Vrei sa afli si din alta parte ca aducerea aminte de pacate este o isprava mare? Asculta pe Iov, care pe lânga celelalte fapte bune a fost slavit si pentru marturisire, caci zice : „Si de am pacatuit fara de voie si am ascuns pacatul meu. Caci nu m-am rusinat de multa multime a gloatei sa marturisesc înaintea lor” (31,33-34). Ca si cum ar zice: Niciodata nu m-am rusinat de multimea celor asemenea cu mine. Caci ce folos este a nu sti oamenii, când stie Dumnezeu? Si ce vatamare mi se pricinuieste când acestia îmi stiu gresalele, când Dumnezeu voieste sa ma slobozeasca de osânda? Si cu toate ca toti ma vor osândi, dar daca Judecatorul va strica hotarârea lor, nici o grija nu port de hotarârea lor; sau cu toate ca toti ma vor lauda si ma vor slavi, dar Acela ma va osândi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Caci întru toate trebuie a privi la Acela, si sa facem cu pacatele cum facem cu banii. Fiindca noi îndata ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca, de vreo treaba, din cele ale noastre sau din cele de obste, chemam pe sluga si-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca sa vedem ce a cheltuit rau, ce bine si ce a mai ramas. Iar de vom vedea ca ceea ce a ramas este putin, îndata cautam surse de venituri, ca sa nu ramânem saraci si sa pierim de foame. Asa sa facem si la faptele noastre. Chemând aducerea aminte a noastra sa facem socoteala cuvintelor, cugetelor si faptelor; sa cercetam ce s-a cheltuit cu cuviinta si ce spre vatamarea noastra, care cuvânt s-a cheltuit rau la ocari, la vorbe de rusine si la sudalme; care cuget a pornit ochiul sa priveasca cu desfrânare, care gând s-a facut lucru spre vatamarea noastra, prin mâini, prin limba, sau prin ochi. Si sa ne silim a ne departa de cheltuiala cea necuviincioasa si în locul celor ce odata s-au cheltuit rau sa investim cele spre bine; în locul cuvintelor graite în zadar, rugaciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi si milostenii. Si de vom cheltui fara cuviinta tot, nelasându-ne nimic bun ca sa punem în vistieria noastra, vom ajunge la saracia cea mai de pe urma, gresind fara de luare aminte, si ne vom trimite însine în osânda focului cea fara de sfârsit. Socoteala banilor obisnuim s-o facem dimineata, iar socoteala faptelor seara dupa cina, sezând pe pat, când nimeni nu ne supara, când nimeni nu ne tulbura; atunci sa ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Si de vom vedea ca am gresit ceva, sa ne pedepsim pe noi însine, mustrându-ne cugetul si îmboldindu-ne gândul asa de tare, încât, sa nu mai îndrazneasca sa ne mai duca la acea prapastie a pacatului dupa ce ne vom scula, aducându-si aminte de rana cea de seara. Si cum ca aceasta vreme este cea mai îndemânateca pentru acest fel de judecata asculta pe Proorocul zicând: „De cele ce ziceti întru inimile voastre, întru asternuturile voastre va caiti” (Ps. 4,4).
            Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întarâta, slugile ne tulbura, femeia ne mâhneste, copiii ne scârbesc si multime de treburi ale vietii de obste ne stau asupra, si nu putem pricepe atunci ca acestea sunt pacate. Dar dupa ce ne izbavim de toate acestea, seara când suntem singuri si avem multa liniste, sa facem în pat judecata aceasta, ca sa avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar daca pacatuim în toate zilele si ranim sufletul nostru, dar nu simtim niciodata, precum defaima unii ranile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri si moarte nesuferita, tragem asupra noastra osânda cea, nesfârsita, din pricina acestei nesimtiri.
            Stiu ca cele ce vi le-am spus va vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stapân blând si-si arata îndata toata iubirea Sa de oameni, numai voieste sa aiba o parere de rau de la noi. Si daca nu ne-am face mai rai nepedepsindu-ne dupa ce am pacatuit, n-ar mai fi adus osânda, dar El stie bine ca nu mai putin decât pacatele ne vatama a ramânea nepedepsiti când pacatuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi.[…]
            Deci stiind toate acestea ca Dumnezeu face totul ca sa ne izbaveasca de pedeapsa si osânda, ne marturisim, pocaindu-ne, plângând, rugându-ne, lasând mânia fata de cei de aproape, usurând saracia vecinilor, petrecând în rugaciuni cu trezvie, aratând smerita cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de pacate. Caci nu este de ajuns a zice „sunt pacatos”, ci trebuie a-ti aduce aminte de fiecare pacat în parte. Si precum focul cazând în maracini îi prapadeste cu lesnire, asa si gândul care învârteste neîncetat gresalele, cu lesnire le afunda si le pierde.[…]
            Pentru ce ti-i rusine sa-ti spui pacatul? Când ai facut desfrânare nu ti-a fost rusine. Când iei doctoria te rusinezi? Când te scapi de pacat, te rusinezi? Se cuvenea sa te rusinezi atunci când pacatuiai! Atunci trebuia sa-ti fie rusine! Când ai ajuns pacatos, nu te-ai rusinat si te rusinezi acum când ai sa ajungi drept? „Spune tu mai întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi (Isaia XLIII, 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stapânului! N-a spus: „Ca sa nu fii pedepsit!”, ci „ca sa te îndreptezi!”
            - Nu îi este de ajuns, Doamne, pacatosului ca nu-l pedepsesti? Pentru ce îl mai faci înca si drept? Nu! îti raspunde Dumnezeu. Uita-te cu luare aminte la cuvintele: „îl fac drept”. Dar cu cine a facut Stapânul asta?
            Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: „Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe buna dreptate, ca am primit cele cuvenite pentru faptele noastre” (Luca XXIII, 20-41), atunci Mântuitorul i-a spus: „Astazi vei fi cu Mine în rai!” (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: ,,Te scap de osânda si de pedeapsa”, ci l-a facut drept si l-a bagat în rai.
            Ai vazut ca a ajuns drept în urma marturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu si-a crutat pe Fiul Sau, ca sa crute pe rob! A dat pe cel Unul Nascut, ca sa rascumpere pe niste robi nerecunoscatori! A dat sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stapânului! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32). Sa nu-mi spui iarasi: Am facut multe pacate! Cum voi putea sa ma mai mântui?
            - Tu nu poti, Stapânul tau poate! Si atât, încât sa-ti stearga pacatele! Uita-te cu luare aminte la ce spun! Asa îti sterge Stapânul pacatele, ca nu mai ramâne nici urma de pacat! Cu trupurile ranite nu-i cu putinta asta; ci oricât de mult s-ar stradui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rana, rana nu dispare desavârsit. Te lovesti la fata; rana s-a tamaduit, dar ramâne urma, marturia ranii si ea strica frumusetea chipului si se straduieste mult doctorul sa stearga urma, dar nu poate; i se împotriveste si slabiciunea firii omenesti si neputinta artei medicale si neputinta doctorilor. Dar Dumnezeu, când sterge pacatele, nu lasa nici urma, nici nu îngaduie sa ramâna semn, ci odata cu sanatatea daruieste si frumusetea, odata cu izbavirea de pedeapsa da si dreptate si face pe cel ce pacatuise asemenea cu unul care n-a pacatuit. Dumnezeu pierde pacatul si-l face sa nu mai fie, nici sa mai revina, atât de desavârsit îl pierde! Nu tu urma, nu tu semn, nu tu marturie, nu tu dovada!
            Poate ca cineva m-ar întreba: de unde se vede asta? Se cuvine, deci, sa aduc dovezi de cele ce spun, ca sa nu fie spusele mele numai o simpla afirmare. Si am sa vin cu dovezi din Scripturi, ca sa capete temei ce v-am grait. Am sa va aduc oameni raniti, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toti numai o rana, toti numai bube, care au putut sa se vindece asa de bine, ca n-a mai ramas pe ei urma, ca n-a mai ramas semn, ca n-a mai ramas marturie. N-au avut o rana, nu doua, nu trei, nu patru, ci din cap pâna în picioare erau numai o rana. Fiti cu luare aminte la ce am sa va spun! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitor si ne priveste pe toti. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împaratii nu le pot prepara. Ce poate face un împarat? Poate scoate din închisoare dar din iad nu poate libera; poate sa dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui. Eu am sa va dau pe mâna pocaintei, ca sa-i cunoasteti puterea, sa-i cunoasteti taria, sa cunoasteti ca pacatul nu o biruie, ca nu-i faradelege în stare sa-i biruie puterea. Deocamdata am sa va aduc marturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, raniti, plini de nenumarate pacate, care, prin pocainta, au putut sa se mântuie, ca nu le-a mai ramas nici urma, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiti, însa, cu mare luare aminte la ce va spun; si nu fiti numai cu luare aminter ci cautati sa si tineti minte cele ce-am sa spun, ca sa-i învatati si pe cei care lipsesc si asa sa-i faceti mai sârguinciosi pe cei care au fost lipsiti de folosul celor ce s-au spus.[…]
            „Asculta, cerule, si ia în urechi, pamântule, ca Domnul a grait!” (Isaia I, 2). Spune-mi, ce-a grait?
            - „Fii am nascut si i-am crescut, iar ei s-au lepadat de Mine. Boul a cunoscut pe stapânul sau” - cel mai necuvântator dintre necuvântatoare - si ,,asinul ieslea domnului lui” - cel mai încapatânat dintre animalele încapatânate - „dar Israil nu M-a cunoscut si poporul Meu nu M-a înteles. Vai, neam pacatos! (Isaia I, 2-4). Nu mai este oare nadejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai? Pentru ca nu gasesc leac. Pentru ce Spui: Vai? Pentru ca am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot sa mai fac? Nu Ma mai ostenesc sa-i vindec! Vai! Dumnezeu imita pe o femeie, care plânge. Si bine face! Fiti, va rog, cu luare aminte! Pentru ce Vai!
            - Pentru ca asa se spune la bolile trupesti. Când doctorul vede ca bolnavul nu mai are nadejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine si prietenii si rudele. Dar acolo în zadar si fara de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toata lumea, nu poate sa-l mai scoale. Asa ca plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufletesti, însa, nu-i asa; ci daca plângi, de multe ori scoli pe un om al carui suflet este mort. Pentru ce?
            Pentru ca trupul, odata mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omeneasca; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-l! Si de multe ori îl ridici din pacat. De asta si Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci si plângea cu lacrimi, sfatuind pe fiecare. Fie! Sfatuiesti, Pavele, dar pentru ce si plângi? Pentru ca daca nu reuseste sfatul, sa ajute lacrimile.[…]
            Ai vazut buboi? Ai vazut boala de nevindecat, nu la un om, nu la doi; nu la zeci, ci la mii? Ce s-a întâmplat apoi? Dumnezeu le spune: Spalati-va, curatiti-va! (Isaia I, 16). Este, oare vreun pacat, care sa aduca deznadejde? Nu! însusi Dumnezeu le spune: Nu va ascult pe voi si totusi, Doamne ce le spui: Spâlati-va! Cu ce scop le spui aceste cuvinte? Sunt de folos si unele si altele. Cele dintâi: Nu va ascult pe voi, ca sa înfricosez; acestea: Spalati-va, ca sa atrag. Dar daca nu-i asculti, nu au nadejde de mântuire; iar daca nu au nadejde de mântuire, pentru ce le spui: Spalati-va!
            Dumnezeu le spune asta, pentru ca este Tata iubitor, singurul bun si-i este mila de ei mai mult decât îi este mila unui tata de copiii lui. Si ca sa afli ca e Tata, le-a spus Ce voi face, iudo? (Osea XI, 9). Cum, Doamne, nu stii ce vei face? Stiu, dar nu voiesc. Pacatele lor îmi cer sa-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Ma opreste. Ce-ti voi face? Te voi cruta? Dar ai ajuns mai trândav! Sa te pedepsesc? Dar Ma opreste iubirea Mea de oameni! Ce-ti voi face? Sa te pun ca pe Sodoma si sa te distrug ca pe Gomora? Dar s-a întors inima mea.
            Cel nepatimitor graieste ca om patimitor. Dar, mai bine spus, ca o mama cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inima unei mame. Dar nu s-a multumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adaugat: M-am tulburat întru parerea Mea de rau. Cum? Se tulbura Dumnezeu? Doamne fereste! Dumnezeu nu se tulbura. Dar, dupa cum am spus, Dumnezeu se foloseste de cuvintele de care ne folosim noi. „S-a tulburat inima Mea, Spalati-va, curatiti-va!”.
            Ce va fagaduisem? Ca Dumnezeu ia pacatosii, care se pocaiesc, plini de mii si mii de pacate, plini de buboaie si-i vindeca atât de desavârsit, ca nu le mai ramâne nici urma de pacate, ca nu le mai ramâne semn, nu le mai ramâne marturie.
            Spalati-va, curatiti-va, scoateti vicleniile din sufletele voastre! învatati-va sa faceti bine! (Isaia I, 16,17). Ce bine poruncesti sa faca? Ajutati pe orfan, faceti dreptate vaduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune si firea.
            Veniti sa stam de vorba, zice Dumnezeu (Isaia I, 18). Faceti voi putin si Eu adaug restul. Dati-Mi voi putin si Eu daruiesc totul. Veniti! Unde sa venim?
            - La Mine, la Cel pe Care L-ati suparat, pe Care L-ati mâniat, la Mine cel ce am spus: Nu va ascult pe voi, ca înfricosati de amenintarea Mea, sa-Mi potoliti mânia. Veniti la cel ce nu va asculta, ca sa va ascult.
            - Si ce faci, Doamne?
            - Nu las semn, nu las marturie, nu las urma. Veniti sa stam de vorba, zice Domnul. Daca vor fi pacatele voastre stacojii, ca zapada le voi albi.
            - Nu mai ramâne urma, nu mai ramâne semn?
            - De vor fi pacatele ca roseala, ca lâna le voi albi.
            - Nu-i mai ramâne negreala? Nu mai ramâne pata? Cum se face, asta?
            - Au fost oare altele fagaduintele? Nu! Gura Domnului a grait acestea! Ai vazut nu numai maretia fagaduintelor, ci si vrednicia Daruitorului. Ca lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinta. Cel ce face din murdar curat.
            Ascultându-L, dar, pe El si cunoscând leacul pocaintei, Lui sa-I înaltam slava, ca a Lui este marirea si puterea în veci, Amin.

OMILII SI CUVÂNTARI, Ed. Sf. Episcopii a Râmnicului, Rm-Vâlcea, 1996
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim