Ce este fireasca deosebire a mintii

            Fireasca si īnnascuta deosebire a mintii este ca aceasta sa se īndeletniceasca īntotdeauna, ca una ce este minte, cu gīndurile cele īnrudite cu ea: ca una ce este nematerialnica, cu cele nematerialnice; ca una ce este fara de moarte, cu cele nemuritoare; sa se īndeletniceasca, īntr-un cuvīnt, cu bunatatile cele adevarate, pe care sa le aiba ca hrana, crestere si, prin urmare, ca dulceata.


Ce este fireasca deosebire a trupului

            Dimpotriva, fireasca deosebire a trupului este a se pleca totdeauna, ca unul ce este trup, spre cele trupesti: ca unul ce este simtit, dupa cele simtite [care cad sub simturi]; ca unul ce este materialnic, spre cele materialnice; a se pleca, īntr-un cuvīnt, spre bunatatile cele mincinoase pe care le are ca hrana, crestere, viata si, drept urmare, ca dulceata. De aceea a zis dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: „Dulceata este īndoita īn firea omeneasca: una se lucreaza īn suflet prin nepatimire, iar cealalta se lucreaza īn trup prin patima. Pe care din cele doua o va alege vointa omului, aceea va avea stapīnire asupra celeilalte.”


Trupul este stapīnit de minte

            Desi trupul, ca unul ce este material [gros], se pleaca īn chip firesc catre dulceata celor simtite, el poate fi adus, ocīrmuit si purtat ca īntr-un frīu de catre minte, cīnd aceasta are ratiunea īntreaga. Dumnezeiescul Ioan Damaschin spune ca deosebirea īntre sufletul rational si cel nerational aceasta este: cel nerational se poarta si este stapīnit de trup si de simturi, iar cel rational stapīneste trupul si simturile. Caci asa s-a rīnduit de Dumnezeu: partea rationala sa o stapīneasca pe cea nerationala, iar cea mai buna s-o supuna voii sale pe cea mai rea. De aceea, cīnd partea nerationala pofteste, nu se porneste īndata la fapta si la dobīndirea poftei, ci este oprita de catre stapīnul ei, mintea. […]


Prin privirea zidirilor, mintea se suie la cunostinta si dragostea Ziditorului

            Ca sa te īncredintezi de aceasta, ridica-ti ochii la cer, si īndata, pe camasa ochilor (retina cea cu rost de mreaja) se iveste icoana cerului. Īndata ce aceasta izbeste retina, ea este luata īntr-o clipita de alergatorii cei iuti ai duhurilor, fugind īmpreuna cu o iuteala de nepovestit prin vene, la creier, unde este radacina tuturor venelor. Si, īndata ce icoana cerului ajunge acolo, numaidecīt mintea se trezeste si vede cerul.
            Pornind de la aceasta simtire, mintea socoteste cu puterea ei cea rationala marimea, frumusetea, lumina si celelalte īnsusiri ale cerului si se duce cu gīndul la īntelepciunea, mestesugul, puterea si frumusetea Celui ce le-a zidit. De aici, ea socoteste si spune asa: Daca cerul, care este faptura, este atīt de frumos si de luminos, cu cīt mai presus de acesta este Facatorul cerului? […] Suindu-se prin acest mestesug de la zidiri la Ziditor si de la Scripturi la Cel ce le-a grait, mintea spune tuturor puterilor si simturilor sale cuvīntul Proorocului Isaia: „Veniti sa ne suim īn muntele Domnului si īn casa Dumnezeului lui Iacov, si ne va spune noua calea Sa, si vom merge pe dīnsa” (Isaia 2:3). Aceasta este vointa cea din veci, si pricina si scopul pentru care – precum am spus – a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simturilor: „ca mintea sa se faca privitoare a zidirii celei simtite si tainuitoare a celei gīndite” – cum a zis Sfīntul Grigorie īn Cuvīntul la Pasti – si „ca sa vada īn zidiri pe Ziditorul precum vede soarele īn apa” – dupa cum filosofeaza Teodor al Ierusalimului: „Daca este īngaduita vreo lucrare a simturilor, pentru aceasta este īngaduita: ca din zidiri sa-L īntelegem pe Ziditor, vazīndu-L astfel īn ele asa cum vedem un soare īn apa. Deoarece chipurile care sīnt īn cele ce exista sīnt ale pricinei īncepatoare a tuturor lucrurilor”. Si – īn scurt fie spus – de aceea s-au facut simturile, ca mintea sa ajunga prin ele la hrana si dulceata ei cea gīndita, dupa cum si vietatile care se cheama purtatoare de casa – adica scoicile, broastele testoase si altele asemenea – ies afara pentru adunarea hranei celei cuvenite. „Aceasta este nevointa – spune Teodor al Ierusalimului: a lua aminte la noi īnsine ca pururea sa ne īndulcim, si sa ne īntindem dorirea catre cele gīndite ale mintii si niciodata sa nu fim furati de cele simtite, smulgīndu-ne pe furis catre acestea prin simturi, īncīt sa se minuneze acestea chiar de ele īnsele.”


Cei ce privesc la zidiri si citesc īn Scripturi, si nu se suie la cunostinta si dragostea de Dumnezeu, savīrsesc raul si sīnt afara de fire

            Cei ce privesc zidirea cea simtita si Scriptura, si nu se suie prin ele la cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, Care pe una a zidit-o, iar pe cealalta a grait-o, fac aceasta sau pentru slava cea lumeasca, sau pentru a se desfata īn frumusetile cele stricacioase ale zidirilor si ale Scripturilor, precum si pentru alte scopuri trupesti, sau ramīn numai la īntelegerea din parte a zidirilor si Scripturilor si mai departe se lenevesc a pasi, neīnaltīndu-se la Cuvīntul cel atot-fiitor si atot-cuprinzator al celor ce sīnt‚ Care este Īntelepciunea lui Dumnezeu, prin Care cele ce sīnt se cunosc si īntru Care sīnt toate cuvintele cele ce sīnt (Sfīntul Maxim). „Ca Dumnezeu – zice īnteleptul Solomon – a īntemeiat pamīntul cu īntelepciunea, iar cīnd a zidit cerul, si ea [Īntelepciunea] era cu Dīnsul si lucra līnga Dīnsul.” Iar Sfīntul Vasile cel Mare zice: „Sīnt unele ratiuni ale īntelepciunii, ale celei zidite mai īnainte de toate celelalte, care au ca īnsusire zidirea.” […]


Care este pricina cea smerita pentru care s-au facut simturile

            A doua pricina si scop pentru care s-au facut organele simturilor, este pentru ca si trupul, ca unul ce este material, sa poata sa dobīndeasca prin ele hrana, crestere si viata. […]


De ce mintea a fost robita de dezmierdarile simturilor

            Doua sīnt pricinile pentru care mintea a fost robita de dezmierdarile cele simtite: Prima si cea mai de seama pricina este aceasta: dupa calcarea poruncii de catre Adam, unealta lui, adica trupul, īsi la toata existenta si alcatuirea prin dezmierdarile cele simtite, īmpatimite si necuvīntatoare [nerationale]. Caci, prin dezmierdare ia fiinta, prin dezmierdare se zamisleste, creste si se desavīrseste īn pīntece pīna se naste. Proorocul David, aratīnd acest lucru, spune: „Ca, iata, īntru faradelegi m-am zamislit si īntru pacate m-a nascut maica mea” (Ps 50:6). Iar a doua pricina arata ca si dupa nastere se hraneste cu dezmierdarea. Īnca din primii ani ai copilariei, dar mai ales īn cele noua luni din pīntece, deoarece partea cea cuvīntatoare a omului nu este īnca desavīrsita, mintea nu se poate folosi de organele simturilor ca sa-si faca lucrarea sa si sa se īndulceasca astfel cu dezmierdarile cele gīndite. Doar trupul este cel care le lucreaza [aceste dezmierdari], nu numai pentru hrana lui cea de trebuinta, ci si pentru firea lui cea patimasa. Lucrul cel mai rau este īnsa faptul ca mintea īnsasi este atrasa de el la aceleasi dezmierdari si este robita de ele ca o nedesavīrsita si nepriceputa. […]
            O, cīt este de amara aceasta miscare a simturilor! Cīt de obositoare si de dureroasa este ea mai pe urma pentru mintea cea ticaloasa si vrednica de jale! Si aceasta deoarece, nefiind stapīnite de frīul partii cuvīntatoare [rationale], organele simturilor au gustat si s-au saturat ca niste nerationale si dobitocesti de dulceata celor simtite, trupesti si materiale. Si aceasta īn prelungirea celor cincisprezece ani ai vīrstei copilariei, īn timpul careia mintea este ca o adormita, fiind purtata [stapīnita] de simturi, deoarece organele nu sīnt īnca apte pentru a lucra ea prin ele. Dupa aceea, organele simturilor se vor obisnui sa lucreze īndulcirile cele dezmierdatoare ale trupului, pīna cīnd partea cea rationala se va desavīrsi. […]


Cum se slobozeste mintea de dulcetile cele simtite

            Dupa vīrsta copilariei si dupa desavīrsirea ratiunii, mintea va cunoaste de la sine sau va īnvata prin auz din Sfintele Scripturi si de la Sfintii Parinti ca alta este dulceata si rudenia cea fireasca ei. Si ce face? Avīnd ratiune, īntelepciune si din fire fiind iubitoare de frumusete, nu sufera sa vada organele simturilor īn asa masura robite trupului si īndulcitoarelor patimi, nu sufera sa fie robita si ea īmpreuna cu organele simturilor, nici sa iasa din vrednicia sa de īmparat, facīndu-se rob, nici a fi īnceputa, ea fiind īnceputul, sau ascultatoare si supusa, ea, care dupa fire este īnsasi temelia si stapīnitoarea. Nu rabda sa primeasca o paguba ca aceasta, care o va duce la pieire si la munca.
            Īn aceasta sta toata nevointa ei – precum zice īnteleptul si sfintitul Teodor cel mai īnainte pomenit – si tot prin aceasta se vede si se arata ca ea a fost zidita de Dumnezeu ca īmparat si stapīn al trupului. Ea trebuie sa se puna cu toata barbatia, vointa si īntelepciunea ei, ajutīndu-i si dumnezeiescul dar, spre a dezradacina din organele simturilor trupului acele obisnuinte de multi ani, cu anevoie de īnlaturat, care au fost īntiparite īn ele. Trebuie sa slobozeasca simturile din tirania amara a dulcetilor celor purtatoare de moarte pe care le-au patimit si apoi sa le supuna cu usurinta voii sale. „Multa nevointa va fi cīnd mintea va veni tīrziu spre cunostinta adevarului. Caci, daca sufletul nu ar fi fost robit īnca de ceva, tot lucrul ar fi fost ca el sa se pazeasca curat. Dar, daca el a fost legat cu legaturi mai tari decīt arama, adica cu patimile si cu amagirile catre lucrurile cele de aici, cu cīt mai mare este nevointa de a rupe legaturile acestea tari si a se libera de slujirea materiei si a cīstiga deprinderea cu cele bune?”
            Cīt despre liberarea simturilor si despre supunerea lor mintii, asculta cum si īn ce fel se face aceasta: un īmparat, atunci cīnd voieste sa supuna cu usurinta o cetate, mai īntīi opreste pīinea, apa si celelalte de trebuinta hranei oamenilor, facīndu-i astfel pe cetateni sa cedeze asediului. Acelasi mestesug īl foloseste si mintea cu organele simturilor: taie putin cīte putin de la fiecare organ al simturilor dulcetile lui trupesti obisnuite prin care se īndulceste, nelasīndu-le sa mai patrunda si aducīndu-le īn supunerea sa usor si īn scurta vreme.
            Cīt timp ea savīrseste aceasta curatire, ea nu ramīne fara lucrare. Nu, ci, luīnd putina odihna din partea celor trupesti, se īntoarce la fireasca sa hrana gīnditoare, care este citirea Sfintei Scripturi, cīstigarea faptelor bune, lucrarea poruncilor dumnezeiesti, sfintita rugaciune, ratiunile zidirii vazute si nevazute, precum si celelalte īntelegeri duhovnicesti si dumnezeiesti care se afla īn cartile Parintilor purtatori de Dumnezeu si mai ales īn ale celor ce se numesc trezvitori. Acestea sīnt: Filocalia, Everghetinosul, cartile Sfīntului Simeon Noul Teolog si altele. […]


Asa cum simturile au tras mintea la dulcetile simturilor, tot astfel mintea se sīrguieste a ridica simturile la dulcetile cele gīndite

            Dar nu numai atīt, ci mintea se lupta, pe cīt īi sta īn putinta, sa īntoarca simturile trupului catre ea, ca īmpreuna cu ea sa se īndulceasca si ele, cu potrivit chip, de dulceata ei cea gīnditoare, obisnuindu-se cu ea putin cīte putin, asa cum mintea a ajuns mai īnainte sa se īmpartaseasca prin simturi si sa se īndulceasca, īn chip potrivnic, de dulceata cea simtita trupeasca. Deci, īntr-un cuvīnt – de unde la īnceput trupul s-a sīrguit a face carne mintea si duhul, prin simturi si prin dulcetile simturilor – acum, dimpotriva, mintea se sīrguieste sa faca trupul duh si oarecum nematerial, prin dulceata celor nematerialnice si nevazute. Despre aceasta marturiseste īn multe locuri si Sfīntul Maxim Marturisitorul. De aceea a fost legat sufletul īmpreuna cu trupul – zice Grigorie cuvīntatorul de Dumnezeu – ca sa se faca lui ceea ce este Dumnezeu pentru el, adica pentru ca sa-l povatuiasca pe trup ca pe un copil si sa-l īmprieteneasca cu Dumnezeu. „Pricinile pentru care Dumnezeu a legat sufletul cu trupul sīnt doua: 1) ca, prin nevointa si lupta catre cele smerite, sa mostenim slava cea cereasca; 2) ca sa dezlege pe cel mai rau, cīte putin, de grosime, sa-l traga catre sine si sa-l puna sus. Ca, ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, aceea trebuie sa se faca si sufletul pentru trup, povatuind materia cea slujitoare, trupul, ca pe un copil, prin sine īmprietenind cu Dumnezeu pe cel īmpreuna-rob cu ea.” […]


Pentru ce pustnicii fug īn pustietati

            Filosofii si pustnicii adevarati au parasit cele lumesti, unde sīnt multe pricini care asupresc prin placeri, si au fugit īn pustie si īn pesteri, unde, neaflīnd pricinile placerilor cele simtite, au supus cu usurinta simturile, suindu-se īn scurt timp la dobīndirea cea prea-dulce a celor dumnezeiesti si gīndite.


Care este dulceata cea fireasca a mintii, si care este cea īmpotriva firii

            […] Ai cunoscut foarte bine si de la tine īnsuti, ca un īntelept, si din dumnezeiestile Scripturi, ca un iubitor de īnvatatura, ca adevarata dulceata a mintii este sa se īndeletniceasca īntotdeauna si sa se desfete cu frumusetile gīndite. („Caci cele gīndite sīnt hrana mintii” – dupa Sfīntul Maxim.) Aplecarea ei catre dulceata cea simtita trupeasca, materialnica, este īmpotriva firii ei obisnuite. Aceasta aplecare este silnica, īmpatimita, stricacioasa si cu totul straina de ea. „Caci, cīnd mintea este robita de simturi – zice filosoful meu de Dumnezeu purtator, Sfīntul Isaac – atunci ea manīnca hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele si ca fiarele.” Caci, dulceata gīndita este – dupa Sfīntul Calist – adevarata dulceata, pentru ca ea aduce bucurie si cīnd o dobīndim, si dupa dobīndirea ei. Iar dulceata cea simtita trupeasca nici n-ar trebui numita dulceata, acesta este un nume mincinos pentru ea, īntrucīt si cīnd o dobīndim, si dupa aceea, pricinuieste scīrba īn inima. Sfīntul Isaac spune despre cele doua dulceti: „Aceasta se numeste īntr-adevar dulceata, caci nu este īntinata de fire, ci se īnalta din ce īn ce mai sus prin lucrare si lasa īn inima bucurie si veselie si dupa ce omul s-a īndulcit de ea. Deci oricine doreste sa caute dulceata cea curata, fara de scīrba, īntelegatoare si duhovniceasca Caci ea este dulceata cea adevarata din inima.” Si, vorbind de cealalta, zice: „Este gresit a numi «dulceata» pe cea a trupului, si nu pe cea īntelegatoare si duhovniceasca. Caci ea aduce pe urma, dupa īndulcirea cu ea, amara cainta. Deci este aratat ca numele ei este o minciuna.”
            De aceea, si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur numeste dulcetile trupesti ca fiind calaii trupului si fiind chiar mai rele decīt calaii, zicīnd: „Dulcetile sīnt cumpliti calai ai trupului si sīnt mai cumplite chiar si decīt calaii, pentru ca īntind foarte tare legaturi nefacute de mīini” (omilie la īntīia mucenita Tecla). Si, ca sa adaug si eu o asemanare, spun ca dulceata se aseamana cu pila unsa cu untdelemn pe care, lingīnd-o, pisica linge totodata si sīngele limbii sale. Aceasta este musca īn miere care, dupa ce bea dulceata mierii, se prinde de aceasta si moare. Aceasta miere este īnselaciune, dulce la aratare, dar care, odata īnghitita, aduce moarte īn chinuiri. Īnteleptul Solomon a zis: „Nu te uita la muierea rea, ca miere pica din buzele muierii curve, care pīna la o vreme īndulceste gītlejul tau, iar mai pe urma mai amara decīt fierea o vei afla. (Proverbe 5:3,4). […]
            Marele Vasile spune ca, īntr-adevar, este un lucru necuviincios ca omul sa-si lase biruite simturile de cele materiale, iar mintea sa si-o opreasca de la lucrarea sa si de la cele gīndite: ,,Judec ca necuviincios lucru este a lasa simturile sa se umple la nesfīrsit de materiile lor, iar mintea a o opri de la lucrarea ei; caci, precum simturile cīstiga cele simtite, tot asa si mintea pe cele gīndite.” Pentru ca – asa cum aceste organe ale simturilor au fost prinse de catre dulcetile cele simtite ca si cu o undita, nu numai īn primii ani ai copilariei (dupa cum s-a dovedit prin toate cele spuse mai īnainte), ci si īn cei care au urmat – tot asa si mintea si tot neamul omenesc au fost prinse ca si cu undita de īnselaciunea acelorasi dulceti materiale. Si astfel ne-am lipsit si am prapadit – vai! – cu totii fericita si adevarata noastra dulceata. […]

Sfīntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim