A cincea lupta o avem împotriva duhului întristarii, care întuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-l opreste de la toata lucrarea cea buna. Când duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l întuneca în întregime, nu-i mai îngaduie sa-si faca rugaciunile cu osârdie, nici sa staruie cu folos pe lânga sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie blând si smerit fata de frati; îi pricinuieste scârba fata de toate lucrurile si fata de însasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, întristarea tulbura toate sfaturile mântuitoare ale sufletului si usuca toata puterea si staruinta lui, facându-l ca pe un iesit din minte si legându-l de gândul deznadejdii. De aceea, daca avem de gând sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul întristarii (Prov. 4,23). Caci precum molia roade haina si caria lemnul, asa întristarea manânca sufletul omului. Ea îl face sa ocoleasca toata întâlnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i îngaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amaraciune si de nepasare. În sfârsit îi pune în minte gândul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de tulburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste înauntru, facându-se aratata când vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind înauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobândeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecând si exercitându-ne cu cei virtuosi. Când asadar pentru oarecare pricini, zise «îndreptatite», ne despartim de frati, n-am taiat pricinile întristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie împotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarele salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: «Fiarele salbatice vor fi cu tine în pace» (Iov 5,23). Deci mai întâi trebuie sa luptam împotriva duhului întristarii, care împinge sufletul la deznadejde, ca sa-l alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa cea vândut pe Domnul. Sa ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocainta pentru pacate si e împreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: «întristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mântuire, fara parere de rau» (II Cor. 7,10). Caci întristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintei, e împreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, blând, gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, credinta si înfrânarea. De la întristarea cea potrivnica însa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trândavia, lipsa de rabdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugaciune. De aceasta întristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de mânie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosi.

Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim