Sfantul Nicodim Aghioritul - Cuvant pentru pocainta

Cuvînt în care se arata în ce primejdie se afla cei ce pacatuiesc cu nadejdea ca se vor pocai

            Multi sînt Crestinii care, dupa cum zice Sfînta Scriptura (la Iov 15:16), ,,beau pacatul ca apa”. Pentru ca fiecare dintre ei, mai înainte de a pacatui, cugeta si zice: Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai! Iar dupa ce au pacatuit, într-adevar unii se marturisesc, dar dupa marturisire nu se mai îngrijesc de pacat, ci zic: M-am marturisit, m-am pocait! [...]
            Deci se cade sa se minuneze oricine cum, cu acest gînd amagitor, vrajmasul îi ispiteste adeseori pe Crestini, îndemnîndu-i sa pacatuiasca si sa cada în toata faradelegea, adaugînd la pacatul cel dintîi si alte mii, cu aceasta mai înainte cugetare si nadejde, ca se vor marturisi si ca duhovnicii îi vor ierta, alergînd ca niste Îngeri ai pacii pentru a nu-i lasa pe Crestini sa cada în iad.
            Însa se cuvine sa ne minunam si mai mult cum de nu cunosc Crestinii o astfel de amagire atît de aratata a diavolului!? Si cum arata ei atîta nemultumire catre Dumnezeu, folosind marturisirea si pocainta ca pricini ale pacatelor lor, iar bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mîntuirea lor, ei le fac pricini ale caderii si pierzarii lor! Dar, dupa cum buruiana cea otravitoare, numita nepellon, îsi produce otrava sa cu roua cea dulce a cerului, la fel si ticalosii acestia îsi produc otrava si moartea lor cu Sîngele cel prea-dulce si mîntuitor al lui Iisus Hristos. Caci Sîngele acesta care slujeste la baia pocaintei si a marturisirii ca sa afunde pacatele lor, ei îl fac spre adaugarea si cresterea pacatelor lor. Vai! Si ce vatamare mai mare ca aceasta se poate afla? Si ce altceva este aceasta, decît numai ca noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastra, ci spre lauda si biruinta diavolului. Dupa cum se tînguieste de aceasta si dumnezeiescul Ambrozie, zicînd: „Doctoria noastra însusi diavolului se face lauda” (Cartea a 2-a pentru pocainta).

Ce pagube îsi pricinuiesc mîntuirii lor cei care pacatuiesc cu nadejdea ca se vor marturisi si se vor pocai?

            Dar cine poate oare arata îndeajuns pagubele pe care si le pricinuiesc lor cei ce pacatuiesc cu nadejdea ca se vor pocai? Eu cred ca multi Crestini se vor osîndi pentru aceasta nadejde desarta si amagitoare, care putin cîte putin îi duce în prapastia cea înfricosatoare a iadului. Si cu toate ca ei cred ca vapaia vesnica este pregatita pentru cei ce pacatuiesc si nu înceteaza de la pacat, ei sînt în pace si fara grija, fiindca socotesc tamaduirea pacatelor lor foarte usoara prin marturisire si printr-un canon usor pentru ele, cugetînd ca prin aceasta si-au împlinit toata datoria.
            Multe sînt pagubele unora ca acestora ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, fiindca ei cugeta ca toata pocainta lor ar sta numai într-o marturisire cu oarecare umilinta. Dar, din pricina acestei usuratice pocainte si a nadejdii celei mincinoase, cad, ticalosii, în multe patimi. Si, dupa ce cad o data, lasa apoi slobod frîul partii cuvîntatoare [al ratiunii] si al luarii aminte si alearga ca niste dobitoace necuvîntatoare pe calea pierzarii. De aceea, cine poate numara caderile lor? De cîte ori afla prilej la îndemîna, îndata cad în pacat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea, îndata cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rau, îndata cad în pacatul cu fapta. Dar sa cercetam si sa vedem cîte si care pot fi pagubele celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta.
            Prima paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta este numarul cel peste masura al pacatelor lor. Multora dintre acesti pacatosi, care considera ca usor li se vor ierta pacatele lor la marturisire, li se pare ca pot sa lucreze în fiecare zi zeci de pacate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fara paza si cu dezmierdarile cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalti, omorîndu-le sufletele. De aceea, dupa aceasta masura, socoteala pacatelor lor într-o luna va ajunge la sute de pacate si, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii pacate. Încît fiecare dintre acestia, într-un an, va lovi de zeci de mii de ori în portile iadului zicînd: Deschide, deschide! Si, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu sa deschida portile iadului unui astfel de pacatos si sa-l lase sa cada în acel adînc? Mai ales ca Însusi Dumnezeu ne înfricoseaza cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: „Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ti este tie..., caci cu rana vrajmasului te-am lovit pe tine, certare întarita asupra a toata nedreptatea ta; înmultitu-s-au pacatele tale” (Ieremia 30:11-13).
            Cumpaneste bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice ca nu te-ai doctorit, ci ca nu te-ai folosit din doctorie, caci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ti este tie”. Mai ales ca ai folosit multe doctorii, caci nu numai o data te-ai marturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, marturisirea, care trebuie sa otraveasca si sa omoare pacatele, a slujit la cresterea lor din pricina rautatilor tale. Caci tu zici în mintea ta: Daca pacatuiesc, îmi ajunge sa ma marturisesc. Si, daca am pacatuit o data, mai pot pacatui si alta data si înca o data; caci; de as face pacate putine sau multe, eu tot trebuie sa ma marturisesc si sa ma pocaiesc. Cu adevarat tu te-ai doctorit (marturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Caci singurul folos ce-l dobîndesti din atîtea marturisiri este ca adaugi pacat lînga pacat, la nesfîrsit, si nu cunosti ca aceasta multime a pacatelor tale te afunda în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic sa fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsa strasnica, fara milostivire, osîndindu-te ca pe un vrajmas al Lui, care greseste împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrajmasului te-am lovit pe tine..., înmultitu-s-au pacatele tale.” [...]
            A doua paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea pocaintei sta în covîrsitoarea felurime a pacatelor lor. Caci ei, cu judecata lor cea mincinoasa, zic: Ma voi marturisi! - si pacatuiesc fara nici o frica, fara nici o sfiala; se afunda în adîncurile si în tina cea mai necurata a pacatului; lucreaza fara de rusine relele pe care nici pagînii nu le lucreaza si se tavalesc în noroiul si în necuratiile în care nu se tavalesc nici dobitoacele cele necuvîntatoare. [...]
            A treia paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea pocaintei sta în nebagarea de seama, lauda, necainta si tagaduirea lor. Nebagarea de seama, întru cunostinta, fata de mîntuire si de toate poruncile lui Dumnezeu este pacat. Si, dupa cum zice Solomon: „Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul rautatilor nu baga în seama” (Pildele lui Solomon 18:3), asa si acestia, cînd ajung la cele mai de pe urma ale rautatii, li se orbeste mintea, li se împietreste inima si cu desavîrsire nu mai au grija de pacat. Iar unii dintre ei merg si mai departe, caci nu numai ca nu baga de seama, ci, aflîndu-se în pacatele lor, se veselesc si se lauda cu ele, ca si cu niste mari ispravi ale lor, dupa cum zice Solomon: „O, cei ce se veselesc de rele si se bucura de razvratirea cea rea!” (Pildele lui Solomon 2:14). Si Proorocul Isaia zice: „Si pacatul lor, ca al Sodomei l-au vestit si l-au aratat” (3:8). Si, aceia care ziceau: „Sa pacatuiesc acum si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”, ajungînd în adîncul rautatilor, nu mai voiesc nici sa se marturiseasca, nici sa se pocaiasca. Si, de s-ar întîmpla vreodata a voi, nu vor mai putea, caci obiceiul pacatului s-a facut deprindere la ei, si deprinderea s-a facut ca o fire si a învîrtosat ca o piatra inimile lor, facîndu-le nesimtitoare si neprimitoare de pocainta si de îndreptare. [...]

Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim