Pretextul lor e acesta:
            - Sunt pacatos, spun ei, si nu pot veni la biserica!
            - Dar tocmai pentru ca esti pacatos, vino, ca sa nu-ti pierzi mantuirea.
            Spune-mi, te rog, care om este fara de pacate? Pentru asta, jertfa si Biserica, pentru asta, rugaciunile si postul, pentru ca sunt multe ranile sufletului. Pentru asta s-au descoperit impotriva lor si leacurile si s-a facut leac potrivit pentru fiecare din ranile sufletului. Ai Biserica! Ea aduce jertfe! Ai rugaciunile Parintilor, daruirea Sfantului Duh, pomenirile mucenicilor, adunarea sfintilor si multe la fel cu acestea, care te pot ridica din pacat la dreptate. [...] Vrei sa spui ca te impiedica grijile vietii? Pacatul e insa si mai mare. Pentru ce nu imprumuti lui Dumnezeu putina vreme, ca sa primesti intreaga zi?
            - Sunt pacatos si nu pot!
            - Tocmai pentru ca esti pacatos, de asta vino la biserica!
            Oare nu stii ca si cei care slujesc la altare sunt cuprinsi de pacate? Sunt si ei imbracati in carne, impletiti cu sange si legati cu oase! Si noi care stam pe scaun si predicam suntem incurcati in pacate. Dar nu deznadajsuim de bunatatea lui Dumnezeu, nici nu spunem despre El ca-i lipsit de omenie. Toti suntem oameni, alcatuiti din aceleasi elemente; cu toate acestea, nu incetam sa predicam, uitandu-ne la noianul iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pacatul vostru nu-i atat de mare daca veniti la biserica cu pacate pe voi, pentru ca voi trebuie sa fiti invatati. Pacatul nostru, insa e cu atat mai mare cu cat dregatoria noastra e mai mare. Altceva este sa pacatuiasca dascalul, si altceva ucenicul. Cu toate acestea, nu incetam sa invatam, pentru ca nu cumva, din pricina smereniei, sa cadem in trandavie. Si s-a facut dupa randuiala lui Dumnezeu caderea preotilor in pacate. Si asculta cum. Daca n-ar pacatui dascalii si preotii, daca n-ar fi supusi patimilor lumesti, ar fi neomenosi cu ceilalti oameni si neiertatori. [...] Ca asa stau lucrurile si ca nu spun asta intemeiat pe presupuneri, va voi dovedi-o cu fapte.
            Domnul avea sa-i incredinteze lui Petru cheile Bisericii, iar, mai bine spus i-a incredintat chiar cheile cerurilor, si avea sa-i incredinteze multimea poporului. [...] Petru era din fire cam neindurator; daca ar mai fi fost si fara de pacat, ce iertare ar mai fi primit de la el ucenicii? Pentru aceasta, dar, harul dumnezeiesc randuieste ca sa cada intr-un pacat, pentru ca, datorita pacatului sau, sa fie bland cu altii. Si uita-te in ce pacat ingaduie Dumnezeu sa cada. Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, piatra cea neclintita, turnul cel nedoborat, Petru cel vestit, cel care a spus lui Hristos: “Chiar daca ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine”, Petru, care din descoperire dumnezeiasca marturiseste adevarul: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, ei bine, acest Petru, in noaptea in care a fost vandut Hristos, cand statea si se incalzea la foc si cand s-a apropiat de el o fata si i-a zis: “Si tu erai ieri cu Omul acesta”, Petru i-a raspuns: “Nu cunosc pe Omul acesta”?
            O, Petre, asta ai fagaduit? N-ai fost supus la chinuri, nici la batai, si te-ai pornit sa te lepezi pentru ca ai auzit numai un cuvant al unei fete? Te lepezi, Petre? Nu ti-au stat inca in fata uneltele de tortura, nici bicele, nici loviturile, nici furiile, nici stapanitorii, nici sabii ascutite, nici porunci pronuntate, nici imparati care ameninta, nici moartea gata sa te inghita, nici inchisoarea, nici prapastia, nici marea, nimic din toate acestea, si te-ai lepadat. [...] Cine este aceea care te intreaba, ca sa te lepezi? Nu un om de seama, ci o femeie, si aceasta o femeie de rand, o roaba, de nici un pret! Ea intreaba si tu te lepezi? Ce lucruri straine! O fata s-a apropiat de Petru cel vestit, o fata oarecare si a zdruncinat credinta lui Petru. Petru, stalpul, stanca, n-a indurat amenintarea unei fete; ea a vorbit numai, si stalpul s-a cutremurat, insasi stanca a fost invaluita de valuri. Pe cine ai vazut, Petre, ca te lepezi? Pe cine? Pe o fata de rand, pe o portareasa nebagata in seama. [...] Totusi, iubitorul de oameni, Dumnezeu, i-a iertat pacatul; stia ca fiind om, era supus slabiciunilor omenesti. Dar, dupa cum am spus mai inainte, de asta s-a randuit si s-a ingaduit lui Petru sa pacatuiasca, pentru ca avea sa i se incredinteze popor mult; pentru ca nu cumva, din pricina firii sale aspre si a lipsei de pacat, sa fie neiertator cu fratii lui. A cazut in pacat pentru ca, gandindu-se la pacatul lui si la iertarea Stapanului, sa ierte si el pe altii dupa randuiala dumnezeiasca, potrivit lui Dumnezeu. [...] I s-a ingaduit sa pacatuiasca lui Petru, pentru ca iertarea lui sa ajunga pricina iertarii altora. Dar pentru ce spun eu asta? Pentru ca si noi, preotii, care stam pe scaun si invatam, suntem legati cu pacate. De aceea preotia n-a fost incredintata nici ingerilor, nici arhanghelilor - ca ei sunt fara de pacat -, ca nu cumva din pricina sfinteniei lor, necrutatoare fata de pacat, sa trasneasca pe pacatosii din popor, ci a incredintat dregatoria aceasta unui om dintre oameni, legat si el de placeri si pacate, pentru ca, pe temeiul pacatelor sale, sa fie bun cu pacatosul cand prinde pe cineva in pacat. Daca preotul ar fi inger si ar prinde pe cineva facand desfranare, indata l-ar ucide, de vreme ce el nu este incurcat cu aceste pacate. De aceea, daca ingerul ar fi luat puterea preotiei, ingerul n-ar fi predicat, ci indata ar fi ucis; s-r fi pornit cu urgie asupra unui pacatos, pentru ca el nu este pacatosul. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a incredintat preotia oamenilor; omul, cunoscandu-si pacatele lui si stiind din experienta ce e pacatul, iarta pe pacatosi si nu se porneste cu manie impotriva lor, iar Biserica isi implineste astfel rostul ei”.
            Sfantul Ioan Hrisostom continua predica cu exemplul Sfantului Prooroc Ilie, care desi dovedeste mare curaj legand cerul si infruntand pe jertfitorii lui Baal, totusi se sperie de amenintarile Izabelei, deci de o alta femeie. Si se speria atat de tare, incat 40 de zile fuge adanc in pustiu ca sa scape de ea. Dumnezeu stie adevaratul motiv pentru care Ilie a fugit, dar totusi il iscodeste sa vada ce zice, dar Ilie nu recunoaste ca a fugit de frica Izabelei. Asadar, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a vadit inca o data slabiciunea firii omenesti. Ilie cel ravnitor, Ilie cel neinfricat, cel indraznet a fost lasat sa cada, prin lucrarea harului, ca sa poata imbraca “toata haina iubirii de oameni. Ai fost, Ilie, instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca si Stapanul tau, din cele ce-ai fost instruit, din cele ce-ai invatat de la Stapanul tau!”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si incheie:
            “Ai vazut iubite, cum a ingaduit Dumnezeu ca stalpii aceia, stancile, turnurile, acelea sa cada intr-un mic pacat, pentru ca nu cumva prin lipsa lor de pacat sa taie din Biserica pe toti; pentru ca, atunci cand vor vedea un pacatos si vor sa fie nemilostivi cu el, sa-si aduca aminte de pacatul lor si sa fie cu el tot asa de buni cum a fost cu ei Stapanul lor.
            N-am spus aceste cuvinte ca sa invinuiesc pe drepti, ci ca sa va pregatesc mai dinainte cale de mantuire, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, stiind ca si dreptii au pacatuit, dar prin pocainta nu si-au micsorat deloc cinstea lor. Am vorbit intai de virtutile lor, si apoi de pacatele lor. Si tu, dar, de esti pacatos, nu lipsi de la biserica. Nu lipsi nici daca esti drept, ca sa-ti sune mereu in ureche cuvintele Scripturii si sa ramai drept, aducandu-ti aminte de Imparatia Cerurilor si de bunatatile acelea pe care le-a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, ca Lui I se cuvine slava, impreuna cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”
Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la Sarbatori Imparatesti si Cuvantari de Lauda la Sfinti (Cuvant la Petru Apostolul si Ilie Proorocul), editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002.