Când ni-i bolnav trupul, facem totul si ne zbatem ca sa scapam de suferinte; dar când ni-i bolnav sufletul, amânam si nu ne sinchisim. De aceea nu scapam nici de bolile trupesti, pentru ca pentru noi sunt fara importanta cele necesare, iar cele fara importanta, necesare. Lasam izvorul pacatelor si curatim râurile. Ca pricina bolilor trupesti este pacatul cuibarit în suflet a aratat-o slabanogul de treizeci si opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperis (Lc. 5: 18-25), iar înainte de toti Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevarul acesta gasesti câte vrei si unde vrei. Sa secam, dar, izvorul pacatelor si vom opri toate pâraiele bolilor trupesti. Nu vei pune capat numai bolilor, ci si pacatului; si pacatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul.
            Sa ne ducem, dar, la Hristos si acum; sa-L rugam sa ne întareasca slabanogitul nostru suflet; si, lasând la o parte toate cele trupesti, sa-I vorbim numai de cele duhovnicesti. Iar daca le vrei neaparat si pe cele trupesti, îngrijeste-te de ele dupa cele duhovnicesti. Nu dispretui pacatul, pentru ca nu simti dureri când pacatuiesti, ci tocmai de aceea mai ales suspina, ca nu simti dureri. Si nu simti dureri, nu pentru ca nu te musca pacatul, ci pentru ca sufletul, fiind plin de pacate, nu simte muscatura. Gândeste-te la cei care au constiinta propriilor lor pacate, ca se vaita mai cumplit decât cei taiati si arsi cu fierul înrosit; si câte nu fac, câte nu sufera, cât nu plâng si se tânguie, numai ca sa scape de chinurile constiintei? N-ar face-o, daca nu i-ar durea sufletul!
            Deci cel mai bun lucru este sa nu pacatuiesti, iar daca pacatuiesti, sa simti pacatul si sa te îndrepti. Daca nu simtim pacatele, daca nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de pacate? Când tu, cel ce pacatuiesti, nici asta nu vrei sa stii ca ai pacatuit, pentru care pacate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le stii? Iar daca nu stii ce pacate îti iarta Dumnezeu, cum poti sti maretia facerii Lui de bine? Spune-ti, dar, pacatele tale unul câte unul, ca sa stii pentru care pacate iei iertare de la Dumnezeu si ca astfel sa-I fii recunoscator Binefacatorului tau. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui si chiar pe slugile lui, cheltuiesti bani, pierzi zile întregi, ducându-te la usa lui si rugîndu-l de iertare; iar daca cel suparat te respinge o data, de doua ori, chiar de mai multe ori, sa nu te descurajezi, ci, fiind mai nelinistit, sa îti maresti si mai mult rugamintea; dar când suparam pe Dumnezeu cascam, ne lenevim, ne desfatam, ne îmbatam si ne cautam de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Si cum sa nu-L suparam mai mult? Ca Îl facem sa Se supere si sa Se mânie si mai mult când nu ne doare sufletul ca pacatuim. De aceea meritam sa fim acoperiti de pamânt, sa nu mai vedem soarele, sa nu mai respiram, ca având un Stapân atât de usor de împacat, Îl mâniem; si mâniindu-L, nici nu ne pocaim. Si totusi Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ura si cu dusmanie, ci vrând sa ne atraga si mai mult la El. Daca ti-ar face mereu bine, desi Îl insulti, L-ai dispretui mai mult. Dar ca sa nu faci asta, Îsi întoarce câtava vreme fata de la tine, ca sa te aiba necontenit alaturi de El.
            Sa avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni si sa ne pocaim cu toata purtarea de grija, înainte de a sosi ziua în care pocainta nu mai este de folos. Acum totul sta în puterea noastra; atunci Judecatorul este stapân pe hotarârea Lui: „Sa întâmpinam fata Lui întru marturisire” (Ps. 94: 2), sa plângem, sa ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecatorul, înainte de ziua cea mare a judecatii, sa ne ierte de pacate, n-ar mai fi nevoie sa venim la judecata; dar daca n-o facem, vom spune pacatele în auzul întregii lumi si nu vom mai avea nici o nadejde de iertare. Nimeni din cei care nu si-au sters aici pe pamânt pacatele, nu poate scapa dincolo de pedeapsa; ci, dupa cum cei din închisori sunt dusi cu lanturile lor la tribunal, tot asa toate sufletele, când pleaca de aici, sunt duse la înfricosatorul scaun de judecata, având în jurul lor fel de fel de lanturi de pacate. Viata de aici nu-i deloc mai buna decât o închisoare; ci dupa cum atunci când intram în locasul acela îi vedem pe toti înlantuiti cu lanturi, tot asa si în lume, daca am îndeparta tot învelisul care acopera fata lumii si al oamenilor, am intra în viata fiecaruia, în sufletul fiecaruia, atunci am vedea ca fiecare este înlantuit cu lanturi mai grele decât cele de fier; dar mai ales, daca ai intra în sufletele bogatasilor, ai vedea ca sunt cu atât mai înlantuiti cu cât sunt mai bogati. Dupa cum pe un întemnitat îl nefericesti când îl vezi legat la gât si la mâini, iar adeseori cu catuse la picioare, tot asa si pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogatii nenumarate, nu-l socoti bogat pentru ca are bogatii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afara de aceste lanturi, mai are si crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasa sa treaca pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune strajeri la poarta temnitei, zideste alte porti, pune noi zavoare si-l arunca tocmai în fundul temnitei, convingîndu-l sa se bucure chiar de aceste lanturi, ca sa nu mai aiba nici o nadejde de scapare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlantuit, ci si murdar, întinat si plin de stricaciuni!
            Nici placerile trupesti nu sunt mai bune decât dragostea de bani si de avere, ba chiar mai rele, pentru ca pângaresc si trupul împreuna cu sufletul si aduc, si peste unul si peste altul, nenumarate boli. […]
            Înfricosator este scaunul acela de judecata, osânda de neînlaturat, iar chinul de nesuferit. Daca vrei sa nu fii pedepsit nici aici, judeca-te singur, cere-ti singur socoteala de faptele tale! Asculta ce spune Pavel: „Daca ne-am judeca pe noi însine, n-am mai fi judecati” (1 Cor. 11: 31). Daca faci asta si mergi înainte pe acest drum, vei dobândi si cununa. - Dar cum sa ma pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.
            - Plângi, suspina cu amar, smereste-te, chinuieste-te, adu-ti aminte de pacatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Daca ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci stii ca prin aceasta mai cu seama se pedepseste sufletul. Daca ti-ai adus aminte de pacatele tale, atunci stii câta durere se naste de aici. De aceea Dumnezeu da unei astfel de pocainte ca rasplata îndreptatirea, spunând: „Spune tu mai întâi pacatele tale, ca sa te îndreptezi!” (Is. 43: 26). Nu-i putin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor pacatelor tale, întoarcerea lor si pe o parte si pe alta, dupa felul lor, si trecerea lor pe dinaintea ochilor tai. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de inima, ca socoteste ca nici nu merita sa mai traiasca. Iar cel care a ajuns la aceasta socoteala va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de pacate recunoscute de toata lumea ca pacate, ci aduna în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grairile de rau, desertaciunile, pizmuirile tale si toate pacatele la fel cu acestea! Ca si pentru aceste pacate nu vei suferi mica pedeapsa. Cel care ocaraste se duce în iad (Mt. 5: 22); betivul nu are parte de împaratia cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeste pe aproapele sau supara atât de mult pe Dumnezeu, ca nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poarta grija de ai sai s-a lepadat de credinta (1 Tim. 5: 8); cel care dispretuieste pe saraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste pacate, ci aduna-le pe toate si scrie-le ca într-o carte. Daca le scrii tu, Dumnezeu ti le sterge, dupa cum daca tu nu le scrii, Dumnezeu ti le si scrie si te si pedepseste. Este, dar, cu mult mai bine ca pacatele noastre sa fie scrise de noi si sa ne fie sterse sus, decât, dimpotriva, ca noi sa le uitam, iar Dumnezeu sa ni le puna înaintea ochilor nostri în ziua cea înfricosatoare. Asadar, ca sa nu se întâmple asta, sa trecem pe dinaintea constiintei noastre cu toata luarea aminte toate pacatele noastre si vom vedea atunci ca suntem vinovati de multe pacate. Cine nu-i lipsit de lacomie? Sa nu-mi vorbesti mie de o lacomie masurata, ci gândeste-te ca si pentru aceasta mica lacomie vom fi pedepsiti. Si pocaieste-te! Cine nu ocaraste? Dar si ocara te arunca în iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rau în ascuns pe semenul sau? Dar si vorbitul de rau te lipseste de împaratia cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar si omul mândru este mai necurat decât toti. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticiosi? Dar si acesta a savârsit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele sau în zadar? Dar si acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar si juramântul este de la cel rau (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Dar si juramântul strâmb e mai mult decât de la cel rau. Cine n-a slujit lui mamona? Dar si acesta a cazut din adevarata robie, cea întru Hristos (Mt. 6: 24). Pot sa numesc si alte pacate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns si acestea si îndestulatoare sa duca la pocainta pe un om care nu are inima de piatra si nu-i cu totul nesimtit. Daca fiecare din aceste pacate arunca în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?
            - Atunci cum ne mai putem mântui? ma poti întreba.
            - Daca vei întrebuinta pentru fiecare pacat doctoria potrivnica pacatului : milostenia, rugaciunile, cainta, pocainta, smerenia, inima zdrobita, dispretuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumarate cai de mântuire daca vrem sa luam aminte. […]
            Când mintea omului este stapânita, ca de betie sau de nebunie, de un gând rau, greu îi este omului sa se libereze daca sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie sa le îndepartam prin orice mijloc si sa nu le lasam intrare libera; când ajung de pun stapânire pe suflet si-l biruie, dau nastere la mare vâlvataie, ca si focul ce cade pe lucruri care se aprind usor. Va rog deci sa faceti totul ca sa le opriti intrarea. Sa nu bagati în sufletul vostru orice pacat, mângâindu-va cu acest gând fara de folos, spunând: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealalta?” De aici se nasc mii si mii de rele. Ca diavolul, ticalos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseste de multa viclenie, de multa staruinta, de mult pogoramânt. Îsi începe atacul cu lucruri mici. Sa-ti dau câteva pilde. A vrut sa-l faca pe Saul sa asculte minciunile unei vrajitoare (1 Regi 28: 7). Dar daca l-ar fi sfatuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat când Saul a gonit pe vrajitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoara în sufletul lui pe nesimtite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face sa nu asculte de Samuil; apoi îl face sa aduca lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de fata; iar când a fost tinut de rau, raspunde ca a fost silit sa jertfeasca pentru ca îl amenintau cumplit vrajmasii. Si ar fi trebuit sa plânga o astfel de fapta! El însa socotea ca n-a facut nici un rau. Dumnezeu îi porunceste apoi sa nu crute pe amaleciti; dar el calca si aceasta porunca. De aici au iesit acele fapte îndraznete împotriva lui David si asa, pe nesimtite si încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecusul sau pâna a ajuns de s-a aruncat pe sine însusi în prapastia pierzarii.[…] De aceea trebuie sa ne împotrivim de la început pacatelor. Chiar daca diavolul s-ar opri la cele dintâi pacate ce le aduce asupra noastra, nici asa n-ar trebui sa dispretuim aceste prime pacate; când însa sufletul e nepasator, diavolul ne urca si la mai mari pacate. Trebuie deci sa facem totul ca sa stârpim începuturile pacatelor. Sa nu te uiti la pacat ca este mic, ci sa te gândesti ca ajunge radacina de mare pacat daca nu-l iei în seama. Iar daca trebuie sa va spun ceva care sa va minuneze, este ca pacatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte ca pacatele mici si neînsemnate. Însasi natura pacatelor mari face ca sa ne îndepartam de ele; cele mici însa, pentru ca sunt mici, ne fac sa fim nebagatori de seama si nu ne îndeamna sa pornim cu hotarâre la stârpirea lor. De aceea si ajung repede mari, pentru ca dormim. Aceasta o poti vedea si cu bolile trupului. Asa s-a nascut în Iuda acel mare pacat. Daca furtul banilor saracilor nu i s-ar fi parut mic pacat, n-ar fi ajuns sa vânda pe Hristos. Daca tirania slavei desarte nu li s-ar fi parut iudeilor un pacat mic, n-ar fi alunecat sa ajunga ucigatori de Hristos. Si poti vedea ca toate pacatele se nasc asa. […]
            De la niste pacate asa de mici ne duce vicleanul diavol la pacate mari; iar de la pacatele cele mari ne duce la deznadejde; si gaseste diavolul cu aceasta o alta cale de pieire, nu mai mica decât cea de mai înainte. Ca nu ne pierde atât de mult pacatul cât deznadejdea. Daca cel care a facut un pacat se trezeste, îsi îndreapta prin pocainta repede pacatul savârsit; dar cel care se deznadajduieste si nu se pocaieste nu se îndreapta, pentru ca n-a folosit leacurile pocaintei.
            Diavolul ne mai întinde înca o a treia cursa cumplita. De pilda când pacatul îmbraca haina evlaviei.
            - Dar de unde are diavolul atâta putere, as putea fi întrebat, încât sa însele pe oameni pâna într-atâta?
            - Asculta si fereste-te de gândurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia sa nu se desparta de barbat si sa nu se lipseasca unul pe altul decât prin buna întelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o asa zisa dragoste de evlavie si de înfrânare, îndepartându-se de barbatii lor, cu gândul ca fac fapta de evlavie, au împins pe barbatii lor la desfrânare.[…]
            Altii socotesc iarasi drept un mare câstig sa se întristeze peste masura pentru pacatele lor. Dar si aceasta este o viclenie diavoleasca; dovada Iuda; aceasta l-a facut sa se spânzure. De aceea si Pavel se temea pentru cel ce cazuse în desfrânare; se temea sa nu pateasca la fel si a sfatuit pe corinteni sa-l smulga iute din ghearele deznadejdii, „ca nu cumva sa fie doborât de mai multa întristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arata ca o astfel de întristare prea mare este o cursa a diavolului, spune: „Ca sa nu ne lasam covârsiti de satana; ca nu ne sunt necunoscute gândurile lui” (2 Cor. 2: 11); ca ne ataca el cu multa viclenie, ne spune Pavel. Daca diavolul ar lupta împotriva noastra pe fata si deschis, victoria noastra ar fi usoara si lesnicioasa; dar, mai bine spus, daca suntem cu luare-aminte chiar ne va fi usoara, ca Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecareia din aceste viclenii. Asculta ce ne sfatuieste Hristos, pentru a ne convinge sa nu nesocotim nici cele mai mici pacate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui sau: «Nebune» vinovat va fi gheenei” (Mt. 5: 22); si: „Cel ce se uita cu ochi desfrânati, a si savârsit pacatul desfrânarii” (Mt. 5: 28) si vaita pe cei ce râd (Lc. 6: 25). Pretutindeni stârpeste începuturile si semintele pacatelor si ne spune ca vom da socoteala de orice cuvânt desert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfa lui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznadajdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoala sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ier. 8: 4); si iarasi: „Nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu” (Iez. 18: 23); si: ,,Astazi de veti auzi glasul Lui” (Ps. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptura si alte multe cuvinte si pilde de acest fel. Si ca sa nu pierim din pricina unei false evlavii, asculta ce spune Pavel: „Ca nu cumva sa fie doborât de mai multa întristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7).
            Cunoscând, dar, toate acestea, sa punem întelepciunea Scripturilor în fata tuturor cailor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept. Sa nu spui: „Ce mare lucru este daca ma uit cu curiozitate la o femeie?” Daca savârsesti desfrânarea cu inima, repede o vei îndrazni si cu trupul. Sa nu spui: „Ce mare lucru este daca nu dau nimic de pomana saracului acestuia?” Daca nu dai acestuia, n-ai sa dai nici celuilalt; iar daca nu dai aceluia, n-ai sa dai nici altuia. Iarasi sa nu spui: „Ce mare lucru este daca poftesc lucrurile semenului meu?” Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29). Si doar daduse bani pe vie! Da, dar o cumparase fara voia stapânului ei. Nu trebuia sa o cumpere cu sila, ci cu voia stapânului viei. Daca cel care a dat pretul cuvenit pe vie a fost pedepsit asa, pentru ca a luat-o cu sila, ce osânda nu merita, oare, cel care nu da nici pretul cuvenit, ba rapeste si cu sila si mai traieste si în vremea harului? Asadar, ca sa nu fim osânditi, sa nu ne mânjim cu silnicii si cu rapiri. Sa ne ferim de pacate; si mai ales de începuturile pacatelor, ca sa ne îngrijim cu toata râvna si de virtute. […]

Sfîntul Ioan Gura de Aur, DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, PSB 23, Bucuresti, 1994
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim