A patra lupta o avem împotriva duhului mâniei. Si câta trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit în inima noastra si orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavârsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. «Caci s-a tulburat, zice, de mânie ochiul meu» (Ps. 6,7). Dar nu ne vom face partasi nici de întelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii întelepti. Fiindca s-a scris: «Mânia în sânul celor fara de minte salasluieste» (Ecl. 7,9). Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: «Mânia si pe cei cuminti îi pierde». Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: «Mânia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu» (Iac. 1,20). Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: «Barbatul mânios nu este cu bun chip». Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavârsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mânia si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: «Toata amaraciunea si iutimea si mânia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea» (Ef. 4,31). Iar când a zis «toata», nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mânia sa fie trebuincioasa sau îndreptatita. Deci cel ce vrea sa îndrepte pe fratele sau când greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindeca-te pe tine însuti», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar bârna din ochiul tau n-o cunosti?» (Lc 4,23; Mc. 7,2).
            Din orice fel de pricina ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiata sau neîntemeiata, la fel întuneca puterea vazatoare.
            Numai atunci întrebuintam mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne învata Proorocul zicând: «Mâniati-va si nu pacatuiti» (Ps. 4,4); adica aprindeti mânia asupra patimilor voastre si asupra gândurilor rele si nu pacatuiti savârsind cele puse de ele în minte. Acest înteles îl arata limpede cuvântul urmator: «... pentru cele ce ziceti întru inimile voastre, în asternuturile voastre va pocaiti» (Ps. 4,4); adica atunci când vin în inima voastra gândurile cele rele scoate-ti-le afara cu mânie, iar dupa ce le veti fi scos, aflându-va ca pe un pat al linistii sufletului, pocaiti-va. Împreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui si adaugând: «Soarele sa nu apuna peste mânia voastra, nici sa dati loc diavolului» (Efes. 4,26); adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-L mâniati prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere în voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari Soarele Dreptatii si tamaduire va fi în aripile lui» (Maleahi 3,20).
            Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pâna la apusul soarelui nu ni se îngaduie sa tinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia care, în salbatacia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mânia nu numai pâna la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvântul, ci prin tacere îsi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mânia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta si Domnul porunceste în Evanghelii sa lasam darul înaintea altarului si sa ne împacam cu fratele nostru (Mt. 5,24). Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pâna ce mânia si tinerea de minte a raului se afla înca în noi. Asemenea si Apostolul, zicând: «Rugati-va neîncetat» (I Tes. 5,17) si «Barbatii sa se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri» (I Tim. 2,8), ne învata aceleasi lucruri. Ramâne asadar ca, sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara mânie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori când sunt întristati sau tulburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt tulburati, Doctorul sufletelor, vrând sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile mâniei, ne porunceste ca nu numai când suntem noi mâhniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne împacam, ci si daca el s-a mâhnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul.
            Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramânt, totusi zice si ea: «Sa nu urasti pe fratele tau întru inima ta» (Levit. 19,17), si iarasi: «Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)» (Prov. 12,28). Deci si acolo se opreste nu numai mânia cu fapta, ci se osândeste si cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea împotriva duhului mâniei, a carui boala o avem înlauntrul nostru.
            Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne mâniem pe oameni, ca si când acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre mânie, sau fiindca e mai usor sa dobândim virtutea îndelungii rabdari în singuratate. Caci din mândrie si din vointa de a nu ne învinui pe noi însine si de a nu pune pe seama trândaviei noastre pricinile tulburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pâna ce aruncam pricinile neputintei noastre în socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavârsirea îndelungii rabdari. Capatul îndreptarii si al pacii noastre nu se câstiga din îndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii rabdari, cautând pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, încât nu-i lasa sa se simta pe ei însisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune în minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au câstigat îndelunga rabdare si smerenia, pâna nu este cine sa-i ispiteasca si sa-i probeze. Dar când vine vreo pricina, care îi stârneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar îndata ca niste cai fara frâu, hraniti multa vreme în liniste si odihna, din ocoalele lor si târasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile în noi, când e încetata legatura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii rabdari, pe care în tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru lasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite în culcusurile lor din pustie, de îndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îsi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, îsi dau veninul pe fata când apuca pe cineva care s-a apropiat si-i întarâta. De aceea cei ce cauta desavârsirea blândetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufletite. Caci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, ca ma porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor când voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, când ma sileam sa scapar si nu iesea foc îndata. Asa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufletite.
            Drept aceea, de vrem sa dobândim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa înfrânam, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci si mânia din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura în vremea mâniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseste a-ti curati inima de tinerea de minte a raului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decât roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca îl ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aici nu vad oamenii varsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osânda, nu numai pentru fapte, ci si pentru gânduri si hotarâri, precum însusi zice prin Prorocul: «Iata vin sa adun faptele si gândurile lor» (Is. 66,18). La fel zice si Apostolul: «însesi gândurile lor se vor învinui sau apara între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor» (Rom. 2,15). Dar Însusi Stapânul, învatându-ne ca trebuie sa lepadam toata mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele sau vinovat va fi judecatii» (Mt. 5,22). Asa sta în copiile cele bune (cuvântul în desert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem în toate chipurile radacina si scânteia însasi a mâniei si nici o pricina a ei sa nu pastram în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina asa zisa întemeiata, mai pe urma sa alunecam în turbarea mâniei fara temei.
            Iar leacul desavârsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria sfatului drept, nici cârma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câta vreme ne va stapâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în fata icoana mortii, care nu stim când poate veni, sa ne pazim pe noi însine de mânie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamântesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapâniti de mânie si ura, vinovati vom fi judecatii.

Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim