[…] „În îndoit chip, si cu doua feluri de legaturi”, spune Sfântul Macarie cel Mare, „s-a aratat omul legat dupa calcarea poruncii si dupa izgonirea lui din rai: (s-a aratat legat) în lumea aceasta prin lucrurile lumii si dragostea de lume, adica de poftele si patimile trupesti, de bogatie si de slava, precum si de dragostea fata de fapturi, femeie si copii, rudenii, patrie, locuri, vesminte, mai pe scurt, de dragostea fata de toate lucrurile vazute, de care Cuvântul lui Dumnezeu îi porunceste sa se lepede de buna voie (fiindca omul de buna voie se înrobeste tuturor celor vazute), asa încât, desfacându-se si slobozindu-se de toate acestea, sa poata împlini voia lui Dumnezeu în chip desavârsit. Iar înlauntrul sau, sufletul e legat, închis, înconjurat de ziduri si ferecat cu legaturile întunericului de catre duhurile rautatii într-asa masura, ca nu poate, oricât ar vrea, sa-L iubeasca pe Dumnezeu, sa creada în El si sa-L cinsteasca”. În continuarea acestei omilii, marele bineplacut al lui Dumnezeu si povatuitor al monahilor ne învata ca numai cei ce au aruncat de pe ei legaturile lumii si s-au dat spre a sluji cu adevarat numai lui Dumnezeu pot sa descopere în ei însisi robia lor, moartea lor vesnica. Dimpotriva, cel ce nu s-a îngrijit mai înainte a rupe legaturile puse asupra lui de catre materie, adica de lumea cea vazuta si de viata vremelnica de pe pamânt cu situatia si relatiile ei, nu va cunoaste niciodata, nu va baga de seama robia sa si nu va vedea duhurile rautatii ce lucreaza în el. El ramâne pentru totdeauna strain de sine însusi: nutrind în sine patimi ascunse, nu numai ca nu le cunoaste, ci foarte adesea socoteste imboldurile lor ca imbolduri ale dreptatii si lucrarea lor ca lucrare a harului Dumnezeiesc sau ca mângâiere a constiintei. În viata monahala, nevointa trupeasca, oricât ar fi de mare, nu poate descoperi de la sine lanturile launtrice si starea jalnica dinlauntru: pentru asta e de neaparata trebuinta nevointa sufleteasca. Nevointa trupeasca neînsotita de cea sufleteasca este mai mult vatamatoare decât folositoare; ea slujeste drept pricina a unei întariri neobisnuite a patimilor sufletesti: slava desarta, fatarnicia, viclenia, trufia, ura, zavistia, parerea de sine. „Daca lucrarea cea launtrica dupa Dumnezeu nu ajuta omului”, a spus marele Varsanufie, „degeaba se osteneste el în cele dinafara”. […]
            Pricina pentru care Dumnezeu îngaduie ca nevoitorul sa fie ispitit de duhurile rautati si de pacat sta în aceea ca omul are neaparata trebuinta sa cunoasca întocmai si în amanunt caderea sa, cunoastere fara de care nu poate sa-L recunoasca si sa-L primeasca asa cum se cuvine pe Rascumparatorul. El are neaparata trebuinta sa îsi cunoasca firea cazuta, înclinarile ei, lucrarea ce îi este proprie, ca mai apoi, dupa ce primeste harul Sfântului Duh, dat de Rascumparatorul, sa nu puna lucrarile lui pe seama sa, ci sa fie vrednic vas si organ al lui. Spune Sfântul Grigorie Sinaitul: „Daca omul nu va fi parasit si biruit si stapânit, robit de toata patima si gândul, si biruit cu duhul, neaflând nici un ajutor nici de la fapte, nici de la Dumnezeu, nici de la altcineva, lucru care aproape ca îl duce la deznadejde, fiind el ispitit din toate partile, nu va putea sa ajunga la strapungerea duhului, sa se socoata mai mic decât toti, cel mai de pe urma si robul tuturor, mai netrebnic chiar decât dracii, ca unul muncit si biruit de ei. Acesta e lucru îngaduit de Pronie din iconomie si smerenie înteleptitoare, în urma careia e daruita de catre Dumnezeu a doua smerenie, cea mai înalta, care e putere Dumnezeiasca ce lucreaza prin Dumnezeu si savârseste prin El toate; (omul) o vede în sine ca pe o unealta, si prin aceasta unealta savârseste Minunile lui Dumnezeu”. Asa se lamureste minunata priveliste pe care o înfatiseaza prin sine Sfintii lui Dumnezeu: ei, fiind vase ale Duhului Sfânt, în acelasi timp se vedeau, se socoteau, se marturiseau drept cei mai mari pacatosi, vrednici de pedepsele vremelnice si vesnice. Ei au studiat si au cunoscut în chip temeinic firea lor cazuta, în care nu-i nimic neîntinat, si ca atare tot binele care prin mijlocirea lor se savârsea de catre harul lui Dumnezeu salasluit în ei îl puneau cu deplina încredintarea pe seama Lui, si tremurau neîncetat ca nu cumva sa rasara din firea cazuta vreun gând sau vreun simtamânt jignitor pentru Duhul Sfânt. […]
            Libertatea duhovniceasca se pierde cu desavârsire si atunci când omul botezat îsi îngaduie sa îsi petreaca viata dupa întelegerea si voia firii cazute: fiindca cel botezat s-a lepadat de firea sa si s-a îndatorat ca în toate faptele, cuvintele, gândurile si simtamintele sale sa arate doar firea cea înnoita de Dumnezeu-Omul, adica sa vieze doar dupa voia si întelegerea Domnului Iisus Hristos, altfel spus, dupa poruncile evanghelice si dupa învatatura evanghelica. A urma firii noastre cazute, a urma întelegerii si voii ei, înseamna a ne lepada cu lucrul de Hristos si de libertatea pe care El ne-a daruit-o la Botez. Sa dam viata în noi însine firii cazute înseamna sa ne întoarcem la moartea vesnica, sa o salasluim si sa o cultivam în noi însine. De ce au pierit si pier iudeii si elinii? Din dragostea de firea cazuta. Unii vor sa pastreze ca valoare dreptatea firii cazute, altii, binele ei, iar altii, ratiunea ei: si unii si ceilalti se fac straini de Hristos, de aceasta Singura Dreptate. aceasta Singura Vistierie a întelegerii (Col. 2, 3; Rom. 5, l9). Cel care nu s-a lepadat de firea cazuta, care nu a recunoscut ca ea, din pricina caderii, este netrebnica si spurcata în toate privintele, nu se poate apropia de Hristos si impropria Lui, sau, daca s-a împropriat Lui, sa ramâna întru aceasta stare. […] Pacatul si starea de cadere ni s-au împropriat în asa masura încât lepadarea de ele s-a facut lepadare de sine, pierdere a sufletului. Pentru mântuirea sufletului a devenit de neaparata trebuinta lepadarea de sine, de propriul „eu” cazut, care nu recunoaste caderea sa. Câta vreme fiinteaza acest „eu”, Hristos nu ne poate aduce nici un folos. Oricine nu uraste sufletul sau, nu poate fi ucenic al Meu (Lc. 14, 26). Cel ce nu va lua crucea sa si sa vina dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cela ce si-a aflat sufletul sau, pierde-l-va pe el, si cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39), a dat marturie Domnul. El a poruncit sa ne pierdem sufletul nu numai pentru El, ci si pentru Evanghelie, lamurind prima porunca prin cea din urma. Pierderea sufletului pentru Domnul e lepadarea de întelegerea, dreptatea, voia firii cazute pentru a împlini voia si dreptatea lui Dumnezeu, care sunt înfatisate în Evanghelie, pentru a urma întelegerii lui Dumnezeu, care straluceste din Evanghelie. Toti cei ce s-au silit a împlini învatatura evanghelica stiu din cercare cât de potrivnice si dusmanoase sunt fata de Evanghelie întelegerea, dreptatea si voia firii cazute. Împacarea si conglasuirea lor sunt cu neputinta. Lepadarea de firea cazuta este o trebuinta de neocolit, palpabila, a mântuirii. Savârseste aceasta lepadare cel ce neîncetat cugeta întru Evanghelie si se sileste a-i da viata în el însusi prin întreaga sa lucrare. Evanghelia este învatatura lui Hristos. Învatatura lui Hristos, ca învatatura Dumnezeiasca, e lege. Împlinirea nestirbita a legii rostite de Dumnezeu, Facatorul si Rascumparatorul, e datorie de neînlaturat a fapturilor rascumparate. Nepasarea fata de învatarea si împlinirea legii e lepadare de Legiuitor. […]
            Ce folos poate fi de la Botez atunci când noi, primindu-l în pruncie, ramânem mai apoi în desavârsita necunostinta de ceea ce am primit? Iar de primit am primit un Dar nepretuit, am luat asupra noastra o datorie înfricosatoare; raspunderea pentru aceasta datorie este la fel de nemasurata si nesfârsita precum este nemasurat si nesfârsit Darul. Ce folos poate fi de la Botez atunci când nu pricepem caderea noastra, nici macar nu socotim ca firea noastra se afla în starea caderii celei mai amare? Când socotim drept bine ales si bineplacut lui Dumnezeu binele netrebnic al firii cazute? când nazuim cu încapatânare sa facem acest bine, neluând în seama faptul ca el nu face altceva decât sa hraneasca si sa creasca în noi iubirea noastra de sine, sa ne îndeparteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu, sa faca mai temeinica, sa pecetluiasca a noastra cadere si apostazie? Ce folos poate fi de la Botez atunci când noi nu socotim pacate, nici pacatele de moarte, de pilda preacurvia: cu toate vlastarele ei, ci le numim „placeri ale vietii?” Când nu stim ca firea noastra a fost înnoita prin Botez? Când suntem nepasatori cu totul catre lucrarea dupa legile firii înnoite, acoperindu-o cu hule si batjocuri?
            Ioan, Înaintemergatorul Domnului, al carui botez a fost numai botez aducator la pocainta, iar nu botez aducator al Împaratiei Cerurilor, cerea de la cei ce veneau la dânsul sa se boteze marturisirea pacatelor, fara sa aiba el însusi nevoie de aceasta marturisire, precum baga de seama Ioan Scararul, ci îngrijindu-se de folosul sufletesc al celor ce se botezau la el. În fapt: cum poate omul sa intre în stadia (arena) pocaintei fara sa fi marturisit pacatele sale? Cum va cunoaste el însemnatatea feluritelor pacate si mijlocul de a face pocainta pentru ele, daca nu îi va spune si una si cealalta un povatuitor încercat, duhovnicesc? Cum va face el, fara povatuitor, cunostinta cu armele duhovnicesti, cu întrebuintarea lor împotriva gândurilor si simtamintelor pacatoase, împotriva deprinderilor pacatoase, împotriva patimilor înradacinate prin trecerea vremii? Marturisirea pacatelor este neaparat trebuincioasa si pentru a ne pocai cum se cuvine de pacatele facute mai înainte, si pentru a ne pazi pe viitor de caderile în pacat. Marturisirea pacatelor a fost dintotdeauna socotita în Biserica lui Hristos o însusire nedespartita a pocaintei. Ea se cerea de la toti cei ce voiau a se boteza, cu scopul ca Sfântul Botez sa fie primit si pazit de ei asa cum se cuvine a fi primita si pazita o taina mare, care a doua oara nu se mai savârseste. În sfârsit, pocainta e rânduiala a lui Dumnezeu si Dar al lui Dumnezeu pentru omenirea cazuta. […]
            Si asupra pastorilor din vremurile noastre sta sfintita, cu neputinta de înlaturat îndatorire de a da o întelegere neratacita si amanuntita despre Sfântul Botez celor ce au primit taina în pruncie, si ca atare n-au despre taina nici o cunoastere din cercare. Darul a fost primit de ei: raspunsul pentru întrebuintarea Darului este de neînlaturat. Pregatirea din timp pentru acest raspuns este trebuincioasa, cât se poate de trebuincioasa! Stapânirea Darului întru nepasare si nestiinta atrage dupa sine urmarile cele mai nefericite. Celui ce nu va întrebuinta Darul dupa dorinta si porunca Daruitorului, celui care nu va spori în sine harul Botezului prin lucrarea dupa poruncile evanghelice, ci va ascunde în pamânt talantul încredintat lui, adica va îngropa harul Botezului, va nimici în sine orice lucrare a lui, dedându-se cu totul grijilor si placerilor lumesti, i se va lua harul Botezului la judecata lui Hristos. Cel ce l-a stapânit cu nevrednicie va fi aruncat în întunericul cel mai din afara: acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor (Mt. 25, 30). Pentru a avea întelegerea cuvenita despre marea însemnatate a Sfântului Botez, trebuie sa ducem viata placuta lui Dumnezeu, evanghelica: numai ea descopera omului, în chip îndestul de limpede si multumitor, tainele crestinismului. […]
            Caracterul crestinului care se pocaieste trebuie sa fie alcatuit de simtirea plina de suferinta a plânsului. Parasirea plânsului este semn al amagirii de sine si ratacirii. Numai smerenia urmatoare lui Hristos îl poate linisti pe cel ce plânge; numai dragostea în Hristos poate sa-l mângâie, poate sa stearga lacrimile lui, poate sa lumineze cu lumina cerestii bucurii fata si inima lui. Jertfele si arderile de tot din partea firii cazute nu sunt primite; o singura jertfa din partea acestei firi este placuta lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50, 17-18). […]
            Din pricina nepasarii noastre fata de pazirea pretiosului Dar daruit noua prin Botez, din pricina lucrarii dupa nelegiuita lege a firii cazute, stapânirea pacatului se furiseaza în noi nebagata de seama: fara sa ne dam seama, ne pierdem libertatea duhovniceasca. Aceasta robie, care e cea mai grea, ramâne pentru multi ascunsa de privirile lor, e socotita drept libertate cât se poate de îndestulatoare. Starea noastra de robie ni se descopera doar atunci când purcedem la împlinirea poruncilor evanghelice: atunci, întelegerea noastra se rascoala cu îndârjire împotriva întelegerii lui Hristos, iar inima salbatica si dusmanoasa priveste plinirea voii lui Hristos ca pe moartea si uciderea sa; atunci cunoastem din cercare amara pierdere a libertatii noastre, caderea noastra cea cumplita; atunci vedem tot adâncul acestei caderi ce ne doboara pâna în prapastiile iadului. Nu trebuie sa cadem în deznadejde si slabanogire în urma privelistii acesteia: trebuie sa ne încredintam cu barbatie si hotarâre pocaintei, ca unui doctor atotputernic, ce are porunca si stapânire de la Dumnezeu sa doftoriceasca si sa vindece toate pacatele, fie acestea cât de mari si de numeroase, oricât de învechita si înradacinata ar fi deprinderea de a pacatui. […]
            Rânduiala prin care cel ce se pocaieste urca prin mijlocirea pocaintei la sfintenie este înfatisata de Preacuviosul Macarie cel Mare: „Cel ce voieste a se apropia de Domnul si a se învrednici de viata vesnica, a se face casa a lui Dumnezeu si a se învrednici de Sfântul Duh, pentru a primi putinta de a aduce în chip curat si fara de prihana roadele Duhului dupa poruncile Domnului, trebuie sa înceapa în urmatorul chip: în primul rând, trebuie sa creada nestramutat în Domnul, sa se dea pe sine în întregime poruncilor Lui, sa se lepede de lume întru totul, ca mintea sa nu fie prinsa cu nimic din lucrurile vazute; sa petreaca fara clintire în rugaciuni, sa nu cada în trândavie daca cercetarea si ajutorul de la Domnul întârzie; sa aiba în toata vremea mintea îndreptata necontenit catre Dumnezeu. Apoi, trebuie sa se sileasca mereu la tot lucrul bun si la toate poruncile Domnului, chiar daca inima nu ar dori aceasta din pricina pacatului care viaza în ea; trebuie sa se sileasca a se smeri înaintea tuturor oamenilor, sa se socoata mai prejos si mai rau decât toti; trebuie sa nu caute cinste, sau slava, sau laude din partea cuiva, asa cum scrie în Evanghelie, ci totdeauna sa aiba înaintea ochilor doar pe Domnul si poruncile Lui, silindu-se a bine placea numai Lui. Trebuie sa se sileasca, de asemenea, la blândete, chiar daca inima s-ar împotrivi la aceasta, dupa cuvântul Domnului: învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Deopotriva este dator sa fie milostiv, îngaduitor, împreuna-patimitor, bun, silindu-se la aceasta, cum a zis Domnul: Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv (Lc. 6, 36); si iarasi: De Ma iubiti, paziti poruncile Mele (In. 14, 15); si înca: Siliti-va, fiindca silitorii rapesc Împaratia Cerurilor (Mt. 11, 12); si: Nevoiti-va a intra prin usa cea strâmta (Lc. 13, 24). El trebuie sa aiba pururea înaintea ochilor smerenia Domnului, viata Lui, purtarea Lui, sa le pastreze neîncetat în amintire ca pe o pilda, neîngaduind sa îi fie rapite de uitare. El trebuie, pe cât îi sta în putere, sa se sileasca a petrece neîncetat în rugaciuni, cerând în chip statornic, cu credinta neslabita, ca Domnul sa vina si sa îl faca salas al Lui (In. 14, 23), sa îl povatuiasca la toate poruncile Lui, sa-l întareasca în ele, ca sa se faca sufletul lui casa a lui Iisus Hristos. Când va face astfel, silindu-se pe sine, în ciuda împotrivirii inimii, deprinzându-se la tot lucrul bun, la aducerea aminte necurmata de Domnul, la asteptarea Lui întotdeauna întru multa bunatate si dragoste, atunci Domnul, vazând aceasta asezare sufleteasca a lui si osârdia cea buna cu care el se sileste pe sine totdeauna la aducerea aminte de Domnul si la tot lucrul bun, la smerita cugetare, blândete si dragoste, vazând cum îsi închina Lui inima sa care se împotriveste la aceasta, cum si-o sileste la tot lucrul bun, atunci, zic, Domnul revarsa asupra lui mila Sa (la vremea potrivita), îl izbaveste de vrajmasii lui si de pacatul ce viaza în el, umplându-l de Sfântul Duh. Astfel, el va împlini cu adevarat, fara nici o osteneala si silinta din partea lui, poruncile Domnului în întregime si întotdeauna; sau, mai bine zis, Domnul Însusi va savârsi în el poruncile Sale si va arata roadele duhovnicesti, iar omul le va rodi pe ele întru curatie. Dar înainte se cuvine oricui vine la Domnul (precum s-a zis mai sus) sa se sileasca la lucrul bun, neluând seama la împotrivirea inimii, întru asteptare neîncetata, cu credinta neîndoita, a milostivirii lui Dumnezeu; se cuvine lui sa se sileasca pe sine a fi milostiv catre toti, a avea inima iubitoare de oameni, a se smeri înaintea tuturor, a fi îndelung rabdator în toate, a nu se necaji cu sufletul în prigoane si necinstiri, a nu se plânge, precum s-a spus: nerazbunându-va pe voi însiva, iubitilor a se sili pe sine si la rugaciune, câta vreme n-a primit darul ei de la Sfântul Duh. Când Dumnezeu vede pe cineva care astfel se nevoieste si se sileste la lucrul bun, aceluia îi da adevarata rugaciune a lui Hristos, rarunchi de milostivire, iubire de oameni adevarata, pe scurt: îi da toate roadele duhovnicesti. […]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim