Veni-va vremea aceea cumplita, sosi-va acel ceas înfricosat în care toate pacatele mele vor sta la aratare înaintea lui Dumnezeu Judecatorul, înaintea îngerilor si a întregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, ma umplu de spaima. Sub înrâurirea acestei presimtiri vii si puternice, cu cutremur ma grabesc a ma afunda în cercetarea de sine, sârguiesc a vedea pacatele însemnate în cartea constiintei mele, pe care le-am savârsit cu lucrul, cu cuvântul si cu gândul.
            Cartile ce n-au mai fost demult citite, cartile învechite în dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeste cu multa osteneala. Asa e si constiinta mea. Necercetata de mult timp, cu greutate s-a lasat deschisa. Deschizând-o, nu am aflat multumirea asteptata. Doar pacatele însemnate se pot citi cu îndeajunsa înlesnire; semnele marunte, care sunt o multime, s-au sters aproape, si nu mai pot deslusi acum întelesul lor. Dumnezeu, numai Dumnezeu poate sa dea iarasi culoare literelor sterse si-l poate izbavi pe om de constiinta vicleana (Evr. 10, 22). Numai Dumnezeu poate darui omului vederea pacatelor sale si vederea pacatului sau, a caderii sale, în care se afla radacina, samânta, vlastarul, împreunarea tuturor pacatelor omenesti.
            Chemând în ajutor mila si puterea Dumnezeirii, chemându-le în ajutor prin rugaciunea fierbinte, unita cu postirea cea cu buna întelegere, unita cu plânsul si tânguirea inimii, deschid iarasi cartea constiintei, iarasi ma uit la multimea si felul pacatelor mele; ma uit, ce mi-au rodit pacatele pe care le-am facut? Vad: Faradelegile mele au covârsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine, înmultitu-s-au mai mult decât perii capului meu (Ps. 37, 4; 39, 17). Care este urmarea acestei pacatosenii? Ajunsu-m-au faradelegile mele si n-am putut sa vad; inima mea m-a parasit (Ps. 39, 16-17). Urmarile vietii pacatoase sunt orbirea mintii, împietrirea, nesimtirea inimii. Mintea pacatosului înrait nu vede nici binele, nici raul; inima lui nu mai e în stare de a primi simtiri duhovnicesti. Daca acest om, parasind viata pacatoasa, se va întoarce spre nevointele bunei cinstiri, inima lui, de parca i-ar fi straina, nu-si va alatura simtirea nazuintei lui catre Dumnezeu. Atunci când nevoitorului, prin lucrarea Harului Dumnezeiesc, i se descopera multimea pacatelor lui, este cu neputinta ca el sa nu cada în cea mai mare nedumerire, sa nu se afunde într-o adânca tristete. Inima mea s-a tulburat de o asemenea priveliste, parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari, adica lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea pacatului, care atrage în chip silnic spre noi pacate; înmultitu-s-au si au putrezit ranile mele de la fata nebuniei mele, adica patimile pacatoase s-au învechit si m-au vatamat cumplit din pricina vietii mele împrastiate; nu este vindecare în trupul meu, adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea faptura, biruita si bolnava de pacat (Ps. 37, 10, 7).
            Prin recunoasterea pacatelor mele, prin pocainta pentru ele, prin marturisirea lor, prin parerea de rau pentru ele, arunc toata nenumarata lor multime în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca sa ma pazesc de pacat pe viitor, voi lua aminte, însingurându-ma în mine însumi, cum lucreaza împotriva mea pacatul, cum se apropie de mine, ce îmi graieste. El se apropie de mine ca un fur; fata lui este acoperita; muiatu-s-au cuvintele lui mai mult decât untdelemnul (Ps. 54, 22); îmi graieste minciuni, ma îmbie la nelegiuiri. Otrava e în gura lui; limba lui este un bold aducator de moarte. „Desfata-te !“ sopteste el încet si lingusitor, „de ce sa-ti fie oprita desfatarea? Desfata-te! Ce pacat este în asta ?“ si ma îmbie, raufacatorul, la încalcarea poruncilor Atotsfântului Domn. N-ar trebui de fel sa iau aminte la vorbele lui; eu stiu ca e un fur si un ucigas. Dar nu stiu ce neputinta neînteleasa, neputinta a vointei ma biruie! Îmi plec urechea spre cuvintele pacatului, îmi tind privirile spre rodul cel oprit. Daca rodul oprit nu sta înaintea ochilor mei, el apare zugravit pe neasteptate în închipuirea mea, în culori vii, zugravit ca de o mâna de vrajitor. Simtirile inimii sunt atrase de catre privelistea cea ispititoare, ce se aseamana unei desfrânate. Înfatisarea ei este fermecatoare; sufla din ea ispita; este împodobita cu vesminte pretioase, stralucitoare; cu grija e ascunsa lucrarea ei aducatoare de moarte. Pacatul cauta jertfa partea inimii, atunci când nu poate aduce ca jertfa trupul din pricina ca lipseste obiectul patimii.
            Pacatul lucreaza în mine prin gândul pacatos, lucreaza prin simtirea pacatoasa a inimii si a trupului; lucreaza prin simturile trupesti, lucreaza prin închipuire. La ce învatatura ma duce aceasta cercetare de sine? La aceea ca în mine, în toata fiinta mea, traieste stricaciunea pacatului, care încuviinteaza si ajuta pacatul care ma lupta dinafara. Sunt asemenea unui ocnas încatusat cu lanturi grele: oricine are îngaduinta sa o faca, îl înhata pe ocnas si îl târaste unde vrea, fiindca ocnasul, încatusat fiind de lanturi, nu are putinta de a se apara.
            Patruns-a, cândva, pacatul în raiul cel înalt. Acolo i-a îmbiat pe stramosii mei cu rodul oprit. Acolo si-a savârsit amagirea; acolo i-a lovit cu moartea cea vesnica pe cei amagiti. Si mie, urmasului lor, îmi înnoieste neîncetat aceeasi îmbiere; si pe mine, urmasul lor, se straduieste neîncetat sa ma amageasca si sa ma piarda. Adam si Eva au fost, imediat dupa cadere, izgoniti din rai si aruncati pe tarâmul amaraciunilor (Fac. 3, 23, 24); eu m-am nascut pe acest tarâm al plânsului si al nenorocirilor! Dar asta nu ma îndreptateste: aici mi-a fost adus raiul de catre Rascumparatorul, aici a fost sadit în inima mea. Prin pacat, am gonit raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine si rau, o lupta cumplita între bine si rau, o învalmaseala de nenumarate patimi, un chin, pregustare a vesnicului chin din iad. În mine însumi vad marturia faptului ca sunt fiu al lui Adam: pastrez aplecarea lui spre rau; ma învoiesc cu îmbierile amagitorului, chiar daca stiu neîndoielnic ca mi se înfatiseaza o amagire, mi se gateste moartea. În zadar i-as învinui pe stramosi pentru pacatul caruia m-am facut partas; eu am fost slobozit din robia pacatului de catre Rascumparatorul si de acum cad în pacate nu de sila, ci de buna voie. Stramosii au savârsit în rai, o singura data, încalcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflându-ma în sânul Bisericii lui Hristos, calc neîncetat toate dumnezeiestile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul si Mântuitorul meu.
            O data se tulbura sufletul meu de mânie si ranchiuna! În închipuirea mea scapara pumnalul deasupra capului vrajmasului meu si inima mea se îmbata de satiul razbunarii savârsite în vis. Alta data, mi se închipuie gramezi de aur împrastiate! În urma lor se zugravesc palate marete, gradini, toate cele ce tin de rasfat, de patima dulcetii si de trufie, care se dobândesc cu aur si pentru care omul iubitor de pacat se închina idolului sau, mijlocul prin care se înfaptuiesc toate dorintele cele stricacioase. Alta data ma las înselat de cinstiri si de putere! Ma las atras, ma îndeletnicesc cu visuri de cârmuire a oamenilor si a tarilor, de dobândire a unor foloase stricacioase din acestea si de slava stricacioasa pentru sine. Alta data îmi stau în fata, aievea parca, mese cu mâncaruri aburinde si bine mirositoare! Ma îndulcesc în chip caraghios si totodata jalnic cu amagirile care mi se înfatiseaza. Alta data, pe neasteptate, ma vad pe mine însumi drept, sau, mai bine zis, inima mea se fatareste, silindu-se a se împauna cu paruta ei dreptate, se linguseste pe sine, se îngrijeste cum sa atraga lauda oamenilor!
            Patimile se lupta care mai de care sa puna stapânire pe mine, neîncetat ma arunca de la una la cealalta, ma rascolesc, ma tulbura. Si nu-mi vad starea mea cea jalnica! Asupra mintii mele atârna un val nepatruns de întunecime; asupra inimi zace piatra cea grea a nesimtirii. Oare îsi va veni în fire mintea mea, oare va vrea sa se îndrepte catre bine? I se împotriveste inima deprinsa cu desfatarea pacatoasa, i se împotriveste si trupul meu, ce a agonisit dorinte dobitocesti. Am ajuns, chiar, sa uit ca trupul meu, facut fiind pentru vesnicie, este în stare de doriri si miscari dumnezeiesti, ca nazuintele dobitocesti sunt pentru el o neputinta pe care i-a adus-o caderea. Feluritele parti care alcatuiesc fiinta mea, mintea, sufletul si trupul, sunt retezate, despartite, lucreaza alandala, se împotrivesc una celeilalte; si numai când lucreaza pacatul se afla într-o întelegere de scurta vreme, potrivnica lui Dumnezeu.
            Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vietii trupului! Iar eu sunt multumit cu starea mea! Sunt multumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu simte ca este mort, precum nu o simte nici trupul despartit de suflet prin moarte. Daca mi-as fi simtit omorârea, as fi petrecut în pocainta necurmata! Daca mi-as fi simtit omorârea, m-as fi îngrijit de învierea mea! Sunt prins cu totul de grijile omenesti, putin îmi pasa de nevoia sufletului meu ! Osândesc cu înversunare cele mai mici greseli ale aproapelui, fiind eu însumi plin de pacat, orbit de el, prefacut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, neînstare de nici o miscare duhovniceasca.
            Nu am mostenit pocainta, pentru ca înca nu îmi vad pacatul meu. Pacatul nu pot sa mi-l vad atâta vreme cât ma îndulcesc de pacat si îmi îngadui gustarea lui, fie si doar cu gândurile si cu încuviintarea inimii. Pacatul poate sa si-l vada numai acela care cu voirita hotarâta s-a desfacut de orice prietenie cu pacatul, care s-a sculat priveghind si pazind portile sale cu sabia scoasa din teaca, cu cuvântul lui Dumnezeu, cel care goneste si taie cu aceasta sabie pacatul, în orice chip s-ar apropia de el acesta. Celui care savârseste aceasta mare fapta, învrajbindu-se cu pacatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima si trupul, aceluia Dumnezeu îi da un mare dar: vederea pacatului sau. Fericit sufletul ce a vazut pacatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a vazut în sine caderea protoparintilor, învechirea vechiului Adam! Aceasta vedere a pacatului sau este o vedere duhovniceasca, vedere a mintii vindecate de orbire prin Dumnezeiescul har. Sfânta Biserica de Rasarit ne învata sa cerem de la Dumnezeu cu post si cu metanii vederea pacatelor noastre. Fericit sufletul care neîncetat învata Legea lui Dumnezeu ! În aceasta, el poate sa vada chipul si frumusetea Omului Nou; privindu-se în oglinda Acestuia, el poate sa-si vada si sa-si îndrepte neajunsurile. Fericit sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei omorându-se pe sine în ce priveste pornirile pacatoase! În aceasta tarina el va afla comoara fara pret a mântuirii. Daca ai dobândit tarina pocaintei, afunda-te în plânsul de copil înaintea lui Dumnezeu. Daca poti sa nu ceri nimic de la Dumnezeu, nu cere; încredinteaza-te cu lepadare de sine voii Lui. Sa pricepi, sa simti ca tu esti zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Încredinteaza-te fara sa stai pe gânduri voii Ziditorului, adu-I doar plânsul copilaresc, adu-I o inima tacuta, gata a urma voii Lui si a te pecetlui cu voia Lui.
            Iar daca din pricina ca esti necopt nu te poti afunda, în tacere si plâns înaintea lui Dumnezeu, adu înaintea Lui o rugaciune smerita, rugaciune pentru iertarea pacatelor si vindecarea de patimile pacatoase, de aceste cumplite neputinte duhovnicesti care iau fiinta din pacatele savârsite de buna voie si repetate vreme îndelungata. Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine ca este în întregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a vazut pe sine sarac, ca unul ce este nenorocit si pacatos! Acesta e pe calea mântuirii, în el nu se afla amagire de sine.
            Dimpotriva, cel care se socoate pe sine pregatit pentru primirea harului, cel care se socoate pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce asteapta venirea Lui cea de taina, cel ce spune ca este pregatit sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se amageste pe sine, acela se linguseste pe sine; acela a atins culmea înalta a trufiei, din care se cade în prapastia cea întunecata a pierzaniei. Acolo cad toti cei ce s-au mândrit înaintea lui Dumnezeu, cei ce cuteaza fara de rusine sa se socoata vrednici de Dumnezeu, si din aceasta stare de parere de sine si amagire de sine graiesc lui Dumnezeu: „Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta”. Auzit-a proorocul cel tânar, Samuil, pe Domnul care îl chema si, nesocotindu-se pe sine vrednic de împreuna-vorbirea cu Domnul, s-a înfatisat înaintea batrânului sau îndrumator, cerând povata de la el cum sa se poarte. Auzit-a Samuil a doua oara acelasi glas care îl chema si iarasi s-a înfatisat îndrumatorului. Îndrumatorul a înteles ca glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tânarului ca atunci când va auzi aceeasi chemare, sa raspunda Celui Care graia: Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta! (1 Împ. 3). Acelasi lucru îndrazneste sa-l spuna visatorul trufas si robit de patima desfatarii fara a fi chemat de nimeni, îmbatat de parerea cea din slava desarta, care alcatuieste în sine glasuri si mângâieri, magulindu-si prin ele inima sa trufasa, amagindu-se prin ele pe sine dimpreuna cu urmatorii sai cei lesne încrezatori.
            Fiule al Bisericii de Rasarit, cea Una Sfânta si Adevarata! În lupta ta cea nevazuta calauzeste-te dupa povetele Sfintilor Parinti ai Bisericii tale: ei poruncesc ca înainte de a te fi înnoit prin lucrarea vadita a Sfântului Duh sa te feresti de orice vedenie, de orice glas din afara sau dinlauntrul tau ca de o pricina vadita pentru amagirea de sine. Pazeste-ti mintea lipsita de închipuiri; goneste toate visarile si parerile care se apropie de ea, prin care caderea a masluit adevarul. Îmbracat în pocainta, stai cu frica si evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate sa curateasca pacatele tale si sa te înnoiasca prin Prea Sfântul Sau Duh. Venind, Duhul te va povatui la tot adevarul (In. 16, 13).
            Simtirea plânsului si a pocaintei este singurul lucru de trebuinta sufletului care se apropie de Domnul cu hotarârea de a primi de la El iertarea greselilor sale. Aceasta este partea cea buna! Daca ai ales-o, sa nu se ia de la tine! Nu schimba aceasta comoara pe simtiri desarte, mincinoase, silite, parute harice; nu te pierde pe tine însuti lingusindu-te. „Daca vreunii dintre Parinti”, spune Preacuviosul Isaac Sirul, „au scris despre faptul ca este o curatie a sufletului, ca este o sanatate a lui, ca este despatimire, ca este vedere duhovniceasca: sa stii ca ei nu au scris despre acestea ca noi sa le cautam mai înainte de vreme si cu asteptare. Se spune în Scriptura: Împaratia Cerurilor nu va veni la aratare (Luc. 17, 20). Cei în care traieste asteptarea, au dobândit trufie si cadere... Cautarea cu asteptare a înaltelor daruri Dumnezeiesti nu este primita de catre Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn al iubirii pentru Dumnezeu; aceasta e o boala a sufletului”.
            Toti sfintii se socoteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au aratat vrednicia lor, care sta în smerenie. Toti cei suferinzi de amagirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au dat pe fata trufia si înselarea draceasca de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfatisau în chip de îngeri si au urmat acestora; altora li s-au aratat demonii în chipul lor adevarat, prefacându-se biruiti de rugaciunea lor, si prin aceasta i-au adus la cugetare semeata; altii si-au stârnit închipuirea, si-au înfierbântat sângele, au dat nastere în sine unor miscari ale nervilor, au luat aceasta drept desfatare harica si au cazut în amagire de sine, în desavârsita întunecare, s-au adaugat prin duhul lor la ceata duhurilor cazute.
            Daca simti nevoia sa vorbesti cu tine însuti, adu-ti nu lingusire, ci defaimare de sine. În starea noastra de cadere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei ce se lingusesc pe sine si-au primit deja plata lor aici pe pamânt, si aceasta plata este amagirea de sine, lauda si iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei n-au ce astepta în vesnicie, afara de osânda. Pacatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 5), spune despre sine Sfântul David, care necontenit îsi cerceta pacatul. Faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi griji pentru pacatul meu (Ps. 37, l9). Sfântul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vadirea pacatului sau, chiar si atunci când pacatul fusese deja iertat si darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult: el si-a dat pacatul în vileag, si l-a marturisit în auzul lumii întregi (Ps. 50).
            Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit, si mai cu seama pustnicii, atunci când atingeau înaltimile nevointelor duhovnicesti, toate aceste nevointe se împreunau în ei în pocainta. Pocainta le cuprindea întreaga viata, întreaga lucrare: ea era urmarea vederii propriilor pacate. L-au întrebat pe oarecare dintre Parintii cei mari: în ce sta lucrarea monahului însingurat ? El a raspuns: „Sufletul tau sta omorât înaintea privirilor tale, si tu mai întrebi care trebuie sa fie lucrarea ta?”. Plânsul este adevarata lucrare a adevaratului nevoitor al lui Hristos; plânsul este lucrarea acestuia de când a pornit la nevointa si pâna la savârsirea ei. Vederea pacatului nostru si pocainta pe care o naste aceasta sunt lucrari care nu au sfârsit pe pamânt; vederea pacatului nostru stârneste pocainta; prin pocainta se dobândeste curatirea; ochiul mintii, curatindu-se treptat, începe sa vada în întreaga fire omeneasca neajunsuri si vatamari pe care nu le baga nicicum în seama mai înainte.
            Doamne! Da-ne sa ne vedem pacatele noastre, asa încât mintea noastra, atrasa cu desavârsire de luarea-aminte fata de pacatele noastre, sa înceteze a mai vedea greselile aproapelui si sa-i vada pe toti, într-acest chip, buni. Da inimii noastre sa paraseasca grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, sa îsi uneasca toate grijile numai în grija pentru dobândirea curatiei si sfinteniei poruncite si gatite noua de catre Tine. Da-ne noua, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, sa o albim iarasi: ea a fost deja spalata prin apele botezului, iar acum, dupa pângarire, aceste haine au nevoie sa fie spalate prin apele lacrimilor. Da-ne sa vedem în lumina harului Tau neputintele cele de multe feluri care traiesc în noi, înabusind în inima miscarile duhovnicesti, aducând în ea miscarile sângelui si trupului care sunt potrivnice Împaratiei lui Dumnezeu. Da-ne marele dar al pocaintei, înaintea caruia merge si pe care îl naste marele dar al vederii pacatelor noastre. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de haurile amagirii de sine, care apare în suflet din pricina pacatoseniei sale neluate în seama si neîntelese, si se naste din lucrarile patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc în el neluate în seama si neîntelese. Pazeste-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastra catre Tine, si da-ne noua sa ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-si recunosc pacatosenia si lepezi pe cei ce se socot drepti, ca sa Te slavoslovim în veci, întru vesnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevarat, Rascumparatorul celor robiti si Mântuitorul celor pierduti. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim