Daca ne lipseste o singura virtute vor veni peste noi multe rele si vom fi lipsiti si de Imparatia Cerurilor. Despre milostenie. Despre a nu osândi, nici a imita pe cei ce fac faradelege, ci pe cei care savârsesc fapte bune.

            De aceea, va rog sa ne dam toata silinta sa ramânem în dreapta credinta si sa avem o viata plina de fapte bune. Daca nu adaugam si o viata egala credintei, vom suferi cele mai grele pedepse. Lucrul acesta l-a aratat fericitul Pavel cu pilde din vremurile de demult, când a spus: „Toti au mâncat aceeasi mâncare duhovniceasca si toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca”(I Cor. 10,3-4); si a adaugat ca nu s-au mântuit: „au pierit în pustie”(I Cor. 10,3). Acelasi lucru l-a aratat si Hristos în Evanghelii, când a spus ca unii au fost aruncati în iad, desi scosesera demoni si profetisera ( Mt. 7,22-23). Toate pildele Domnului: pilda fecioarelor, pilda navodului, pilda semintei cazute între spini, pilda pomului care n-a facut roade cer virtutea aratata prin fapte. Despre dogme Hristos vorbeste de putine ori; ca nici nu au nevoie de multa osteneala, despre purtarea omului însa vorbeste de multe ori; dar, mai bine spus, totdeauna, ca trebuie sa lupti necontenit pentru a duce o viata virtuoasa de aceea este nevoie si de osteneala.
            Dar pentru ce spun ca trebuie împlinita toata virtutea? Daca neglijam o parte din virtute, aducem mari rele asupra noastra. De pilda, daca nu faci milostenie, esti aruncat în iad; si doar milostenia nu-i toata virtutea, ci numai o parte a ei! Fecioarele cele nebune, de aceea au fost osândite, ca n-au tacut milostenie (Mt. 25,1-12); bogatul, tot de aceea s-a pârjolit în iad (Lc. 16,19-26). Cei care nu hranesc pe cel flamând, de asta sunt osânditi împreuna cu diavolul (Mt. 25,41-42). Iarasi, a nu ocari pe semenul tau e o parte foarte mica a virtutii; cu toate acestea, si aceasta scoate din împaratia cerului pe cei ce nu o savârsesc, ca „Cel care va zice fratelui sau: „Nebunule” vinovat va fi gheenei focului”(Mt. 5,22). Iarasi, castitatea este si ea numai o parte a virtutii, cu toate acestea fara ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, ca spune Pavel: „Cautati pacea si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”(Evr. 12,14). Smerenia, la fel, este o parte a virtutii; cu toate acestea, daca savârsesti toate celelalte fapte bune, dar n-o savârsesti pe aceasta esti necurat înaintea lui Dumnezeu; dovada fariseul care, desi s-a dus la templu cu nenumarate fapte bune, le-a pierdut pe toate, ca i-a lipsit smerenia (Lc. 18. 10-14). Vreau însa sa va spun ceva mai mult; nu ni se încuie cerul numai daca nu facem o singura virtute din toate virtutile, ci patim acelasi lucru daca le facem pe toate, dar nu le facem cum trebuie si cu prisosinta. „Daca nu va prisosi dreptatea voastra, spune Hristos, mai mult decât a carturarilor si fariseilor nu veti intra în împaratia cerurilor”( Mt. 5,20). Deci chiar daca faci milostenie, dar daca nu faci mai multa decât carturarii si fariseii nu vei intra în împaratia cerurilor. Câta milostenie dadeau ei? m-ar întreba cineva. Tocmai aceasta vreau s-o spun acum, pentru ca cei ce nu dau milostenie sa dea, iar cei ce dau sa nu se mândreasca, ci sa dea mai mult. Câta milostenie dadeau ei, dar? Dadeau zece la suta din tot ce aveau; iarasi înca o data zece la suta si dupa asta înca o data, a treia oara. Deci dadeau milostenie cam a treia parte din averea lor Caci cele de trei ori câte zece la suta atâta fac. În afara de asta mai dadeau si pârga de fructe, primii nascuti si altele mai multe, de pilda: pentru pacate, pentru curatire, în sarbatori, la anul jubiliar, la stingerea datoriilor, la liberarea robilor, la împrumuturile fara dobânzi. Deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie a treia parte din averea sa, dar, mai bine spus, jumatate ca adunate toate acestea cu celelalte face jumatate, deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie jumatate din averile sale, de ce nu va fi vrednic cel care nu da nici a zecea parte? Pe buna dreptate, dar, a spus: ‚Putini sunt ca ce se mântuiesc”( Lc. 13,23).
            Sa nu neglijam, dar, de a avea grija de viata noastra. Daca neîngrijindu-ne numai de o parte a virtutii atragem asupra-ne atâta pierdere, cum vom scapa de iad când ne facem vinovati de atâtea pacate? Ce pedeapsa nu vom primi?
            Poate ca cineva ma va întreba:
            - Dar ce nadejde de mântuire mai avem, daca fiecare din pacatele amintite mai sus ne arunca în iad?
            - Si eu îti spun asa: Daca luam aminte de noi însine, putem sa ne mântuim cautând leacurile milosteniei, ca sa ne vindecam ranile. Nu însanatoseaza untdelemnul atât de mult trupul cât însanatoseaza milostenia sufletul; milostenia face sufletul de nebiruit, iar diavolul nu-l poate doborî; ori de unde l-ar apuca îl scapa din mâini, ca untdelemnul acesta nu-i îngaduie diavolului sa ne apuce de spate. Sa ne ungem, dar, necontenit cu acest untdelemn. Este temei de sanatate, datator de lumina, pricina de bucurie.
            - Dar cutare, îmi spui tu, are atâtia si atâtia talanti de aur si nu face deloc milostenie.
            - Si te priveste? Vei fi si mai admirat daca, în saracia ta, esti mai darnic decât el. Lucrul acesta l-a facut pe Pavel sa admire pe macedoneni; nu ca au dat milostenie, ci ca au dat desi erau saraci (II Cor.9,2).
            Nu te uita, dar, la cei care nu fac milostenie, ci la învatatorul obstesc al universului, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8,20).
            - Dar pentru ce cutare si cutare, ma întrebi iarasi, nu fac milostenie?
            - Nu judeca pe altul, ci scapa-te pe tine de învinuire! Pentru ca e mai mare osânda când mustri pe altii, si tu nu faci, când judeci pe altii de un pacat, si tu esti vinovat de acelasi pacat. Daca nu ne este îngaduit sa judecam pe altii nici când facem fapte bune, cu atât mai mult când pacatuim. Sa nu judecam, dar, pe altii, nici sa nu ne trândavim uitându-ne la altii, ci sa ne uitam la Iisus si de la El sa luam pilda. Eu, oare, ti-am facut bine, eu, oare te-am rascumparat, ca sa te uiti la mine? Altul este Cel Ce ti-a dat tie toate acestea! Pentru ce, dar, lasi pe Stapân si te uiti la cel de o seama cu tine? Nu L-ai auzit pe El spunând: „Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima”(Mt. 11,29); si iarasi: „Cel care vrea sa fie cel dintâi între voi sa fie slujitorul tuturora”(Mt. 20,26); si iarasi „Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca”(Mt. 20,28)? Pe lânga acestea, iarasi, ca sa nu ajungi si tu trândav din pricina trândaviei semenilor tai, Domnul te îndeparteaza de acestia, spunând: „Pilda M-am dat voua pe Mine însumi, ca precum v-am facut Eu sa faceti si voi”(In. 13,15).
            Nu este nimeni din oamenii de pe pamânt care sa-ti poata fi dascal al virtutii, nici în stare sa te calauzeasca la virtute? Atunci mai mare îti este lauda, mai mare îti este slava, ca tu, fara dascal, ai ajuns de admirat. Si-i cu putinta lucrul acesta si foarte usor, daca vrem; arata cei din vechime, care au savârsit virtutea, de pilda Noe, Avraam, Melchisedec, Iov si toti oamenii la fel cu ei. Spre acestia trebuie neaparat sa va uitati în fiecare zi, dar nu spre aceia pe care niciodata nu încetati a-i imita si a-i da ca pilda, când va adunati unii cu altii; ca pretutindeni nu aud rostindu-se alte cuvinte decât acestea: „Cutare si-a cumparat atâtea si atâtea hectare de pamânt; cutare s-a îmbogatit; cutare îsi face case”. Pentru ce ramâi, omule, cu gura cascata de uimire la cele din afara? Pentru ce te uiti la altii? Daca vrei sa te uiti la altii, atunci uita-te la cei care au savârsit virtutea, uita-te la cei vrednici, uita-te la cei care au îndeplinit legea cu de-amanuntul, nu la cei care o calca si o necinstesc. Daca te vei uita la acestia, vei culege de la ei o multime de pacate; vei ajunge trândav, vei ajunge îngâmfat, vei osândi pe altii. Dar daca te vei uita la cei ce au savârsit virtutea, vei strânge lânga tine nenumarate fapte bune; vei ajunge smerit, silitor, cu inima zdrobita. Ia aminte la ce a patit fariseul când a lasat faptele lui bune si s-a uitat la cel cu pacate (Lc. 18,10-14). Asculta si teme-te! Uita-te cât de minunat a ajuns David, când s-a uitat la stramosii lui cei virtuosi. „Strain sânt eu, spunea el, si pribegesc ca toti parintii mei” (Ps. 38,17). David si toti cei ca el au lasat pe cei pacatosi si s-au uitat la cei virtuosi. Fa si tu asa! Nu te face judecatorul greselilor altora, nici cercetatorul pacatelor celorlalti! Nu ti s-a poruncit sa judeci pe altii, ci pe tine. „Ca daca ne-am judeca pe noi însine, spune Pavel, n-am mai fi judecati; dar fiind judecati de Domnul suntem pedepsiti” (I Cor. 11,31-32). Tu însa ai rasturnat ordinea aceasta. Nu-ti ceri socoteala de pacatele mari sau mici, dar iscodesti cu de-amanuntul pacatele altora. Sa nu mai facem lucrul acesta. Sa lasam la o parte neorânduiala asta; sa facem înauntrul constiintei noastre scaun de judecata pentru toate pacatele savârsite de noi. Sa fim noi însine si acuzatorii si judecatorii si calaii pacatelor noastre. Iar daca vrei sa iscodesti si faptele altora, iscodeste faptele lor bune, nu pacatele lor. Pentru ca amintirea pacatelor noastre, râvnirea faptelor bune ale altora, chipul acelui scaun înfricosator de judecata piscându-ne ca si cu un ac în fiecare zi constiinta, sa ajungem smeriti si mai râvnitori ca sa dobândim bunatatile cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui, împreuna cu Sfântul Duh, slava, putere si cinste, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin.


Cuvânt la Duminica a 21-a dupa Rusalii

„Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta”.(Lc 16, 9) Bogatia nu face norocit, nici saracia nenorocit.

            Daca vrea sa zica cineva adevarul, nu acela este bogat, care poseda multa avutie, ci acela, care nu are nevoie de multe. Si de asemenea, nu acela este sarac, care poseda putin, ci acela care pofteste multe. Deci daca vezi pe unul, care înca multe doreste, sa-l socoti cu siguranta de prea sarac, chiar de ar stapâni cât de multe avutii, si iarasi când vei vedea pe unul, care numai de putin are trebuinta, trebuie sa-l socoti de cel mai bogat, chiar de nu ar stapâni nimic; caci bogatia si saracia trebuie a se judeca dupa plecarile sufletului omului, nu dupa masura averii. De pilda noi n-am socoti sanatos pe un om, care de-a pururea sufera de sete, chiar de ar locui el lânga râuri si izvoare, caci ce-i foloseste lui atâta multime de apa, daca setea lui ramâne nealinata si nepotolibila?
            Tot asa sa socotim si în privinta celor bogati. Despre aceia, care totdeauna doresc si înseteaza de bunurile cele straine, noi nu putem crede ca ei sunt norociti si traiesc întru prisosinta, caci cine nu poate stapâni propriile sale pofte, cum ar putea el vreodata sa aiba prisosinta, chiar si pe toate de le-ar stapâni? Dimpotriva trebuie a socoti prea bogati pe aceia, care sunt îndestulati cu proprietatea lor, împacati cu pozitia lor, nu se uita cu pofta la averea cea straina, chiar de ar fi cei mai saraci. Caci cel ce nu pofteste nimic din cele straine, ci este îndestulat cu ceea ce însusi are, acela este cel mai bogat dintre toti.
            La aceasta se adauga, ca norocirea cea pamânteasca a bogatului, pentru durata sa cea scurta nu sta nici întru o legatura cu fericirea, sau cu osândirea cea vesnica. Cât de îndelungat socotesti tu, ca se îndulceste un bogat, de bogatia sa? O suta de ani, sau doua sute, sau trei sute, ba daca vrei si o mie de ani, desi Scriptura zice: „numarul anilor nostri este saptezeci”(Ps. 89,10). Totusi sa ne închipuim, ca bogatul ar trai o mie de ani. Dar ce sunt acesti ani fata de viata cea vesnica a dreptilor în cealalta lume? Spune-mi daca cineva întru o suta de ani a fost nenorocit, si a trait în prisosinta numai o singura data, si aceasta în vis, iar întreaga suta de ani a suferit chin si munca, ai putea tu oare sa asemeni acea singura noapte de vis cu cei o suta de ani nenorociti? Negresit nu. Tot asa trebuie sa judeci si despre viata cea viitoare. Ba înca mai mult. Ceea ce este o mica picatura catre marea lumii cea nemasurata si nemarginita, aceea sunt cei o mie de ani fata de slava si fericirea cea viitoare. Si ce se poate zice mai mult, decât ca ea nu are sfârsit, nici hotare? Si pe cât de mare este deosebirea între o norocire numai visata si între una adevarata, pe atât de mare este deosebirea între nenorocirea cea de acum si între cea viitoare. Cât de putin face saracia pe cineva întru adevar nenorocit, noi vedem la Lazar cel sarac. Odinioara, el zacea ticalosit înaintea portii bogatului, acum noi îl vedem în sânul lui Avraam. Odinioara îl lingeau câinii, acum el este însotit de îngeri. Odinioara el era sarac, acum traieste întru slava. Odinioara el era istovit de foame, acum el are toate cu prisosinta. Odinioara trebuia el sa se lupte, acum poarta cununa biruintei. Ati privit trudele si patimile sale, vedeti acum, voi bogatilor si saracilor, rasplatirea sa. Vedeti bogatilor, pentru ca sa nu socotiti, ca bogatia voastra este ceva mare fara de fapte bune si voi saracilor, trebuie sa vedeti, pentru ca sa nu gânditi, ca saracia voastra este ceva rau cu adevarat. Si pentru unii si pentru altii Lazar este dascal. Caci daca el întru saracia sa nu cârtea si nu se posomora, ce dezvinovatire pot gasi aceia, care cu toata bogatia lor sunt cârtitori si posomorâti? Daca el, aflându-se în foame si în asa de multa ticalosie, proslavea pe Dumnezeu, cum se vor dezvinovati aceia, care, fiind în trai bun, nu savârsesc aceasta fapta buna? Si pe de alta parte, cum se vor putea dezvinovati aceia, care cârtesc si se supara pentru saracia lor, când acesta traind în casa unui bogat si fiind deapururea cuprins totodata de foame, de saracie, parasire si boala, de nimeni socotit si lipsit chiar de mângâierea, de a vedea o alta asemenea ticalosie, totusi arata o asa de multa tarie de întelepciune? Sa învatam de la dânsul, nici pe bogati a-i ferici, nici pe saraci a-i socoti nenorociti.
            Spre a avea o dovada vederata despre graiurile ca nici bogatia nu face norocire, nici saracia nenorocire, sa mai privim înca la soarta cea de pe urma a saracului Lazar si a îmbuibatului cel bogat. „A murit si bogatul, si s-a îngropat” (Lc. 16,22), pe când sufletul lui înca mai dinainte era îngropat în carne, si înfasurat de trup, ca de un giulgiu. Caci, el ferecat de betie, de lacomia mâncarii si de îmbuibare, ca de un lant, îsi netrebnicise si omorâse sufletul. Pe lânga cuvintele: „el a fost îngropat” nu trece repede, iubite, ci gândeste aici la mesele cele acoperite cu argint, la paturile cele marete, la covoarele cele pretioase, la podoabe si la toate desfatarile casei, la unsori si mirodenii, la multimea vinului, la felurimea mâncarurilor, la bucatele cele delicate si gustoase, la bucatari, la lingusitori, la tovarasi, la slugi, si la toata pompa, care acum s-a stins si s-a nimicit. Toate acum sunt pulbere si cenusa, jale si bocet, si nimeni nu poate ajuta, nimeni nu poate întoarce sufletul ce a fugit. Acum puterea aurului si a bogatiei s-a prefacut în rusine. Din mijlocul unei asa de mari slugarii el s-a scos gol si singuratic, fara a putea lua cu dânsul ceva din prisosul sau. El fu scos singuratic si fara ajutor. Nici o sluga, nici un ajutator nu era acolo, ca sa-l scape de la pedeapsa, ci a fost parasit de toti si rapit spre a suferi pedepsele cele nesuportabile. Asa, cu adevarat, „tot trupul este ca iarba, si toata slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba si floarea s-a vestejit, iar cuvântul Domnului ramâne în veci” (Isaia 4,6-8). Moartea a venit si a stins toata slava, iar pe dânsul l-a luat, ca pe un prins si l-a târât, cu cautatura smerita, plin de rusine, si de spaima, plin de tremur si de frica, ca pe un om, care numai în somn s-ar fi îndulcit de atâta desfatare, iar acum la desteptare se vede grozav amagit. Si acum bogatul trebuia sa roage pe cel sarac, si se uita cu jind la masa aceluia, care înainte atât de mult suferise de foame, si era lasat în voia câinilor. Toate s-au schimbat, si acum s-a vazut, cine întradevar este bogat si cine sarac, ca Lazar este cel mai bogat, iar acela dimpotriva cel mai sarac dintre toti saracii. Caci precum la teatru, unii joaca roluri de împarati, de comedianti, de întelepti, de cuvântatori s.a. fara ca ei însisi sa fie ceva din acestea, asa în viata aceasta de acum, bogatia si saracia sunt numai niste roluri, niste masti. Când tu sezi la teatru, si vezi pe un actor în rolul unui împarat, nu-l socotesti pentru aceasta norocit, nu crezi, ca el întradevar este împarat, si nu doresti sa fii asemenea lui; caci tu stii, ca el este cu totul un om obisnuit. Pentru rolul sau si pentru hainele sale nu-l socotesti norocit, ci îl pretuiesti numai dupa însusirea sa cea dinainte, cea adevarata. Deci, când vezi în lume, ca într-un teatru, înfatisându-se multi în rolul bogatiei, sa nu crezi, ca ei în adevar sunt bogati, ci ca ei numai joaca un astfel de rol, precum cel ce înfatiseaza în teatru pe un rege, sau pe un comediant, adeseori este un biet om cu totul de rând, asa si cel ce se înfatiseaza pe teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai sarac dintre toti Caci când i-ai ridica masca, i-ai cerceta constiinta si i-ai ispiti sufletul, ai afla mare saracie de fapte bune, si ai descoperi în el pe omul cel mai rau si mai mic. Precum la teatru noaptea, dupa ce privitorii s-au departat, toti actorii leapada valurile cele mincinoase si împaratii si comediantii cei paruti iarasi se arata în chipul lor cel adevarat; tocmai asa se întâmpla, când vine moartea, scena s-a sfârsit, si toti au lepadat mastile bogatiei si saraciei. Atunci toti se judeca numai dupa faptele lor, si atunci se arata, cine în adevar a fost bogat ori sarac, ales ori înjosit. Adeseori unul, care aici se parea a fi bogat, se gaseste cel mai sarac decât toti, precum bogatul cel îmbuibat din Evanghelie. Dupa ce l-a cuprins noaptea, adica moartea, si el a parasit aceasta viata, ca pe un teatru, si a lepadat masca, s-a aratat el acum cel mai sarac, care nu avea nici macar o picatura de apa, ci pentru ea trebuia sa se roage, si totusi n-a capatat-o. Dar care saracie poate sa covârseasca pe aceasta! Dimpotriva Lazar, pe care el îl vede în sânul lui Avraam, ne da dovada, ca desigur pacatului îi este hotarâta pedeapsa lui, si ca cinstea si cununa este partea acelora, care au patimit pentru fapta cea buna.

P.S.B. (23), Sfântul Ioan Gura de Aur partea a III-a
Sfântul Ioan Gura de Aur Predici la Duminici si Sarbatori Ed. Bunavestire Bacau 1997
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim