Despre pazirea mintii si a inimii. Mai mult trebuie a-si pazi cineva inima de gīndurile cele rele decīt simturile sale de patimile cele vatamatoare

            […] Inima este camara cea tainica si ascunsa a mintii si a sufletului – dupa cum am aratat mai la īnceput. Caci zice Sfīnta Singlitichia ca – precum corabia se scufunda din doua pricini: sau din afara de valurile marii, sau dinauntru pentru ca ia apa – tot asa si sufletul se vatama sau din afara, scufundīndu-se de lucrurile cele materiale; sau dinauntru, de gīndurile cele rele si de patimile aflate īn inima. De aceea, omul trebuie sa ia aminte ca sa-si pazeasca atīt simturile sale de dezmierdarile cele vatamatoare care li se īmpotrivesc, cīt si inima sa de gīndurile cele viclene si de patimi. „Dupa cum o corabie se scufunda uneori de īntreitele valuri, iar alteori din pricina ca ia apa, tot asa si noi: uneori pierim prin pacatele ce lucreaza īn afara, iar alteori ne prapadim prin gīndurile ce lucreaza īnauntru. Trebuie deci sa ne pazim si de navalirile cele din afara ale duhurilor, si de necuratiile cele dinlauntru ale gīndurilor. Dar totdeauna trebuie sa fim treji catre observarea gīndurilor.” Si, mai mult decīt atīt, inima trebuie pazita mai vīrtos de gīndurile cele rele si de patimi decīt simturile de patimile cele potrivnice si vatamatoare. Caci – asa cum de multe ori, daca nu se baga īn seama sonda, corabia se scufunda cu tot cu corabieri, fara vreo nadejde de scapare, īn vreme de liniste, si aceasta si din pricina somnului celui adīnc – tot asa si gīndurile cele rele, nefiind bagate īn seama, scufunda oamenii īn fapte rele si īn pierzare. De aceea si spune Sfīnta Singlitichia: „Trebuie sa facem mintea mai nevoitoare spre gīnduri, iar cel ce poate sa se mīntuiasca, cu multi ochi trebuie sa fie.” (din Viata ei). […]


Atunci cīnd mintea se afla īn inima, trebuie sa se roage

            Aflīndu-se īn inima, mintea ta sa nu stea sa priveasca, nemaifacīnd altceva, ci, aflīnd partea cea lucratoare prin cuvīntul cel launtric al inimii – cu care gīndim, judecam īn mintea noastra, sau deslusim si citim īn taina carti īntregi, fara a mai grai cu gura – sa n-o lase sa rosteasca altceva decīt aceasta scurta rugaciune care se numeste de un singur gīnd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”
            Dar nu ajunge numai aceasta, ci trebuie sa misti si puterea cea voitoare a sufletului tau, adica sa zici aceasta rugaciune cu toata vointa, puterea si dragostea ta. Si ca sa-ti spun mai limpede: Cuvīntul tau cel launtric sa ia aminte, atīt cu privirea lui cea gīndita, cīt si cu auzul sau cel gīndit, numai la cuvintele rugaciunii, si mai vīrtos la cele ce se īnteleg prin cuvinte, fara sa ia vreun chip, fara a-si īnchipui sau a gīndi ceva din cele simtite sau gīndite, dinlauntru sau din afara, chiar daca ar fi si bun. […]
            Asadar, te rog fierbinte: pe līnga cele sapte laude si rugaciuni pe care le faci īn fiecare zi dupa canoanele cele vechi ale Bisericii, sa te īndeletnicesti si cu aceasta rugaciune a inimii si a mintii, avīnd-o ca pe lucrare neīncetata si vesnica. Sa graiesti īn inima ta prea-dulcele, de lume doritul si cu totul rīvnitul nume al lui Iisus. Pe Iisus sa-L gīndesti īn mintea ta, pe Iisus sa-L doresti si sa-L iubesti cu vointa ta, catre Iisus sa-ti īntorci toate puterile sufletului tau si mila Lui sa o cersesti, cu zdrobire si cu smerenie. Si desi nu poti sa te īndeletnicesti īntotdeauna cu aceasta, din pricina grijilor si tulburarilor din lume, sa ai macar unul sau doua ceasuri rīnduite mai ales seara, si, retragīndu-te īntr-un loc linistit si īntunecos, īndeletniceste-te cu aceasta sfintita si duhovniceasca lucrare. Caci te īncredintez deplin: mult folos vei dobīndi din ea, iar roadele le vei secera coapte. […]
            Si – precum atunci cīnd vietatile, luīnd vreo suparare, alearga la lacasurile lor si scapa – tot asa si mintea, cīnd se va supara de razboiul gīndurilor rele sau de alta īntīmplare dinlauntru sau din afara, alearga la inima si – strigīnd: „Iisuse al meu, ajuta-mi! Iisuse al meu, mīntuieste-ma, scapa-ma!” – se slobozeste de ispita. „Cu numele lui Iisus bate-i pe razboinici!” – zice Ioan Scararul. Si iarasi: „Pomenirea numelui lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta, si atunci vei cunoaste folosul linistii” (FR 9, cuvīntul 27, cap. 25, p. 394). Dar si verhovnicul Petru a propovaduit, zicīnd: „Si īntru nimeni altul nu este mīntuirea [adica fara numai īn Hristos], caci nu este sub cer nici un alt nume, dat īntre oameni, īn care trebuie sa ne mīntuim noi” (Faptele Apostolilor 4:12).
            Si, de nu vei cīstiga ceva mai bun din aceasta, totusi ceva-ceva tot vei cīstiga, si anume cunostinta de pacate si de neputinta ta, si din acestea te vei smeri si te vei pocai īnaintea lui Dumnezeu. De aceea a zis Sfīntul Isaac: „Omul care a ajuns sa-si cunoasca masura neputintei lui a ajuns la desavīrsirea smereniei” (cuvīntul 73, op. cit., p. 365). Pentru ca, fara aceasta paza a mintii si a inimii, este cu neputinta a-si cunoaste cineva greseala din cuvinte sau din gīnduri, ci de multe ori pacatuieste cu pacate groase si nu simte. Prin urmare, nici nu se īntristeaza pentru ele si nici nu se pocaieste. Pentru aceea, bine a zis un Parinte ca cine īsi cerceteaza gīndurile sale cu de-amanuntul, acela pazeste si poruncile Facatorului sau: „Cel ce este cu dinadinsul cercetator ai gīndurilor sale este īntr-adevar si īndragitor ai poruncilor.” Zice īnca si Sfīntul Isaac: „Biruinta omului, si īnfrīngerea, si comoara, si sprijinirea lui si toate ale celui ce se nevoieste īsi au temeiul īn gīndul lui si se īnfaptuiesc printr-o mica īnvoire” (cuvīntul 54, FR 10, 1981. p. 271). Si alt Parinte a zis: „Un gīnd mīntuieste, si un altul pierde pe om.” Iar Ecclesiastul a zis: „Unul care greseste va pierde bunatate multa” (9:17). […]


A īnvata cineva pe cei din lume rugaciunea mintii nu este necuviincios, ci cuviincios

            […] Marele Apostol Pavel, ca si cum le-ar porunci tuturor Crestinilor, fara deosebire, le spune sa se roage neīncetat: „Rugati-va neīncetat!” (I Tesaloniceni 5:17). Iar aceasta porunca se poate īmplini mai ales prin rugaciunea cea din inima. Dupa Marele Vasile si dupa dumnezeiescul Gura de Aur, se poate face totdeauna si pretutindeni, fara a tine seama de ceea ce lucrezi. Iar īn alt loc, acelasi Pavel īi da ca o porunca lui Timotei, zicīndu-i sa-si aduca aminte de Iisus Hristos: „Adu-ti aminte de Iisus Hristos, Care a īnviat din morti!” (2 Timotei 2:8). Iar Sfīntul Grigorie Teologul zice: „Se cuvine a ne aduce aminte si a pomeni pe Dumnezeu mai des decīt se cade sa rasuflam. Si, de este cu putinta, sa spunem: Nimic altceva, ci numai aceasta trebuie sa o facem.” Si un alt oarecare Parinte zice ca Dumnezeu cere de la noi pomenirea Lui ca pe o datorie (caci si El pururi ne face bine, si viata ne da si rasuflare). Aceasta o zice si Fericitul Augustin īn Enhiridion [Kecagrarion], la capitolul 29.
            Si acel dumnezeiesc Grigorie Sinaitul nu numai pe monahii Sfīntului Munte i-a īnvatat aceasta lucrare, ci, īncepīnd din Sfīntul Munte, a mers īnvatīnd aceasta lucrare a rugaciunii pīna īn Valahia, adica pīna īn Tara Romāneasca. Īnca si stralucitul luminator al Tesalonicului, Grigorie, īndeamna pe toti Crestinii a se ruga gīndit īn inima [cu mintea īn inima], nu numai īn multe din cuvintele sale, ci si īntr-un cuvīnt īntreg pe care īl trimite catre filosofii Ioan si Teodor, aflati īn lume‚ īn care le descopera lor toate tainele sfintitei rugaciuni si ale trezviei.
            Dumnezeiescul Diadoh zice ca diavolul nu vrea ca oamenii sa stie si sa creada ca el se afla la inima si ca de acolo le da razboi, ci vrea ca ei sa socoteasca razboiul de la el ca venind din afara; si, din aceasta pricina, cei mai multi oameni, chiar si cei prea-cuvīntatori [rationali] si cu multa īnvatatura, cred ca gīndurile le vin nu dinauntru, de la inima, ci poate din cap sau din vreo alta parte din afara. Pentru ca nu cumva sa se afle aceasta de catre oameni, caci le vor da razboi cu pomenirea lui Iisus Hristos īn inima‚ duhurile cele rele petrec īmprejurul inimii, fapt pe care dracii nu voiesc sa-l creada oamenii niciodata. Stiind aceasta, oamenii cu dinadinsul sa se īnarmeze cu pomenirea lui Dumnezeu īmpotriva lor. […]

Sfīntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim