Pentru paza pipairii. Ce este pipairea si care este lucrarea ei

            Am ajuns si la cel din urma organ, cel de-al cincilea, care este cel al pipairii. Chiar daca lucreaza mai ales prin mīini, el cuprinde aproape tot trupul, astfel īncīt toate partile si madularele lui cele din afara si cele dinlauntru sīnt niste organe ale pipairii. Asadar, sa te pazesti cu multa grija de pipairile cele moi pe care le fac mīinile. Caci simtirea ce se naste din acest organ al simturilor este cea mai groasa, cea mai trupeasca si de aceea cea mai atītatoare spre pacat. Din aceasta pricina, si Grigorie, luminatorul Nyssei, īn tīlcuirea Cīntarii Cīntarilor, zice: „Rai de trandafiri este pipairea pentru acestea. Ea este organul cel robit si orb al simturilor, care a fost facut poate numai pentru orbi.” Si, daca lucrarile celorlalte organe ale simturilor sīnt iuti, prin aceasta se arata ca ele stau departe oarecum de fapta pacatului. Dar pipairea este cea mai apropiata de pacat. Este, ca si cum – ar zice cineva – īnceputul si buza, marginea faptei.


Despre hainele cele de mult pret

            Sub acest simt al pipairii intra si hainele cele moi. Te rog īnsa sa ma ierti aici ca īti aduc aminte mai cu īndrazneala. Zic asta pentru ca am auzit de la multi (daca nu este o veste gresita) ca iubesti foarte mult forma din afara a hainei. […]


De ce ne aduce aminte īmbracarea hainelor

            Īntīi – dupa dumnezeiescul Gura de Aur – īnsusi faptul acoperirii trupului cu haine este o vesnica aducere-aminte de izgonirea din rai si de pedeapsa pe care au luat-o dupa calcarea poruncii protoparintii nostri. Avem nevoie de haine si de acoperaminte moi, cei ce mai īnainte, īn rai, eram acoperiti de darul lui Dumnezeu si nu aveam deci trebuinta de haine. Caci protoparintii, fiind goi mai īnainte de neascultare si nerusinīndu-se, dupa cadere „au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperamīnturi īmprejurul trupului” (Facere 3:7). De aceea, care este pricina pentru care aceasta amintire a pedepsei ar trebui sa se faca cu haine stralucite si de mult pret? Deci īmbracamintea hainelor sa se faca noua vesnica aducere-aminte si īnvatatura despre caderea din bunatati si despre pedeapsa pe care neamul oamenilor a primit-o pentru neascultare. Deci sa ne spuna noua cei care īsi folosesc atīt de mult īnchipuirea – īncīt nici nu stiu de acea īmbracaminte din līna de oaie, ci se īmbraca cu haine de matase: De ce – spune-mi! – īti īmpodobesti trupul cu acestea si te bucuri de īmbracamintea cea de aici, neauzindu-l pe Pavel cum zice: „... avīnd hrana si īmbracaminte, cu acestea īndestulati sa fim!” (I Timotei 6:8)?


Care este folosul hainelor

            Īn al doilea rīnd, folosul hainelor este – dupa Marele Vasile – acela de a apara trupul: iarna, de frig; vara de caldura. El zice īn Cuvīntul catre tineri: „Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sanatoasa daca īmbraca o haina scumpa sau una ieftina, atīta vreme cīt si una si alta īl apara iarna de frig, si vara de caldura?” (P.S.B. 17, Omilia XXII catre tineri, p. 578). Iar daca ar fi de matase si de mult pret, aceasta este o desertaciune ce īsi are īnceputul sau dintr-o ascunsa īnchipuire, sau dintr-o pofta amagitoare a inimii, care la rīndul ei ajunge din nou la un scop ascuns. Cu alte cuvinte: este umbra si fum, praf risipit īn vazduh, basici umflate si sparte. Si – ca sa graiesc cu Solomon, care a īncercat mai mult decīt toti niste haine ca acestea de mult pret, laudīndu-le la īnceput, dar defaimīndu-le pe urma – zic: „Desertaciunea desertaciunilor!” (Ecclesiast 1:2) si „vointa a duhului”. Ce este aceasta „vointa a duhului”? Ne raspunde Grigorie Cuvīntatorul de Dumnezeu: „pornirea cea fara de socoteala a sufletului si tulburarea omului, el fiind osīndit la aceasta poate din pricina caderii celei vechi.” […]


Scumpetea hainelor este pricina multor rautati

            Pīna acum, am crezut ca scumpetea hainelor este doar o desertaciune, dar ma tem ca ea este hranitoarea slavei desarte, maica mīndriei, calea curviei si hotar al aproape tuturor patimilor. Am spus ca este hranitoare si maica a slavei desarte si a mīndriei deoarece sufletul are un obicei īnnascut: acela de a lua pe dinlauntru forma cea dinafara a trupului. Si, daca trupul – cum am spune – poarta haine smerite, īmpreuna cu el se smereste si sufletul. Iar daca trupul poarta haine cu slava desarta si cu mīndrie, se mareste si el īn desert cu acesta si se mīndreste – dupa Sfīntul Ioan Scararul – care scrie: „Sufletul se face asemenea lucrarilor din afara, si ia chipul celor ce le face si se īntipareste de ele” (FR 10, cuvīnt 25. p. 314). Am zis ca este si cale catre curvie, deoarece Marele Vasile zice: „A te īngriji de aranjatul parului si de haine mai mult decīt e de trebuinta este – dupa cuvīntul lui Diogene – sau o fapta de om necugetat, sau o fapta de om ticalos” (P. S. B. 17, Omilia XXII, Catre tineri, p. 578). Dar mai bine auzi lamurirea de la acelasi Vasile, care, pogorīndu-se mai jos la īntelegerea noastra, tīlcuieste cuvīntul de mai sus, spunīnd: „A cauta sa fii īmbracat stralucit, socot ca este tot atīt de rusinos ca si a trai īn desfrīu sau a strica altora casele” (idem). Si – daca dumnezeiescul Pavel le opreste pe femei, care sīnt īn chip firesc niste fiinte iubitoare de podoaba si īmpodobire, de la īmbracamintea cea de mult pret, zicīnd: „Asisderea si femeile, cu podoaba de cinste, cu sfiala si cu īntreaga īntelepciune sa se īmpodobeasca pe sine; nu cu īmpletiturile parului, sau cu aur, sau cu margaritaruri, sau cu haine scumpe (I Timotei 2:9), iar verhovnicul Petru a oprit si el acest lucru de la femei, zicīnd: „... a caror podoaba sa fie nu cea din afara: a īmpletirii parului si a īnfasurarii aurului, sau a īmbracamintei hainelor (I Petru 3:3) – atunci poti pricepe cu cīt mai mult cei doi Apostoli au oprit acest lucru de la barbati. […]
            Caci zice Marele Vasile: „Tot ceea ce se ia nu din nevoie, ci pentru īmpodobire, se socoteste falire” (P. S. B. 18, Regulile mici, īntrebarea 49, p. 337). De aceea, nimeni sa nu se īmbrace īn haine tesute din matasuri scumpe si nici sa puna alte adaosuri colorate si īmpletite, caci am auzit prin limba cea graitoare de Dumnezeu ca „cei ce poarta haine moi īn casele īmparatilor sīnt” (Matei 11:8). Si, iarasi, zice Marele Vasile: „Ai vazut pe cineva cugetīnd īnalt fiind īnconjurat cu haina cu flori, si cu torturi de matase īmbracat si avīnd si slujitori? Defaima-l!” Si Ioan cel cu limba de aur zice, īn omilia a 11-a la Epistola catre Timotei: „Vezi vreun om purtīnd haine de matase? Sa rīzi de el!” Iar dumnezeiescul Isidor Pelusiotul, tīlcuind ce īnsemna haina cea tesuta de sus a Domnului, zice: „Cine nu stie simplitatea acelei haine pe care o folosesc saracii din Galileea? La ei, aceasta haina este cea mai iubita si se face cu un oarecare mestesug, ca pieptarele, tesīndu-se la razboi. Deci de vrei acestea, urmeaza hainei cele simple a lui Hristos. Caci gingasia apartine molesirii celei de aici de pe pamīnt, iar nu luminii celei de sus.” (Epistola 94 catre Caton Monahul). Iar Sfintii Prooroci ai lui Dumnezeu ce haine foloseau? Cu adevarat simple, smerite si sarace. Auzi ce zice despre ei Clement, cel ce a scris Stromatele: „Ilie folosea ca īmbracaminte cojocul si īsi strīngea mijlocul cu brīu facut din par. Iar alt Prooroc, Isaia, era gol si descult. De multe ori se īnfasura si cu sac, care era o īmbracaminte de smerita-cugetare. Iar daca īl chemi si pe Ieremia, acesta avea numai centura de in. Si – dupa cum trupurile cele bine hranite, dezgolindu-se, arata mai limpede floarea vīrstei – tot asa si frumusetea naravurilor, atunci cīnd nu este īntunecata de bīrfiri, fara ca binele sa fi fost īncercat mai īnainte, mare cuviinta arata.” Iar daca Sinodul local din Gangra anatemizeaza īn canonul 12 pe cei care prihanesc pe cei ce poarta haine de matase, tot acelasi sobor, īn canonul 21, zice: „Laudam simplitatea si cumpatul īn īmbracaminte, iar de la nazuintele spre moliciune si stralucire īn īmbracaminte ne īntoarcem.” […]


Se cuvine a lepada asternuturile cele moi. Ce rele pricinuiesc ele

            Tot la simtul acesta al pipairii intra si paturile cele moi, mindirele cele īndoite si umplute cu pene – ca sa folosesc un cuvīnt turcesc – saltelele cele moi pe care se cuvine sa le lepezi de la tine, ca pe unele ce sīnt pricini de vatamare sufleteasca tuturor: si batrīnilor, dar mai ales noua, tinerilor. Caci ele īnmoaie trupul, īl scufunda īntr-un ocean de somn, īl īnfierbīnta peste masura, pricinuindu-i din aceasta focurile poftei. De aceea a zis Proorocul Amos: „Vai celor ce dorm pe paturi de fildes” (Amos 6:1-4). Iar oarecare batrīn – fiind īntrebat de un frate ce sa faca, pentru ca este razboit de patima curviei – i-a raspuns sa se pazeasca de multa mīncare, de grairea de rau si de alte fapte care zadarasc o asemenea patima. Dar fratele, toate acestea pazindu-le, nu a aflat nici o vindecare patimii, ci, mergīnd adeseori la batrīnul, īl obosea. Atunci, sculīndu-se acel avva bun, si venind la chilia fratelui si vazīnd patul cel gros unde dormea, a zis: „O, iata! Aceasta este pricina razboiului tau, frate!” (din Pateric). […]

Sfīntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim