor prinde radacini, adica pīna ce se vor face, prin obisnuinta, deprindere īn tine, dupa cum mai īnainte s-au facut īn tine deprindere pacatele si patimile, si pīna ce vor īnflori si vor face rod de mīntuire, si de pocainta adevarata si de iertare a pacatelor tale. Caci, de nu le vei pazi si īngriji, semanatorul neghinelor, diavolul, vine īn timpul cīnd tu dormi si esti fara de grija si le dezradacineaza, sadind iarasi neghinele si rautatile lui, dupa pilda Evangheliei, ce zice: „Asemenea este Īmparatia cerurilor omului care a semanat samīnta buna īn tarina sa. Dar, pe cīnd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, si a semanat neghine printre grīu si s-a dus” (Matei 13:24, 25). Si, de nu vei pazi faptele bune cu sīrguinta, se īntorc iarasi patimile īn inima ta. Pentru aceea, Parintii au numit patimile „iubitoare de īntoarcere”. Iar īntorcīndu-se si aflīnd locul inimii bine īmpodobit si lucrat, se īnradacineaza mai adīnc decīt īnainte, si asa „cele mai de pe urma ale tale se fac mai rele decīt cele dintīi”, dupa cum a zis Domnul. Care lucru sa nu ti se īntīmple tie, iubitule, niciodata!
Iertarea adevarata si desavīrsita a pacatelor are patru trepte, una mai īnalta decīt cealalta:
            Prima treapta este a urī pacatul din inima, cīnd īti aduci aminte de el, pentru frica ce īnca o ai de a nu cadea iarasi īn el, de a nu te īndulci de el si de a nu te pleca iarasi spre el.
            A doua treapta, mai īnalta decīt aceasta, este a-ti aduce aminte de pacatele tale fara patima, fara dulceata, fara īntristare sau urīciune.
            A treia treapta, si mai īnalta, este cīnd omul īsi aduce aminte de pacatele lui, si se bucura si slaveste pe Dumnezeu pentru multimea faptelor bune ce le-a cīstigat prin darul cel dumnezeiesc si prin pocainta.
            Iar a patra treapta si cea mai de sus este a scoate cu totul din inima īntelegerile cele patimase ale pacatului si a le uita īntr-atīta, īncīt sa nu mai poata pacatul napadi asupra ta. [...]
            Vezi, frate, cum se cīstiga pocainta cea adevarata? Vezi cu ce osteneli si sudori se dobīndeste adevarata iertare a pacatelor? De doresti, frate, sa iei īn sufletul tau chip si pilda de pocainta adevarata, deschide cartea Sfīntului Ioan al Scarii, cauta Cuvīntul 5 pentru pocainta si citeste despre cei ce se pocaiau īn manastirea aceea ce se numea temnita, din pricina locului aceluia lipsit de mīngīiere, si vei afla petrecerea celor ce se pocaiau cu adevarat. Deci cum zici tu: „Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”? - ca si cum adevarata pocainta ar fi un lucru cam usor. De aceea, ia seama de acum īnainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, si - cīnd te va īndemna pe tine diavolul sa cazi īn vreun pacat, īn loc sa-ti īnlesnesti caderea zicīnd: „Ma voi marturisi, ma voi pocai!” - pune sufletul tau īn aceasta cetate cu zid nebiruit si zi-i: „Cine stie de ma voi marturisi bine? Cine stie daca nu cumva acest pacat pe care cuget sa-l fac nu este cel de pe urma pe care-l va suferi Dumnezeu, si va taia funia rabdarii Sale si ma va lasa sa cad īn pierzare? Cine stie daca Dumnezeu, dupa ce voi pacatui, īmi va mai da darul pocaintei celei adevarate, pe care nu l-a dat altor pacatosi, precum mi-a dat mie, si care acum se ard īn iad? Cine stie daca nu cumva, obisnuindu-ma sa nu ma tem de Dumnezeu, nu voi aluneca putin cīte putin īn viata defaimata si īn cele din urma īn deznadejde?” „Inima celui priceput va cugeta pilda” (lsus Sirah 3:28).
            Si tu, de vei fi priceput si īntelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mīntuirea ta īntr-o primejdie atīt de aratata cum este aceasta. Adica a zice si a nadajdui īntr-o marturisire fara de roada si īntr-o pocainta mincinoasa. Tu, īn loc sa legi nadejdea ta de-o funie puternica, pentru ca sa te mīntuiesti, o legi de un fir de ata putred si, īndata ce se va rupe, te vei afunda īn noianul de foc vesnic si nemarginit. Iar funia cea puternica īnseamna a te departa de fapta pacatului, a te lupta sa dezradacinezi din inima ta, cu durerea cea lucratoare, īnclinarile cele rele si sa cīstigi pocainta cea adevarata si iertarea pacatelor tale, cu lucrarea faptelor bune si īmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se departa cineva de pacate este ca si cum ar īnghiti fara de frica otrava neamestecata, nadajduind ca peste o vreme o va da afara din nou. Dar acest lucru dovedeste ca cel ce face astfel este un nebun care de buna voie īsi face un rau nemarginit, caci crede ca este la sine ceea ce este numai īn mīna lui Dumnezeu, adica hotarīrea ca īn cutare vreme se va pocai. Si este sigur de ajutorul lui Dumnezeu ca se va pocai dupa vrednicie. Ca si cum Dumnezeu ar fi prieten al pacatosilor, iar nu vrajmas neīmpacat al lor si grabnic īn a le rasplati, Care uraste cu covīrsire orice pacat.
            Sa nu te amageasca pe tine, frate, tīlcuirea Parintilor care au hotarīt: „Ai cazut? Scoala-te!”, adica de cīte ori vei cadea, scoala-te, si te vei mīntui. Oare aceasta este pocainta, a cadea si iarasi a te scula, a te scula si iarasi a cadea? Rea si amagitoare este īntelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Parintilor, caci Parintii au zis aceasta ca sa scoata din oameni frica deznadejdii, si nu ca sa-i faca pe ei sa pacatuiasca cu nadejdea marturisirii si a pocaintei. Nicidecum! Caci zice Sfīntul Isaac Sirul: „Barbatia pe care au pus-o Parintii īn dumnezeiestile Scripturi pentru pocainta nu se cuvine noua sa o luam spre ajutor la a pacatui. Caci ele ni s-au dat ca, liberīndu-ne simtirea de frica deznadejdii, sa avem nadejde prin pocainta” (Cuvīn­tul 70). Apoi, Parintii au zis: „Ai cazut? Scoala-te! Ai cazut? Ridica-te!” Deci n-au zis: Ridica-te si cazi! - dupa cum sucit īntelegi tu. Caci mult se deosebeste una de alta, pentru ca a cadea cineva, si apoi a se scula si apoi, dupa ce se scoala, iarasi sa cada, aceasta nu este si nici nu se numeste pocainta, dupa cum zici tu, ci este si se numeste de Sfīntul Apostol Petru „cīine ce se īntoarce la varsatura sa si porc ce se tavaleste iarasi īn murdaria lui cea de mai īnainte” (2 Petru 2:22). Iar īntelesul drept al zicerii: „Ai cazut? Scoala-te!” este acesta: de cade cineva īn pacat, se cuvine sa se departeze de el cu toate puterile sale, ca sa nu mai cada īn. el. Dar, daca din neputinta firii lui, si nu cu voia lui, s-ar īntīmpla sa cada iarasi, se cuvine sa nu se deznadajduiasca, ci īndata sa se scoale, sa se marturiseasca si sa se pocaiasca, fara a pierde vremea. Fiindca - dupa Sfīntul Ioan Scararu - „a Īngerilor este a nu cadea, fiindca nici nu pot. Iar a oamenilor este a cadea si degraba a se scula, de cīte ori s-ar īntīmpla aceasta” (Cuvīntul 4).
            Pentru aceasta, si tu, frate, desi ai cazut īn neputinta, sa nu zici: Eu acum am cazut, de aceea sa mai cad si sa mai lucrez si alte pacate, fiindca si asa sīnt īntinat. Si pe urma ma voi marturisi si ma voi pocai pentru toate, facīnd departare de pacate!. Nu, frate, pentru Domnul, sa nu asculti gīndul acesta, caci este al diavolului, care cauta pierzarea ta. Ci, īndata ce vei pacatui o data, sa nu īnmultesti pacatul, nici sa nu-ti placa sa te tavalesti īn tina, caci zice Iisus Sirah: „Nu īntīrzia a te īntoarce la Domnul si nu amīna pocainta de la o zi la alta! (5:8)”, ci scoala-te si du-te la duhovnic si te marturiseste! Caci, cu cīt rana este mai proaspata, cu atīt se va vindeca mai usor; iar cu cīt se īnvecheste, cu atīt mai greu se tamaduieste, dupa cum zice la Scara: „Caci, daca rana este īnca proaspata si calda, din fire este usor de vindecat. Iar cele vechi, fiindca sīnt neīngrijite si parasite, sīnt cu anevoie de vindecat” (Cuvīntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit sa te marturisesti la duhovnic, pocaieste-te īnaintea lui Dumnezeu, fara sa amīni pocainta pīna atunci cīnd te vei marturisi. Cauta sa te īmpaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire si pocainta, dupa puterea ta. Si nici īntr-o noapte sa nu te culci pīna ce nu vei cadea īnaintea lui Dumnezeu, pocaindu-te, pīna cīnd vei merge sa te marturisesti duhovnicului. Caci a sta o singura clipa īn pacat de moarte este o īndrazneala nemaiauzita, fiind īn primejdie de moarte, atīrnīnd de un fir, care este aceasta viata, deasupra adīncului tuturor rautatilor, care este iadul. Si vai! Tu, ticalosule, nu stai numai o clipa īn pacate de moarte, ci luni si ani. Iar ca sa iesi dintr-o prapastie ca aceasta, astepti ziua Īnvierii, sau a Sfintilor Apostoli, sau a Nasterii lui Hristos, ca sa te marturisesti si sa te pocaiesti. Si joci, rīzi si dormi fara grija, ca si cum ai fi vatamat un lucru nesimtitor, ce nu simte vatamarea pe care i-o faci si nu-ti poate rasplati, iar nu sufletul tau cel cuvīntator si fara de moarte. Dar asculta aceasta pilda īnfricosatoare: Un tīnar a fost legat cu inima cu legaturile dragostei de o desfrīnata. Si, fiind mustrat foarte aspru de parintii lui, de rude si de duhovnic, a hotarīt sa rupa aceste legaturi si sa se izbaveasca de acest pacat cu o marturisire amanuntita a tuturor pacatelor lui. Si le-a scris pe toate pe o hīrtie. Dar, la cercetarea pe care a facut-o pacatelor lui, n-­a adus si cuviincioasa durere si zdrobire īn inima sa, dupa cum se cuvine sa faca cei ce-si aduc aminte de pacatele lor si se pregatesc a le marturisi. Si atīta de putina durere a pus, īncīt, mergīnd sa se marturiseasca, a trecut pe la poarta acelei desfrīnate si, intrīnd īnauntru, a hotarīt sa cada iarasi īn pacat. Si, līnga cele vechi, a mai adaugat unul, cu nadejdea ca pe urma le va marturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stapīnit de gīndul diavolesc, de a cadea īn desfrīnare, iata ca a mai sosit un tīnar, iubitul aceleiasi desfrīnate, care, vazīndu-l pe acesta acolo, s-a mīniat si l-a omorīt dintr-o singura lovitura. Si, luīnd oamenii de acolo trupul lui ca sa-l īngroape, au aflat la el hīrtia īn care īsi avea scrise pacatele, ca sa le marturiseasca la duhovnic. O, moarte vrednica de jale! O, nadejde mincinoasa! O, gīnd amagitor al acestui tīnar nenorocit! [...]
            Zice Sfīntul Marcu: „Lucrul pocaintei se tese din aceste trei fapte bune: din a-ti veghea gīndurile, a te ruga neīncetat si a suferi scīrbele ce vin asupra ta.” Si iarasi: „Toata durerea sa ti se faca tie īnvatator de buna voie si spre aducere aminte. Si nu-ti va lipsi tie pricina catre pocainta.” Iar īn alt loc: „Suferind toata scīrba ce vine fara voia ta, cuget-o si vei afla īn ea surpare a pacatului!” Iar Sfīntul Ioan Scararul zice: „Semnul pocaintei celei cu deamanuntul si adevarate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele vazute si nevazute care ni se īntīmpla noua, si īnca de mai multe” (Cuvīntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteste pe sine vinovat se da pe sine doctoriilor celor mai lucratoare ale pocaintei, si asteapta totdeauna orice scīrba si primeste toata ispita ca potrivita si cuvenita lui. Si se bucura, fiindca, dupa ce a cazut, a cīstigat curatia sufle­tului. Si o face pe aceasta pricina de cerere dureroasa si covīrsitoare catre Dumnezeu; si nu lasa numai nepomenirea de rau nealungata, ci le si multumeste celor ce-l ispitesc si se roaga ca pentru unii ce i-au facut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a pacatuit, dupa fagaduinta, ci dobīndeste si īmparatia cerurilor si dumnezeiasca binecuvīntare.” Iar cel ce nu iubeste a se pocai si a-si tamadui ranile pacatelor lui nu sufera cu multumire scīrbele ce-i vin, ci se tulbura, si cīrteste si cauta razbunare. Si sa stie unul ca acesta ca nici nu se pocaieste cu adevarat, nici nu-si tamaduieste pacatele lui, lucru pe care īl adevereste tot Sfīntul Marcu, zicīnd: „Fiindca, fara cele trei fapte bune zise mai īnainte, nu se poate savīrsi lucrul pocaintei.” Si, īn alt loc: „Cīnd sufletul pacatos nu primeste scīrbele ce vin asupra lui, atunci Īngerii zic catre el: Doctorit-am Babilonul, si nu s-a tamaduit (scolie la Cuvīntul 5 din Scara).”
            Toti strigam catre Dumnezeu: „Doamne, miluieste!” si: „Stapīne, iarta-ne noua faradelegile noastre!” – dar, cīnd Dumnezeu ne trimite mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi le alungam de la noi. Cum anume? Iata cum: cīnd vine asupra noastra vreo scīrba sau ispita, cu care Dumnezeu vrea sa ne dea mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi n-o primim si nu suferim cu bucurie acea scīrba, sau ispita, ci ne tulburam si ne necajim. De aceea, sīntem datori ca, pe līnga durerile si ostenelile cele de voie si fara de sila ale pocaintei noastre, sa suferim si durerile cele fara de voie si de sila ce ne vin noua dinafara; caci cele de voie, fiind mai usoare, se binecuvīnteaza de cele fara de voie, care sīnt mai grele, dupa cum zice Sfīntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin rabdarea durerilor celor de voie si fara de voie, orice nevoitor se face desavīrsit. Dar, fara primirea si suferirea durerilor celor fara de voie ce vin asupra noastra, nici cele lucrate de voie nu vor dobīndi dumnezeiasca binecuvīntare” (Cuvīnt catre Xenia). [...]
            Sa lasam īntīlnirile unora cu altii si vorbirile īmpreuna, caci ele alunga de la noi pocainta, dupa Sfīntul Isaac, care zice: „Pocainta īmpreuna cu vorbirile este chip gaurit” (Cuvīntul 58). Sa iubim linistea si fuga de oameni, fiindca ele ajuta foarte mult la cīstigarea pocaintei, dupa cum zice acelasi Sfīnt Isaac: „De iubesti pocainta, iubeste si linistea. Si, daca cineva ar grai īmpotriva despre acestea, sa nu te certi cu el” (Cuvīntul 34). La acestea se adauga si porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain dupa ce a pacatuit, caci i-a zis: „Ai pacatuit! Taci!” (Facere 4:7) – adica: Cunoaste ce ai lucrat īntru tine si, dupa cunostinta dobīndita, pocaieste-te pentru cele ce ai pacatuit! Iar īn īnainte-cuvīntarea Cuvīntului pentru tacere si liniste al Sfīntului Isaac Sirul, tot asa se tīlcuieste, si se mai adauga: „Cel care nu a putut sa se linisteasca si nici sa se pocaiasca nu a putut cunoaste ce este pocainta.” Iar de nu putem sa ne linistim [mai mult], cel putin sa avem negresit unul sau doua ceasuri rīnduite pentru aceasta, mai ales seara. Si atunci, retragīndu-ne īntr-un loc deosebit si linistit si adīncindu-ne simtirile si mintea īn inima, sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre - atīt de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvīntul sau cu īnvoirea gīndurilor, cīt si de pacatele pe care le-am facut īn ziua aceea - si sa ne pocaim cu amar, cu īntristare si cu durerea inimii noastre, cerīnd iertare de la Dumnezeu. Pentru ca Duhul Sfīnt ne porunceste sa facem asa, dupa cum zice Proorocul David: „De cele ce ziceti īn inimile voastre, īn asternuturile voastre va caiti!” (Psalmul 4:4). Tot asa a zis si Īnsusi Hristos tainic īntru Duhul, slugii Sale, Sfīntului Simeon Noul Teolog: „Socoteste sa nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunatatile acestea pe care te-ai īnvrednicit a le dobīndi. Iar de vei si gresi cīndva, pentru aducerea aminte de smerenie, īngrijeste-te a nu lasa pocainta. Caci pocainta īmpreuna cu iubirea Mea de oameni, pierd si pacatele cele trecute, si cele de fata.” Sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem mīntuitoarea cugetare si aceasta lucrare dumnezeiasca. Caci zice Sfīntul Ioan Scararul: „Nu te amagi, lucratorule fara de minte, ca poti īnlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa īmplinesti datoria fata de Stapīnul” (Cuvīntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greseala nu fi nebagator de seama, macar de ar fi mai mica decīt boldul. Ci sīrguieste-te mai vīrtos catre īntoarcere prin pocainta. Pocainta este mīntuire, iar neīntelegerea ei este moarte” (Cu­vīnt pustnicesc pentru lepadarea de lume).
            Dar de ce sa graiesc multe? Dumnezeu, iubitii mei, nu ne va īnvinui si osīndi īn ziua mortii si a judecatii ca nu am teologhisit, sau ca nu am facut minuni, sau ca nu am ajuns mai īnainte vazatori. Nu! - ci fiindca nu ne-am pocait si nu ne-am īntristat de pacatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfīntul Ioan Scararul: „Nu vom fi īnvinuiti - o prieteni! - nu vom fi īnvinuiti, la iesirea sufletului, ca nu am facut minuni, nici ca nu am teologhisit, nici ca nu ne-am facut īnainte-vazatori. Ci vom da seama negresit lui Dumnezeu pentru ca n-am plīns necontenit” (Cuvīntul 7). Pentru aceasta noi, pacatosii, sīntem datori ca īn fiecare zi (ca sa nu zic īn fiecare ceas) sa ne cercetam pe noi īnsine de ne aflam īn pocainta cea adevarata. Si daca - sa zicem - īn ziua aceea am facut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, asa se cuvine sa ne aducem aminte de fapta cea buna a pocaintei si niciodata, niciodata sa n-­o uitam. Iar ziua īn care nu ne vom pocai si nu ne vom īntrista pentru pacatele noastre sa o socotim pierduta, cu toate ca poate am lucrat alte bunatati īn ea. De aceea zice Sfīntul Ioan: „Cel ce se pocaieste īntru adevar sa ia aminte de sine, iar ziua aceea īn care nu a plīns sa o socoteasca pierduta, desi poate a facut īn ea alte bunatati” (Cuvīntul 5).
            Pun sfīrsit si zic, cu Sfīntul Simeon Noul Teolog, ca este de neaparata trebuinta ca noi toti sa ne tamaduim de patimi si de ranile pacatelor si apoi sa pazim toate poruncile Domnului si sa lucram toata fapta buna. Si, desi nu vom ajunge sa īmplinim toate poruncile Domnului si toate faptele bune, cel putin este de neaparata nevoie sa ne aflam sanatosi, īntregi, din partea ranilor si neputintelor pacatelor, prin porunca si fapta buna a pocaintei. Si, de vom muri sanatosi, vindecati de patimi si de pacat prin pocainta, ne vom duce īn īmparatia cerurilor. Iar daca vom muri nevindecati, neputinciosi, urīti si nepocaiti, ne vom duce īn iad. Fiindca īmparatia cerurilor nu este pentru pacatosii cei bolnavi, care nu s-au pocait, ci este lacas si palat, care primeste pe cei ce s-au īndreptat prin pocainta, adica pe bine-cinstitorii cei vrednici si drepti. De aceea, cei pacatosi, ca si mine, sa strigam totdeauna catre Dumnezeu cu acele rugaciuni obstesti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau! Si pe noi ne primeste īntru pocainta si marturisire, ca un bun si iubitor de oameni!” Amin!

Sfīntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvīnt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim