Sfantul Nicodim Aghioritul - Despre dulcetile duhovnicesti

Care sînt dulcetile cele duhovnicesti si care ale mintii

            Ti-ai pazit simturile tale cele din afara ca sa nu-si dobîndeasca dulcetile cele simtite. Ti-ai pazit simtirea cea din afara a nalucirii [închipuirii] ca sa nu-si închipuiasca chipurile cele patimase. Si ti-ai pazit mintea si inima ta de patimi si de gîndurile cele patimase. Sa asculti acum care sînt dulcetile duhovnicesti si care ale mintii, pentru care am zis la început. […]

Întîiul loc al dulcetilor celor duhovnicesti este lucrarea tuturor poruncilor dumnezeiesti

            Lucreaza deci întîi […] poruncile Domnului nostru, care se cuprind în Decalog si în dumnezeiasca Evanghelie. Lucreaza-le pe toate simplu, fara vreo deosebire oarecare. „Mergînd – zice Domnul – învatati toate neamurile!” (Matei 28:19), adica povatuindu-i pe dînsii nu sa le pazeasca pe unele (dupa cum tîlcuieste marele Vasile în predoslovia Regulilor mari), iar de celelalte sa nu se îngrijeasca, ci sa pazeasca „toate cîte v-am poruncit voua”. Caci – dupa acelasi Vasile – daca nu ar fi fost folositoare la mîntuirea noastra toate poruncile Domnului, nu s-ar fi poruncit pazirea lor. De nu ar fi fost nevoie de toate în vederea mîntuirii, nici nu s-ar fi scris toate poruncile si nici nu s-ar fi poruncit ca fiind de trebuinta pazirea tuturor. Lucreaza nu numai toate poruncile Domnului, ci si pe toate celelalte, nu pentru lauda omeneasca, sau pentru slava sau pentru vreun alt sfîrsit lumesc, ci doar pentru ascultarea catre Dumnezeu si pentru placerea si dragostea catre Cel ce a poruncit poruncile, ca sa nu-ti pierzi plata ostenelii si a lucrarii tale. Ca, pentru cei care lucreaza poruncile spre a fi vazuti de oameni, Domnul a zis ca „îsi iau plata lor” (Matei 6:2).

Ce este voia lui Dumnezeu cea buna, bine-placuta si desavîrsita

            Împlineste cît îti este cu putinta voia Domnului cea buna, si bineplacuta si desavîrsita – dupa cuvîntul Apostolului. Voia cea buna a Domnului este a face cu simplitate binele, printr-un lucru, sau cuvînt sau cu mintea. Voia Lui cea bineplacuta este a face binele nu pentru alt scop, ci numai pentru Dumnezeu. Voia Lui cea desavîrsita este a face binele cu toata osîrdia, puterea si dragostea ta – dupa cum tîlcuiesc aceasta Marele Vasile si sfintitul Teofilact, zicînd: „Deci, întîi se cuvine sa cercetam care este voia cea buna a lui Dumnezeu. Apoi, cînd vom cunoaste ca este buna, sa cercetam daca aceasta [voie] buna este si placuta lui Dumnezeu. Pentru ca poate fi ceva care, prin însasi ratiunea sa, este si voia lui Dumnezeu si este si bun. Cînd se face însa de catre o persoana neîndreptatita [pentru asemenea lucru] si la vreme nepotrivita, [lucrul] nu este deloc bineplacut lui Dumnezeu. Si iarasi, cînd ar fi ceva si voia lui Dumnezeu, si ar fi si bun si ar fi si placut, nici asa nu se cuvine a fi fara de grija, ci sa se trudeasca si sa aiba grija ca acest lucru sa fie desavîrsit si fara nici o lipsa, uneori dupa masura lucrului ce se face, daca se face dupa porunca, iar alteori dupa puterea celui care-l face” (P. S. B. 18, Reguli mici, p. 440). […]

Cel ce pazeste poruncile se aseamana cu Dumnezeu si se uneste cu El

            Oricine lucreaza cu osîrdie, cu dragoste si sfintenie poruncile Lui cele de viata facatoare si îndumnezeitoare cîstiga nu numai neosîndita stiinta, ci se aseamana lui Dumnezeu Însusi, Care a dat poruncile, si se uneste cu Dînsul. Aceasta o adevereste si pasarea cerului, Dionisie Areopagitul, cel întocmai cu Apostolii, zicînd: „Asemanarea si unirea noastra cu Dumnezeu o putem ajunge numai prin iubirea prea-cinstitelor porunci si prin sfintele lor împliniri” (Despre Ierarhia Bisericeasca, op. cit., cap. 11, p. 73). De cîta dulceata, de cîta bucurie si de cîta veselie este pricinuitoare aceasta, adica a se face cineva asemenea lui Dumnezeu si a fi unit cu El!

Cel ce nu pazeste toate poruncile cîstiga osîndita stiinta

            Dimpotriva, osîndita si rusinata stiinta cîstiga cineva de va calca o singura porunca a Stapînului, caci se face vinovat si de toate celelalte porunci, dupa dumnezeiescul Iacov: „Pentru ca, cine va pazi toata Legea, dar va gresi într-o singura porunca, facutu-s-a tuturor vinovat” (Iacov 2:10). Dar de ce tuturor? Pentru ca – zice Marele Vasile – toate poruncile se tin una de alta dupa scopul cel sanatos al cuvîntului; iar prin dezlegarea uneia, si celelalte se dezleaga, de nevoie.

Stiinta cea osîndita este chinul chinurilor

            Iar daca cineva are stiinta prihanita si rusinata, care îl mustra pe el, aceasta este, cu adevarat, chinul chinurilor si întristarea întristarilor. Pentru aceasta a zis si Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nimic nu-l îngreuiaza asa pe suflet, tragîndu-l în jos, ca stiinta pacatului.” Iar David: „Întru mustrari, pentru faradelege, ai pedepsit pe om si ai subtiat ca un paianjen sufletul lui” (Psalm 38:15). Si zice si Gura de Aur, pentru cei ce sînt mustrati de constiinta, ca: „Unul ca acesta are o furtuna necurmata în suflet si valuri unele peste altele, nici somnul nefiindu-i dulce. Si fiind plin de frica si de temeri, nici hrana nemaiavîndu-si dulceata, pe unul ca acesta nici vorba prietenilor nu-l va putea întoarce si izbavi de nevointa ce îi sta deasupra.” Si iarasi: „Cel ce vietuieste în rautate se munceste mai înainte de gheena, fiind împuns de constiinta” (omilia a XX-a la Nastere). […]

Al doilea loc al dulcetilor celor duhovnicesti este cîstigarea tuturor faptelor bune

            […] „Bunurile celelalte – zice Vasile, aratatorul de cele ceresti – nu apartin mai mult celor care le au decît celor care întîmplator le dobîndesc pe urma, pentru ca se muta cînd ici, cînd colo, ca la jocul cu zarul. Singurul bun care nu se pierde este fapta buna: ramîne atît celui în viata, cît si celui caruia i s-a sfîrsit viata” (P. S. B. 17, Cuvînt catre tineri, p. 571). Asadar, sîrguieste-te a-ti cîstiga faptele cele bune, pe toate – nu numai pe unele, iar pe altele nu – deoarece una sau doua fapte bune nu sînt de ajuns pentru mîntuire, ci toate, dupa cum zice cel cu graiul de aur: „Precum avem cinci simturi, si pe toate se cade a le folosi spre folos, tot asa se cade a folosi toate faptele cele bune” (cuvîntul 4 la Epistola catre Efeseni). Daca cineva ar avea întreaga întelepciune, însa ar fi nemilostiv; sau ar fi milostiv, dar lacom; sau s-ar îndeparta de toate cele ce nu sînt ale lui, însa pe ale sale nu le-ar da cu împartasire, toate se fac în zadar. O fapta buna nu este de-ajuns pentru a ne face sa avem îndrazneala înaintea divanului lui Hristos, ci avem nevoie de multe si felurite fapte bune, de toate, si aceasta o marturiseste înca si Cuviosul Marcu: „Nici una dintre faptele cele bune, singura fiind, nu ne deschide noua usa cea fireasca, daca nu se agata una dupa alta.” Deci, de vei cîstiga toate faptele bune, se va bucura sufletul tau si se va îndulci mintea ta cu astfel de cîstig. Caci cel care are faptele cele bune este urmator lui Dumnezeu si se suie la asemanarea cu Dumnezeu. […]

Ce bunatati pricinuieste nerautatea

            La fel si nerautatea: nu numai ca pricinuieste aratarea si salasluirea în suflet a lui Dumnezeu – dupa cum a zis marele Ioan Scararul: „Cei de astazi s-au înrait cumplit si toti s-au umplut de închipuirea de sine si de fatarnicie. Poate ca arata osteneli trupesti asemanatoare parintilor nostri celor de demult, dar de darurile lor nu se învrednicesc, desi socotesc ca firea nu avea altadata atîta nevoie de daruri ca acum. Si pe drept cuvînt ni s-a întîmplat aceasta. Ca nu în osteneli, ci în simplitate si smerenie se arata Dumnezeu” (FR 9, cuvîntul 26, cap. 32, p. 329) – ci si bucurie negraita în suflet. Si cu adevarat vedem aceasta uitîndu-ne la copiii cei simpli si fara de rautate, care au întotdeauna o bucurie datorata numai simplitatii celei pline de dar si nerautatii lor. Iar dupa ce se fac mari si vicleni, îi vedem ca-si pierd bucuria, deoarece pierd de îndata si nerautatea.

Ce bunatati pricinuiesc facerile de bine

            […] Ce cuvînt va putea înfatisa bucuria pe care o vei primi în sufletul tau daca vei iubi întreaga-întelepciune, adica fecioria, curatia si îndelunga-rabdare? Daca vei iubi pocainta, prin care poti sa împlinesti lipsurile pe care le vei avea la celelalte fapte bune si prin care poti sa milostivesti pe Sfîntul Dumnezeu din pricina greselilor savîrsite în toata ziua cu cuvîntul, cu lucrul si cu gîndul‚ cercetîndu-ti constiinta ta în fiecare seara si facînd acea socoteala: Pe unde am trecut, ce am grait, ce lucru bun n-am savîrsit? – pe care si David a poruncit a o face: „De cele ce ziceti în inimile voastre, în asternuturile voastre va umiliti” (Psalm 4:4)? Si – în scurt fie spus – nespusa va fi bucuria ta, de vei iubi cealalta ceata si neamul cel de aur al faptelor bune si mai ales rugaciunea mintii si a inimii – despre care am zis mai înainte – precum si pomenirea cea necontenita a prea-dulcelui nume al datatorului de bucurie, prea-veselitorului si de lumina datatorului Iisus. […]

Se cade a se cîstiga faptele bune dupa rînduiala si una cîte una

            Marele Vasile scrie în epistola catre Filon ca se cuvine a cîstiga dupa rînduiala faptele cele bune, adica una cîte una, si nu toate odata. La fel zice si dumnezeiescul Gura de Aur: „Sa îndragim noi faptele cele bune, asa cum lucratorii pamîntului fac cu lucrarea pamîntului. În aceasta luna, sa rabdam ocarile, dosadirile si ponegririle nedrepte. În luna cealalta, sa ne pedepsim pe noi însine cu nepomenirea de rau. În alta, alta fapta buna. Iar cînd ne vom deprinde cu vreo fapta buna, spre alta sa venim.” Faptele bune trebuie cîstigate dupa rînduiala, adica una dupa alta, nu toate împreuna‚ pentru a nu ajunge grele si anevoioase, ci lesnicioase si usoare. Caci asa zice Sfîntul Isaac: „Faptele bune urmeaza una dupa alta, ca sa nu fie cartea faptelor bune neplacuta si grea. Si, pentru ca se dobîndesc pe rînd, asa se fac placute” (FR 10, cuvîntul 46, p. 239). Se cade a cîstiga faptele cele bune dupa o anumita rînduiala, nu numai pentru ca asa se cîstiga mai usor, ci si pentru folos si nevatamare din partea lor. Ca zice acelasi dumnezeiesc Isaac: „Fiecare fapta buna este pricina celei de-a doua. Deci, daca vei lasa pe maica ce naste faptele bune si te vei duce sa le cauti pe fiice mai înainte de a cîstiga pe maica lor, acelea vor fi ca niste vipere pentru suflet. Iar de nu le vei izgoni de la tine, degrab vei muri.” De pilda, daca cineva cauta sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, care este cea mai înalta fapta buna, mai înainte de a cîstiga frica de Dumnezeu, care este fapta buna de mai jos ce naste dragostea lui Dumnezeu‚ mult se vatama. La fel de mult se vatama daca el cauta vederea lui Dumnezeu mai înainte de faptuire, sau dumnezeiestile daruri mai înainte de lucrarea poruncilor. De aceea a zis Grigorie cuvîntatorul de Dumnezeu: „Nu se cuvine sa încetam frica si sa începem de-a dreptul de la privire [a lui Dumnezeu], deoarece privirea este neînfrînta si poate sa împinga în prapastie. Ci se cuvine sa ne învatam întîi cu frica si, curatindu-ne si subtiindu-ne – ca sa spun asa – sa ne ridicam la înaltime!”

Care este casa cea de gînd a sufletului ce se face din faptele bune

            Fiindca se cuvine – precum am zis – sa cîstigam faptele bune dupa rînduiala, rînduiala pe care ne-o predaniseste noua Cuviosul Petru, ce se numeste si Damaschin, si fiindca faptele bune puse în aceasta rînduiala zidesc casa cea de gînd a sufletului, cred ca vei avea o frumoasa priveliste daca vom adauga aici cum se face casa. Dupa cum, pentru a construi casa cea simtita, materiala, avem nevoie de: 1) pamînt vîrtos; 2) temelie; 3) pietre; 4) lut; 5) pereti; 6) acoperis si 7) zidar, casa cea gîndita are trebuinta de:
1) În loc de pamînt vîrtos, trebuie sa aiba cineva rabdare desavîrsita în ispite, de oriunde i-ar veni acestea: fie de la oameni, fie de la draci, fie de la firea cea stricata – dupa cum spune Marele Vasile.
2) În loc de temelie, trebuie sa aiba credinta cea statornica si adevarata. Si numesc credinta nu numai pe aceea pe care o avem în Sfînta Treime si în Iconomia cea în trup [Întruparea lui Iisus Hristos], ci si pe cea din launtru, prin care credem ca toate pe care le-a zis Dumnezeu sînt adevarate, adica atît fagaduintele si juramintele bunatatilor, cît si îngrozirea muncilor – dupa cum zice Sfîntul Simeon Noul Teolog.
3) În loc de pietre, casa aceasta are trebuinta de faptele bune cele de multe feluri – despre care am vorbit si mai sus.
4) În loc de lut, are trebuinta de smerenie. Ca, precum pietrele se lipesc cu lut, tot astfel cu smerenia se lipesc si se tin împreuna toate faptele bune.
5) În loc de patru pereti, are trebuinta de cele patru fapte bune de capetenie: de pricepere, care învata pe cineva ce sa faca si ce sa nu faca; de întreaga întelepciune, care-i înfrîneaza partea poftitoare; de barbatie, care-i ascute partea cea mînioasa numai asupra diavolului si a pacatului; de dreptate, care da fiecarei parti a sufletului cele ce i se cuvin – dupa cum zice dumnezeiescul Maxim: „Da fiecarei parti a ta, atît sufletesti cît si trupesti, cele ce i se cuvin, dupa vrednicie: partii celei cuvîntatoare a sufletului, da-i priviri duhovnicesti si rugaciune; celei mînioase, dragostea duhovniceasca cea potrivnica urîciunii; celei poftitoare, întreaga întelepciune si înfrînare; iar celei trupesti, doar hainele si acoperamintele cele de nevoie.
6) Acoperisul casei acesteia este dragostea cea desavîrsita catre Dumnezeu si catre aproapele, sfîrsitul si capul tuturor faptelor bune.
7) Iar zidarul este dreapta socotinta si întelepciunea, dupa cum este scris: „Cu întelepciune se zideste casa, si cu pricepere se ispraveste” (Solomon 24:3). Dar zidar este mai ales Domnul nostru Iisus Hristos, fara de Care nu putem face nimic, dupa cum este scris: „De n-ar zidi Domnul casa, în desert s-ar osteni cei ce zidesc” (Psalm 126:1). Si mai luminat spune Sfîntul Teodor Studitul, la Antifoane: „De nu va zidi Domnul casa faptelor bune, în zadar ne ostenim!” […]

Casa cea gîndita a sufletului trebuie sa aiba si portar

            Ia aminte sa ai si un portar care sa pazeasca aceasta casa, însa nu vreo femeie – adica simtirea cea smerita, sau întelegerea cea neputincioasa – dupa cum avea Ievoste, si pentru aceasta a fost omorît, ci gîndul cel viteaz si grijuliu, dupa cum filosofeaza dumnezeiescul Nil: „Si aceasta este strajuirea mintii si a inimii cea cu luare-aminte, despre care ti-am spus mai înainte. Caci, de va intra în casa vreun vrajmas, adica vreo rautate sau patima, împaratul se mînie si se departeaza, si acest lucru sa dea Dumnezeu sa nu se întîmple la tine.”

Al treilea loc al dumnezeiestilor dulceti este dumnezeiasca Scriptura, pentru ca în ea se afla adevarul desavîrsit precum si o dulceata desavîrsita

            Al treilea loc al dulcetilor dumnezeiesti sînt cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, caci în ele se afla un adevar desavîrsit, din care mintea se lumineaza si straluceste. […] „Începatura cuvintelor Tale este adevarul” (Psalm 118:160). Si pentru ca în Scripturi se salasluieste o desavîrsita dulceata si dar, care, lucrînd si atragînd ca un magnet, atrage inimile cititorilor spre unire si smerenie. Si nu este aici nimic de mirare, deoarece cuvintele Scripturilor sînt cuvintele lui Dumnezeu, ale Sfîntului Duh, si astfel a zice, ale însusi adevarului si darului. „Acestea – zice – graieste Domnul. Si s-a facut cuvîntul Domnului! Si Duhul Domnului a grait în mine!” De aceea zice si dumnezeiescul Gura de Aur: „Citirea Scripturilor este deschidere a cerurilor, iar gurile Proorocilor sînt gura a lui Dumnezeu.” Si aceasta, fara a mai zice ca aceste cuvinte mai sînt: înaltimea cuvîntarii de Dumnezeu, adîncul Iconomiei, latimea folosului si lungimea întelepciunii si a cunostintei. Acestea se cuprind fiecare în parte în Scripturi, si din ele iese un izvor de dulceata pentru minte si inima.

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim