Pentru paza īnchipuirii. Ce este īnchipuirea

            Deoarece pīna acum ti-am facut o reamintire a celor cinci organe din afara ale simturilor trupului, mi s-a parut ca trebuie sa-ti fac o aducere aminte īn cīteva cuvinte si despre organul cel launtric al simtirii sufletului: īnchipuirea. Ea este mai subtire decīt simtirea, dar mai groasa decīt mintea, si de aceea se numeste hotar īntre minte si simtire – dupa dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului. Aceasta este acea hīrtie a īmparatului mintii despre care am zis la īnceput, pe care se scrie; aceasta este scīndura cea lata peste care se picteaza; aceasta este ceara īn care se īncrusteaza. Dar ce se īncrusteaza? Iata: cīte am vazut cu ochii, cīte am auzit cu urechile, cīte am mirosit cu nasul, cīte am gustat cu gura si cīte le-am pipait. Caci zice īnteleptul Vrienie: „Dupa cum trupul are drept podoaba lucrurile, tot astfel si mintea are ca podoaba īntelegerea.” […]


Prin cīte puncte se deosebeste īnchipuirea de celelalte simturi

            1) Organele simturilor celor din afara lucreaza numai cīnd sīnt de fata lucrurile ce cad sub simturi. Īnchipuirea īnsa lucreaza īnsa chiar si atunci cīnd acestea lipsesc si omul se afla singur īncuiat īn casa sa sau departe īn pustie. Atunci ea īsi deschide cartea si īi arata acestuia imagini, sunete si celelalte.
            2) īnchipuirea fiind o pipaire subtire, cīnd cineva īsi va īnchipui vreo dezmierdare, ea porneste si organele cele din afara ale simturilor spre a dobīndi acea dezmierdare, silindu-le īntr-un anumit fel.
            3) Deoarece īnchipuirea este mai subtire decīt simtirea, dupa cum am spus mai sus, urmeaza ca este mai iute si cu miscarile. Astfel, īntr-o clipeala de ochi sau chiar mai repede, plasmuieste si da forma chipurilor celor patimase ale pacatului, īmpreunīndu-se cu dīnsele si īndemnīnd si inima a se īnvoi cu ele. De aceea, ea trebuie sa fie pazita cu mai multa sīrguinta. Caci zice Sfīntul Maxim: „Lupta cu amintirile e cu atīt mai anevoioasa, decīt lupta cu lucrurile īnsesi, cu cīt este mai usoara pacatuirea cu cugetul, decīt aceea cu fapta” (FR 2, Sfīntul Maxim Marturisitorul, cap. 63 al sutei īntīi a capetelor despre dragoste). Asemenea graieste si Marele Vasile, cīnd tīlcuieste acest loc de la Iov: „... ca nu cumva sa fi gīndit feciorii rele spre Dumnezeu” (Iov 1:5). El zice: „Dreptul se gīndea si se temea totodata la pacatul cel facut pe ascuns. Si aceasta o facea īndreptatit, caci noi, oamenii, usor cadem īn pacatele cele facute cu mintea. Faptele trupesti, pentru a se īndeplini, au nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de mai multe lucrari si īmpreuna-lucrari, īnsa miscarile mintii se lucreaza fara timp, se savīrsesc fara de osteneala, se formeaza fara vreo tīrguire si tot timpul prielnic īl au pentru aceasta.”
            4) īnchipuirea se mai deosebeste si prin altceva – dupa cum zice Grigorie al Tesalonicului. Toate īnchipuirile pe care le-a primit de la organele simturilor vrea sa le faca vazute. „Īnchipuirea, facīndu-si parte din simturi, nu simturile, ci chipurile lor – dupa cum am zis – le desparte grabnic de trupuri si de īnsusirile lor, facīndu-si-le sie-si pe toate vazute: si vorbele cele auzite, si cele gustate, si cele mirosite, si cele pipaite.” Si dau o pilda, asculta: „Marta”, „Sofia”. Acestea sīnt doua sunete simple ce au lovit timpanul urechilor tale, facīndu-se astfel auzite. Īnsa īnchipuirea nu se multumeste sa le auda ca pe niste sunete simple, ci numaidecīt plasmuieste chipurile Martei si Sofiei. De aici se pricinuieste multa tulburare si intra īn suflet patima dulcetii. Tot asa se īntīmpla si cīnd auzi: „īmparatia cerurilor”, „munca vesnica”, sau orice altceva ce nu ai mai vazut niciodata. Astfel, īncerci prin īnchipuire sa te īnstiintezi de acestea si sa ti le īnchipuiesti. Deci, putem trage īncheierea: dupa cum vederea vede lucrurile īn chip ipostatnic – dupa cum am vorbit īn capitolul despre vedere – tot asa si īnchipuirea, facīnd vazute cele ce i se īnchipuiesc, le ipostaziaza oarecum, punīndu-le de fata. De aceea Avva Isaac o numeste privire īn subtiratatea ipostasului nefiintei. De aceea ea pricinuieste mai cumplit razboiul si supararea. Si tot din aceasta pricina, acestea doua urmeaza uneia alteia. Adica, pe cīt cineva este mai īmpatimit īn a-si īnchipui un lucru ce nu este de fata, pe atīt de īmpatimit ramīne si cīnd este de fata acel lucru īn chip simtit.
            5) Spre deosebire de organele simturilor – care de multe ori sīnt unde sīnt si lucrurile, īnsa le lasa tot acolo, fara a le lua īn seama – īnchipuirea, daca cineva, de pilda, se īntoarce la casa sa, īi reaminteste atunci, zugravindu-i cele pe care simturile lui le-au vazut pe afara īn treacat, sau le-au auzit, sau le-au grait, ridicīnd astfel un razboi si o tulburare mai mare īn suflet.
            6) Īnchipuirea, cīnd va ajunge vreodata sa plasmuiasca chipul unei fete frumoase, pe care noi am vazut-o īn chip patimas, īsi va sterge foarte greu acest chip – dupa cum am zis īn capitolul pentru vedere. Caci zice purtatorul de Dumnezeu Maxim: „Lucrurile fata de care am simtit vreodata vreo patima ne fac sa le purtam dupa aceea īnchipuirile patimase” (FR 2, cap. 63 al sutei īntīi a capetelor despre dragoste, p. 70). Lucrul cel mai vrednic de rīs este acesta: de multe ori se īntīmpla sa vedem moarta acea fata si sa-i pipaim cu īnsesi mīinile noastre teasta ei cea moarta si oasele ei, dar, cu toate acestea, nebuna si necuvīntatoarea īnchipuire nu vrea sa si-o īnchipuie ca moarta, ci, tinīnd tare acel chip dintīi pe care si l-a īnsusit cīnd era vie, nu īnceteaza a ne supara pe noi adeseori, atīt treji, cīt si īn somn.
            7) Īnchipuirea nu plasmuieste numai pe cele ce sīnt, adica chipurile ce le poate lua de la simturi‚ ci, luīnd din ramasitete chipurilor pe care le are īnchipuite īn sine, plasmuieste si alte chipuri īn locul altora, prin adaugare sau schimbare. Si asa īnchipuie cele ce nu se afla nicaieri, atīt cīt sīntem treji, cīt si īn somn, prin vise. Ca scris este: „Pe multi i-au īnselat visurile si au cazut cei ce au nadajduit īntr-īnsele (Sirah 34:7).


Diavolul este ruda apropiata cu īnchipuirea

            Diavolul este ruda apropiata cu īnchipuirea, fiind mai apropiat de ea decīt de toate puterile sufletului. Pe ea o are mai la īndemīna si o foloseste ca unealta pentru a amagi pe oameni si pentru a-si lucra patimile si rautatile sale. Este foarte apropiat de dīnsa deoarece si el este minte, fiind zidit de Dumnezeu, la īnceput simplu si fara forma si īnchipuire, ca si ceilalti Īngeri dumnezeiesti. Īnchipuirea si forma le-a iubit mai pe urma. Si, īnchipuindu-si punerea scaunului sau mai presus de ceruri, si ca se poate face asemenea celui Preaīnalt, din Īnger luminos a devenit diavol īntunecat. De aceea Dionisie [Areopagitul], tīlcuitorul celor ascunse, a zis: „Ce este raul īn demoni? Mīnia nerationala, pofta fara minte, īnchipuirea avīntata” (Despre numirile dumnezeiesti, cap. 4, p. 155). Si dumnezeiescul Grigorie Sinaitul zice: „Fiind si ei odata Īngeri (dracii adica) si cazīnd din acea nematerialitate si subtiratate, au fiecare dintre ei grosime materialnica.” […]


La ce trebuie folosita īnchipuirea

            Dupa Sfīntul Calist, cel pomenit mai īnainte, este iertat a-ti folosi imaginatia īn urmatoarele scopuri: pentru umilinta, plīns, smerenia inimii, pentru a-ti īnchipui moartea, judecata ce va sa fie, muncile cele vesnice, pentru a cugeta si a privi la cele zidite, precurm si la Taina Īntruparii Domnului, pentru a-ti īnchipui minunile cele din zidirile vazute, pentru a cugeta la Nasterea Domnului, la Botezul, Rastignirea, Īngroparea, Īnvierea Lui si la celelalte – dupa cum am zis mai sus; sau pentru a da razboi prin īnchipuiri cuviincioase si curate īnchipuirilor celor necuvioase si spurcate prin care te ispiteste vrajmasul.
            Sa nu te īmpatimesti sau sa te īnfricosezi de urītele sau īnfricosatoarele chipuri ale īnchipuirii celei nebune si necuvīntatoare [nerationale], ci sa le defaimi ca pe un nimic! Caci sīnt jucarii fara de ipostas si mincinoase. Caci cine se va obisnui sa defaimeze īnchipuirea poate sa defaimeze si lucrurile pe care aceasta le aduce īn mintea lui – dupa cum zice de Dumnezeu purtatorul Maxim: „Cel ce a biruit asadar īnchipuirile patimase dispretuieste desigur si lucrurile ale caror īnchipuiri le purta” (FR 2, cap. 63 al sutei īntīi celei pentru dragoste, p. 70). […]


Care este caderea lui Adam

            Īn aceasta sta si foarte vestita cadere a stramosului nostru, vechiul Adam. Dupa parerea aproape tuturor dumnezeiestilor Parinti, noi am mostenit stramoseasca pornire spre simturi de la Adam, care a lasat hrana si dulceata celor gīndite si a cazut – vai! – īn dulceata trupeasca a celor simtite. Pentru aceasta a zis cel mai sus pomenit Teodor al Ierusalimului: „Adam a folosit rau simtirea, minunīndu-se de frumusetea cea materiala, parīndu-i-se frumos la vedere si bun la mīncare rodul, iar dupa ce a gustat din el, a lasat īndulcirea celor gīndite (vezi Facerea 3:6). Femeia a vazut ca lemnul este bun la mīncare, placut la vedere si ispititor pentru minte si, luīnd din rodul lui, a mīncat si i-a dat si barbatului sau, care a mīncat īmpreuna cu ea.” Lemnul [pomul] cunostintei binelui si raului este simtirea īmpatimita a zidirii vazute, dupa cum zice Sfīntul Maxim: „Lemnul cunoscator al binelui si al raului este zidirea cea vazuta, caci ea īmpartaseste īn chip firesc placerea si durerea.” Iar īn alta parte, acelasi zice: „Simtirea trupului este lemnul cunostintei binelui si raului. Caci īn ea se afla adevarata pornire nerationala, de care omul a luat porunca dumnezeiasca sa nu se atinga cu īncercarea prin fapta. Īnsa nu a pazit-o.”
            Acelasi lucru īl spune si Nichita Stithatul, precum si ceilalti Sfinti Parinti: simtirea, dupa ce va cunoaste cele din jur, va īncerca binele, adica placerea cea simtita materiala‚ īnsa va īncerca totodata si raul, care este īmpletit cu binele, adica durerea, sora placerii. De aceea, toate dulcetile cele simtite sīnt īn chip obisnuit numite „dureroase placeri”. De aceea zice Sfīntul Ioan Gura de Aur: „Ce este mai usor decīt a mīnca? Dar pe multi īi aud zicīnd ca a mīnca este osteneala” (omilia a 33-a la Epistola catre Evrei). Sfīntul Grigorie de Nyssa zice si el īmpreuna cu Sfintii Parinti pomeniti mai sus: „Rodul lemnului [pomului] oprit este amestecat cu amīndoua. Gustarea lui aduce la moarte prin rautatea otravurilor drese cu miere pe cei care se vor atinge de el. Caci, prin faptul ca īndulceste simturile, pare a fi bun, iar prin faptul ca strica pe cel ce-l atinge, ajunge cel mai mare dintre toate relele” (tom I, cap. 20). […]


Pricina venirii lui Hristos

            Pricina venirii Noului Adam, Iisus Hristos, a fost aceea de a ne scula din dragostea si īmpatimirea dupa cele simtite si a ne sui la dragostea si dobīndirea celor gīndite. Astfel, ne-a aratat īntoarcerea cea buna catre cele mai bune.

Sfīntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim