Aici i se prezinta cititorului învatatura despre felul de rugaciune care e propriu celui care începe sa mearga catre Domnul pe calea pocaintei. Ideile cele mai însemnate sunt înfatisate fiecare aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multa bagare de seama si pastrate mai lesne în aducerea-aminte. Citirea lor, hranind mintea cu adevarul, iar inima cu smerenia, poate da sufletului îndreptarea cuvenita în nevointa rugaciunii sale si îi poate sluji drept îndeletnicire pregatitoare pentru aceasta.
            1) Rugaciunea e înaltarea cererilor noastre catre Dumnezeu.
            2) Temeiul rugaciunii sta în aceea ca omul e o fiinta cazuta. El nazuieste spre primirea fericirii pe care a avut-o, dar a pierdut-o, si drept aceea se roaga.
            3) Limanul rugaciunii este în marea milostivire a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc. Pentru mântuirea noastra, Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatalui Sau ca jertfa de milostivire si împacare: pe acest temei, poftind a te îndeletnici cu rugaciunea, lepada orice îndoiala (Iac. 1, 6-8). Sa nu îti spui în sinea ta: „Sunt pacatos; oare Dumnezeu ma va asculta?”. Daca esti pacatos, tocmai pentru tine sunt cuvintele de mângâiere ale Mântuitorului: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Mt. 9, 13).
            4) Omul se pregateste pentru rugaciune nesaturându-si pântecele, taind cu sabia credintei grijile desarte, cerând iertare pentru toate greselile cu inima nefatarnica, dând multumita lui Dumnezeu pentru toate necazurile vietii, departând de la sine împrastierea si visarea, nutrind frica evlavioasa, care este atât de cuviincioasa pentru zidire când aceasta este primita, din negraita bunatate a Ziditorului fata de zidire, sa stea de vorba cu Dânsul.
            5) Cele dintâi cuvinte ale Mântuitorului catre neamul omenesc cel cazut au fost: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor (Mt. 4, 17). Drept aceea, pâna când vei intra în aceasta Împaratie, bate în portile ei prin pocainta si rugaciune.
            6) Adevarata rugaciune e glasul adevaratei pocainte. Atunci când rugaciunea nu e însufletita de pocainta, ea nu îsi împlineste menirea sa, nu binevoieste întru ea Dumnezeu. El nu va urgisi duhul umilit, inima înfrânta si smerita (Ps. 50, 18).
            7) Mântuitorul lumii numeste „fericiti” pe cei saraci cu duhul, adica pe cei ce au despre sine parerea cea mai smerita, ce se socot pe sine fiinte cazute, care se afla aici, pe pamânt, în surghiun, afara de patria lor cea adevarata, care e cerul. Fericiti cei saraci cu duhul, care se roaga având constiinta adânca a saraciei lor, ca acelora este Împaratia Cerurilor (Mt. 5, 3). Fericiti cei ce plâng în rugaciunile lor din pricina simtirii saraciei lor, ca aceia vor fi mângâiati (Mt. 5, 4) de mângâierea harica a Sfântului Duh, care sta în pacea lui Hristos si în dragostea cea întru Hristos fata de tot aproapele. Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rau vrajmas, nu va fi lasat afara de îmbratisarea dragostei celui care se roaga; atunci cel ce se roaga e împacat cu toate împrejurarile grele ale vietii pamântesti.
            8) Domnul, învatându-ne cum sa ne rugam, aseamana pe rugator cu sufletul vaduvei împilate de potrivnicul ei, care nu înceta a starui pe lânga judecator (Lc. 18, 1-8). Rugându-te, nu te îndeparta prin asezarea sufletului de asemanarea aceasta. Rugaciunea ta sa fie o neîncetata jalba, ca sa zic asa, împotriva pacatului care îti face silnicie. Adânceste-te în tine însuti, descopera-te pe tine însuti prin necurmata rugaciune: vei vedea ca esti cu adevarat vaduv de Hristos din pricina pacatului care traieste în tine si îti este vrajmas, care pricinuieste în tine lupta necurmata si chin neîncetat, care te face strain de Dumnezeu.
            9) „Toata ziua”, graieste despre sine David, „mâhnindu-ma umblam (Ps. 37, 6), toata ziua mi-o petreceam în fericita întristare pentru pacatele si neajunsurile mele: ca salele mele s-au umplut de ocari, si nu este vindecare în trupul meu (Ps. 37, 7)”. „Sale” este numita calatoria în calea vietii pamântesti; „trup” e numita starea duhovniceasca a omului. Toti pasii facuti de toti oamenii pe aceasta cale sunt preaplini de poticneli; starea lor duhovniceasca nu poate fi tamaduita de nici un mijloc si sfortare proprie. Pentru tamaduirea noastra este neaparat trebuincios harul lui Dumnezeu, care tamaduieste doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul dovedeste ca se recunoaste bolnav petrecând cu osârdie si statornicie în pocainta.
            10) Lucrati Domnului cu frica, si va bucurati lui cu cutremur (Ps. 2, 9), spune Proorocul, iar alt prooroc graieste din partea lui Dumnezeu: Si spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit si blând, si care tremura de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Cautat-a spre rugaciunea celor smeriti, si nu a defaimat cererea lor (Ps. 101, 18). El este Cel Ce da viata, adica mântuire, celor cu inima zdrobita (Is. 57, 15).
            11) De ar sta cineva si pe cea mai înalta treapta a virtutii, daca nu se roaga simtindu-se pacatos rugaciunea lui este lepadata de Dumnezeu.
            12) ,,În ziua în care nu plâng pentru mine”,a zis un oarecare fericit lucrator al adevaratei rugaciuni, „socot ca ma aflu în înselare de sine”.
            13) Chiar de am trece prin toate nevointele, a grait Sfântul Ioan Scararul, ele sunt neadevarate si neroditoare daca nu vor fi însotite de simtamântul dureros al pocaintei.
            14) Întristarea gândului pentru pacate este un dar de pret al lui Dumnezeu; cel ce o poarta în sânurile sale cu luarea-aminte si evlavia cuvenita poarta un odor sfânt. Ea tine locul tuturor nevointelor trupesti, atunci când puterile nu ne ajung spre savârsirea lor. Dimpotriva, de la un trup puternic se cere multa osteneala la rugaciune; fara aceasta inima nu se va frânge, rugaciunea va fi neputincioasa si neadevarata.
            15) Simtamântul pocaintei pazeste pe rugator de toate cursele diavolului: acesta fuge de nevoitori atunci când vede în ei buna mireasma a smereniei, care se naste în sufletul celui ce se pocaieste.
            16) Adu ca prinos Domnului în rugaciunile tale gângureala prunceasca, gândul simplu de prunc, nu elocventa, nu ratiune. De nu va veti întoarce, ca din pagânism si mahomedanism, din sofisticaria si schizofrenizarea voastra, si nu veti fi ca pruncii, ne-a grait Domnul, nu veti intra întru Împaratia Cerurilor (Mt. 18, 3).
            17) Pruncul vesteste prin plâns toate dorintele sale: si rugaciunea ta sa fie totdeauna însotita de plâns. Nu numai în cuvintele rugaciunii, ci si în tacerea acesteia sa fie vadita prin plâns dorinta ta de pocainta si împacare cu Dumnezeu, nevoia ta nespusa de mila lui Dumnezeu.
            18) Vrednicia rugaciunii sta doar în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de laudat doar atunci când duce la calitate. Calitatea duce întotdeauna la cantitate; cantitatea duce la calitate atunci când rugatorul se roaga cu osârdie.
            19) Calitatea adevaratei rugaciuni sta în aceea ca mintea sa se afle întru luare-aminte la rugaciune, iar inima sa fie întru împreuna simtire cu mintea.
            20) Închide mintea în slovele rugaciunii pe care le rostesti, si o vei pazi întru luare-aminte. Ochii tai sa fie îndreptati spre gura sau închisi: prin aceasta vei ajuta unirii dintre minte si inima. Rosteste cuvintele cât mai lipsit de graba: nici un cuvânt al rugaciunii tale sa nu fie rostit fara a fi însufletit de luarea-aminte.
            21) Mintea, închizându-se în cuvintele rugaciunii, atrage inima spre împreuna simtire cu ea. Aceasta împreuna simtire a inimii cu mintea se arata prin strapungerea ei, care este un simtamânt evlavios ce împreuneaza în sine întristarea cu o mângâiere lina si blânda.
            22) Pentru rugaciune, o însusire neaparat trebuincioasa e staruinta. Atunci când simti uscaciune, împietrire, nu parasi rugaciunea: pentru staruinta ta si nevointa împotriva nesimtirii inimii va pogorî la tine mila lui Dumnezeu, care sta în strapungere. Strapungerea este dar al lui Dumnezeu, trimis de sus celor ce staruie în rugaciuni (Rom. 12, 12; Col. 4, 2), care creste în ei neîncetat si îi calauzeste la desavârsirea duhovniceasca.
            23) Mintea care sta prin rugaciune cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu, Cel Nevazut, trebuie sa fie si ea nevazuta, caci este chip al Dumnezeirii Celei Nevazute, adica mintea nu trebuie sa înfatiseze nici în sine nici din sine, nici înaintea sa, nici un fel de chip, trebuie sa fie cu desavârsire fara chip. Altfel spus: mintea trebuie sa fie cu totul straina de închipuire, oricât ar parea de neprihanita si sfânta aceasta închipuire.
            24) În vremea rugaciunii nu cauta extaze, nu-ti pune în miscare nervii, nu-ti înfierbânta sângele. Dimpotriva, tine-ti inima în linistea adânca în care e adusa ea de catre simtamântul pocaintei: focul cel material, focul firii cazute, e lepadat de Dumnezeu. Inima ta are nevoie de curatirea prin plânsul pocaintei si rugaciunea pocaintei; iar atunci când se va curati, Dumnezeu Însusi va trimite în ea focul Sau duhovnicesc cel atotsfânt.
            25) Luarea-aminte la rugaciune linisteste nervii si sângele, ajuta inima sa se cufunde în pocainta si sa ramâna în ea. Nu strica linistea inimii nici focul Dumnezeiesc, daca el se pogoara în foisorul inimii, atunci când în acesta se vor afla adunati ucenicii lui Hristos, gândurile si simtirile luate din Evanghelie. Acest foc nu arde, nu înfierbânta inima: dimpotriva, o înroureaza, o racoreste, îl împaca pe primitorul lui cu toti oamenii si cu toate împrejurarile, trage inima într-o iubire de negrait fata de Dumnezeu si de aproapele.
            26) Împrastierea fura rugaciunea. Cel care s-a rugat cu împrastiere simte în sine o pustietate si uscaciune nelamurita. Cel ce se roaga mereu cu împrastiere se lipseste de toate roadele duhovnicesti care se nasc de obicei din rugaciunea cu luare-aminte, îsi însuseste starea de pustietate si uscaciune. Din starea aceasta se nasc raceala fata de Dumnezeu, trândavia, întunecarea mintii, slabirea credintei, care, la rândul lor, nasc omorârea fata de viata vesnica, duhovniceasca. Toate acestea, luate împreuna, sunt semnul vadit al faptului ca o asemenea rugaciune nu este primita de Dumnezeu.
            27) Închipuirea este în rugaciune înca si mai vatamatoare decât împrastierea. Împrastierea face rugaciunea neroditoare, iar închipuirea se face pricina roadelor mincinoase: amagirea de sine si asa-numita de catre Sfintii Parinti „înselare draceasca”. Chipurile lucrurilor lumii vazute si chipurile alcatuite de închipuire ale lumii nevazute, întiparindu-se si adastând în minte, o fac parca materiala, o stramuta din tarâmul Duhului lui Dumnezeu în tarâmul materiei si minciunii. În acest tarâm, inima începe sa împreuna-simta cu mintea nu prin simtirea duhovniceasca a pocaintei si smereniei, ci prin simtirea trupeasca, simtirea sângelui si nervilor, simtirea la vreme nepotrivita si fara rânduiala a unei desfatari, când desfatarea este atât de nefireasca pentru pacatosi, simtirea gresita si mincinoasa a unei parute iubiri de Dumnezeu. Iubirea nelegiuita si spurcata le pare sfânta celor neîncercati în experientele duhovnicesti, în vreme ce ea e de fapt doar o simtire tulbure a inimii necuratite de patimi, ce se desfata cu slava desarta si patima dulcetii care sunt puse în miscare de închipuire. Starea aceasta e o stare de amagire de sine. Daca omul întârzie în ea, chipurile care i se înfatiseaza devin nespus de vii si atragatoare. La ivirea lor, inima începe a se înfierbânta si a se îndulci în chip nelegiuit, sau, dupa definitia Sfintei Scripturi, a preacurvi. (Ps. 72, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harica, dumnezeiasca: atunci este aproape trecerea la înselarea draceasca învederata, în care omul pierde stapânirea de sine, devine jucarie si bataie de joc a duhului viclean. De la rugaciunea visatoare, ce îl duce pe om în starea aceasta, Dumnezeu Se întoarce cu mânie: si se împlineste asupra celui ce se roaga hotarârea Scripturii: Rugaciunea lui sa fie întru pacat (Ps. 108, 6).
            28) Leapada gândurile parut bune si cugetarile parut sfinte ce vin la tine în vremea rugaciunii, care te trag de la rugaciune. Ele vin din tarâmul „ratiunii” cu nume mincinos, se aseaza pe slava desarta ca niste calareti pe cai. Fetele lor întunecate sunt acoperite, asa încât mintea care se roaga sa nu recunoasca în ele pe vrajmasii sai: dar întrucât sunt vrajmase rugaciunii, abat de la ea mintea, o duc în robie apasatoare, despoaie si pustiesc sufletul, tocmai dupa aceasta se cunoaste ca sunt vrajmasi si vin din tarâmul stapânitorului acestei lumi. Ratiunea duhovniceasca, ratiunea dumnezeiasca, împreuna-lucreaza cu rugaciunea, îl aduna pe om în el însusi, îl cufunda întru luare-aminte si strapungere, aduc în minte o evlavioasa tacere, frica si minunare care se nasc din: simtirea prezentei si maretiei lui Dumnezeu. La vremea potrivita, aceasta simtire se poate întari foarte mult si poate face rugaciunea pentru cel ce se roaga înfricosata judecata a lui Dumnezeu.
            29) Rugaciunea întru luare-aminte, straina de împrastiere si visare, este vedere a lui Dumnezeu Celui Nevazut, Care trage la sine vederea mintii si dorirea inimii. Atunci mintea vede în chip fara de chip, si se îndestuleaza pe deplin de nevederea cea mai înalta decât orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e nesfârsita subtirime si neapropiere a Obiectului spre care vederea este îndreptata. Nevazutul Soare al dreptatii, Dumnezeu, trimite raze care tot nu se vad, dar se cunosc dupa simtirea limpede a sufletului: ele umplu inima de minunata liniste, credinta, barbatie, blândete, milostivire, iubire de aproapele si de Dumnezeu. Dupa aceste lucrari vazute în camara launtrica a inimii, omul recunoaste în chip neîndoielnic ca rugaciunea lui a fost primita de Dumnezeu, începe sa creada cu credinta vie si sa nadajduiasca cu neclintire în Cel Care-l iubeste si e iubit de el.
            30) Roadele rugaciunii adevarate: sfânta pace a sufletului, unita cu o bucurie lina, tacuta, straina de visare, de parere de sine, de izbucniri si miscari înfierbântate; iubirea de aproapele care nu face deosebire între buni si rai, între cei vrednici si cei nevrednici, ci pentru toti soleste înaintea lui Dumnezeu ca pentru sine, ca pentru madularele sale proprii. Din acest fel de dragoste fata de aproapele rasare cea mai curata dragoste fata de Dumnezeu.
            31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt atrase în suflet de luarea-aminte si smerenia lui, sunt pazite de credinciosia lui fata de Dumnezeu.
            32) Sufletul ramâne credincios lui Dumnezeu atunci când se îndeparteaza de orisice cuvânt, fapta si cugetare pacatoasa, atunci când se pocaieste fara întârziere pentru pacatele în care s-a lasat atras de neputinta sa.
            33) Ca dorim cu adevarat sa capatam darul rugaciunii o dovedim cu sederea rabdatoare prin rugaciune la usile rugaciunii. Pentru rabdare si statornicie capatam darul rugaciunii. Domnul, spune Scriptura, este Cel Ce da rugaciunea celui care se roaga (1 Regi 2, 9) rabdator doar cu sfortarea proprie.
            34) Pentru începatori sunt mai folositoare rugaciunile scurte si dese decât cele îndelungate si îndepartate una de alta printr-un rastimp mare de vreme.
            35) Rugaciunea e pentru minte cea mai înalta îndeletnicire.
            36) Rugaciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtutilor.
            37) Fii întelept în rugaciunea ta. Nu te ruga pentru nici un lucru stricacios si desert, amintindu-ti de porunca Mântuitorului: Ci cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate celelalte, adica toate cele de trebuinta pentru viata vremelnica, se vor adauga voua (Mt. 6, 33).
            38) Când hotarasti sa faci ceva sau doresti ceva, precum si în împrejurarile grele ale vietii, arunca gândul tau la rugaciune înaintea lui Dumnezeu: cere ceea ce socoti de trebuinta si de folos, dar împlinirea si neîmplinirea cererii tale las-o în seama voii lui Dumnezeu având credinta si nadejde în atotputernicia, întelepciunea si bunatatea voii lui Dumnezeu. Acest chip preaînalt al rugaciunii ni l-a daruit Cel Care S-a rugat în Gradina Ghetsimani sa treaca paharul rânduit Lui. Însa nu voia Mea, Si-a încheiat El rugaciunea catre Tatal: ci a Ta sa fie (Lc. 22, 42).
            39) Adu lui Dumnezeu prinos de rugaciune smerita pentru virtutile si nevointele evlavioase savârsite de catre tine: curata-le, desavârseste-le prin rugaciune si pocainta. Spune despre ele în rugaciunea ta ceea ce spunea în rugaciunea sa de fiecare zi dreptul Iov despre copii sai: Nu cumva sa fi gândit feciorii rele împotriva lui Dumnezeu în inimile lor (Iov 1, 5). Vicleana este rautatea: fara de veste se amesteca ea în virtute, o spurca, o otraveste.
            40) Leapada-te de toate ca sa mostenesti rugaciunea si, ridicat de pe pamânt pe crucea lepadarii de sine, da-i lui Dumnezeu duhul, sufletul si trupul tau, si primeste de la El sfânta rugaciune, pe care dupa învatatura Apostolilor si a Bisericii Universale este lucrarea.
            Cel care nu se îngrijeste de îndeletnicirea cu rugaciunea întru luare-aminte‚ împreunata cu pocainta, acela e strain de sporirea duhovniceasca, strain de roadele duhovnicesti, se afla întru bezna amagirii de sine celei de multe feluri. Smerenia este singurul jertfelnic pe care e îngaduit oamenilor sa aduca lui Dumnezeu prinosul jertfelor de rugaciune, singurul jertfelnic de pe care jertfele de rugaciune sunt primite de Dumnezeu, rugaciunea este maica tuturor virtutilor adevarate, dumnezeiesti. Nu este, nu este cu putinta nici o sporire duhovniceasca pentru cel ce a lepadat smerenia, pentru cel care nu s-a îngrijit a intra în sfintita unire cu rugaciunea. Îndeletnicirea cu rugaciunea este îndemn al Apostolului: Neîncetat rugati-va (1 Tes. 5, 17), ne graieste Apostolul. Îndeletnicirea cu rugaciunea e porunca a Domnului Însusi, porunca împreunata cu fagaduinta: Cereti, ne pofteste Domnul, ne porunceste Domnul, si Vi se va da; bateti, si vi se va deschide; cautati, si veti gasi (Mt. 7, 7). Nu va dormita, nici nu va adormi (Ps. 120, 4) rugaciunea pâna ce nu va arata celui iubit al ei, care se îndeletniceste neîncetat cu dânsa, camara desfatarilor vesnice, pâna ce nu îl va duce în cer. Acolo ea se va preface în neîncetata jertfa a laudei. Aceasta lauda o vor aduce, o vor striga cu netacute glasuri alesii lui Dumnezeu din necontenitul simtamânt al fericirii în vesnicie, rasarit aici, pe pamânt si în vremelnicie, din semintele pocaintei, semanate prin rugaciunea cu luare-aminte si osârdie. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim