[...] Fiecare din bisericile mucenicilor da mare castig celor ce intra in ea, dar mai cu seama biserica aceasta a tuturor mucenicilor! Indata ce pasesti in pridvorul ei, iti cade sub ochi multimea de morminte raspandite pretutindeni! Oriunde ai privi, vezi cosciuge, morminte, racle ale celor raposati! Vederea acestor morminte ne ajuta mult sa filosofam. Sufletul, de este trandav, se trezeste indata cand le vede; de este treaz si ravnitor, ajunge mai ravnitor; de se plange de saracie, se mangaie indata cand vede mormintele acestea; de se lauda cu bogatia, se smereste si se pleaca. Vederea mormintelor ne face pe fiecare din cei ce le privim sa ne gandim la sfarsitul nostru, ne sileste sa filosofam fara sa vrem si ne convinge sa nu socotim nimic trainic din cele din lumea aceasta, nici din cele triste, nici din cele vesele. Iar cel care-i convins de asta nu cade usor in cursa pacatului.
            [...] Daca vom avea mereu si in fiecare zi inaintea ochilor necunoasterea sfarsitului nostru, nu vom pacatui asa usor. Nu ne vor putea ingamfa nici bucuriile vietii, nici dobori si tulbura tristetile, deoarece si unele si altele au un sfarsit necunoscut. Adeseori cel care se scoala dimineata nu apuca seara. Poate ca nu cugetam si nu filosofam la astea cant suntem in oras; dar cand iesim afara de zidurile cetatii, cand venim la mormintele acestea si vedem multimea celor raposati, vederea celor de aici ne face, cu voia sau fara voia noastra, sa avem astfel de ganduri; iar odata cu ele, sa ne inaltam de la cele pamantesti si sa ne desprindem de dragostea ce-o avem pentru lucrurile din lumea asta. Dar nu vom fi stapaniti numai de aceste ganduri, ci ne vom si grabi spre patria noastra cea vesnica; vom primi de aici destula mangaiere ca sa ne pregatim si sa ne randuim toate lucrurile noastre pentru plecarea pe taramul celalalt, stiind ca tot ce lasam din lucrurile noastre aici pe pamant, le lasam spre paguba noastra. Dupa cum un calator, care se intoarce in graba in patria sa dupa ce a facut o lunga calatorie, pierde si pagubeste tot ce a lasat la hanul in care a gazduit, tot asa si noi pierdem si ne pagubim de toate lucrurile noastre ce le lasam aici la plecarea noastra de pe lumea asta. De aceea trebuie ca pe unele din lucrurile noastre sa le luam cu noi, iar pe altele sa le trimitem acolo inaintea noastra. Viata aceasta e un drum care nu are oprire. Si bucuriile ei, si necazurile ei sunt in vesnica curgere. De asta iubesc mai mult decat toate locurile locul acesta! De asta vin aici adeseori, nu numai cand se face slujba, ci si cand nu se face. Venind aici imi trec prin minte toate gandurile acestea. In singuratatea de aici ochii mei cauta cu liniste la mormintele acestea sii-mi indreapta sufletul la cei ce odihnesc aici si la slava lor de dincolo.
            [...] Cand ajungem la raclele mucenicilor, dupa ce am trecut pe langa celelalte sicrie, gandul nostru ajunge mai inalt, sufletul nostru mai puternic, ravna noastra mai mare, credinta mai fierbinte. Cand ne gandim apoi la chinurile, la luptele, la rasplatile si la cununile sfintilor acestora, gasim iarasi alt temei de si mai mare smerenie. De ai fi facut fapte mari de tot, vei socoti ca n-ai facut nimic marecand pui fata-n fata virtutea ta cu luptele acelora, iar daca n-ai facut nici o fapta mare si buna, nu-ti vei pierde nadejdea mantuirii, pentru ca iei indemn de la vitejia lor, ca sa-ti schimbi viata in viata de virtute, pentru ca te gandesti in tine insuti ca poate ti se va intampla si tie, invrednicit fiind de bunatatea lui Dumnezeu, sa faci aceste salturi, sa te sui dintr-o data in cer si sa dobandesti acea indraznire mare de tot.
            [...] Aud pe multi spunand: cutare a murit mai rau ca un caine, printre straini. N-a fost de fata nici un cunoscut, nici o ruda care sa-l dea pamantului. Abia s-au adunat cativa vecini, care au pus mana de la mana de l-au inmormantat. Deci, ca sa nu va mai intristeze asta, trebuie neaparat sa indepartez din mintea voastra si acest gand.
            Nu sa-ti termini viata in pamant strain inseamna sa mori ca un caine, omule, ci sa mori in pacat inseamna sa mori mai rau ca un caine! Sa nu-mi spui mie de cel care-i purtat la groapa pe nasalii aurite, insotit de tot orasul, laudat de multimi, de cel care are ingramadite din belsug pe el haine de matase si de aur! Asta nu inseamna nimic altceva decat ca intinde viermilor o masa mai bogata. Nu mi-l arata pe acesta acum, ci arata-mi-l pe acesta insotit tot de atata cinste in ziua aceea infricosatoare a judecatii, cand Hristos va sedea pe scaun inalt, cand il va aduce inaintea Lui si-l va chema sa dea socoteala de ce a spus, de ce a facut si de ce a gandit. Adica nimeni din multimea aceasta nu va mai sta langa el, nimeni nu-l va scapa de osanda si de pedeapsa, nici nu vor mai fi strigatele si laudele acestea de aici. Nu, ci el va sta cu ochii in jos, fara indraznire, rusinat de invinuirile aduse faptelor lui, va fi luat si tarat de puterile cele rele la muncile cele fara de moarte insotite de groaznice scrasniri de dinti. Fara de folos va plange atunci si fara de folos se va bate in piept din pricina acelor dureri de nesuferit. [...] Care i-a fost castigul vietii de aici? Cu ce s-a ales de pe urma lacomiei sale? La plecarea de aici a lasat altora banii, iar el, bagat in pamant, a luat cu el pacatele. [...] Unul ca acesta moare mai rau ca un caine.
            [...] Cu dreptii nu-i asa. Chiar daca-si sfarseste viata in pustiu, fara sa fie cineva care sa-i inchida ochii, fara sa-i stea cineva la capatai, el pleaca de aici avand drept inmormantare frumoasa indraznirea lui inaintea lui Dumnezeu. Are convoi minunat de inmormantare: ingerii sunt langa el si-i insotesc sufletul, asa cum am aratat mai inainte dand pilda pe Lazar, iar in urma lui lasa mii si mii de oameni care-i lauda viata. [...] Cunoscandu-le dar pe toate acestea, sa nu socotim nefericiti pe cei care mor printre straini, ci pe cei care mor in pacate; si nici sa nu fericim pe cei care mor in casa lor, pepatul lor, ci pe cei care mor in virtute. Sa ne ingrijim deci de virtute si sa fugim de pacat. Virtutea e de folos si celor vii si celor morti, pacatul vatama si aici si dincolo, rusinand pe cei ce-l savarsesc si ducandu-i la pedepse vesnice.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la Sarbatori Imparatesti si Cuvantari de Lauda la Sfinti (Cuvantare la Sfanta Mare Mucenita Drosida), editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002.